Luni, când se vor fi sfârsit discursurile primenite cu optimism cinic-utopic ale directorilor si oficialitatilor locale, iar binecuvântarile preotilor vor fi conferit deschiderii anului scolar o falsa tamâiere metafizica, profesorii – martori tacuti si nu o data perplecsi ai reformelor ministeriale – se vor întoarce la previzibila rutina birocratica si, în cele mai fericite cazuri, la deloc rutinierul proces de predare-învatare-evaluare. Nemultumirile mult prea pamântene se vor rosti, întotdeauna pe o tonalitate joasa (caci „conspirativita“ cronica molipseste aproape orice cadru didactic înca din momentul debutului), mai ales în fumoarul raposat conform directivelor europene, însa reinventat clandestin prin cele mai improbabile cotloane din scoala. Rândurile ce urmeaza încearca sa ofere glas tocmai acestor soapte atât de anonime, încât lasa impresia ca profesorii se revolta doar în privinta subfinantarii sistemului de educatie.
Bac-ul Madalinei Pamfile
Fara a duce deloc în derizoriu dezbaterea despre bacalaureatul din 2012, cred ca o eventuala reformare a respectivului examen national s-ar putea fundamenta si pe cazul absolventei supranumite „eleva lui Radu Mazare“. Adolescenta-vedeta Playboy, posesoare a unui job de asistenta TV la o emisiune ce se încheia târziu în noapte, remarcata scolar – foarte probabil – printr-un absenteism care ar fi recomandat-o pentru corigenta/ repetentie si – în mod cert – printr-o dexteritate elocutiva la limita inteligibilului, a obtinut media generala 7,66 (7,10 la proba scrisa de limba si literatura româna). Atât de clamata dificultate a subiectelor de la bacalaureat îsi gaseste astfel un trist contraargument. Daca foarte putin instruita Madalina a primit o nota medie, atunci orice elev mediocru, alfabetizat partial si culturalizat pe sfert, are toate sansele sa treaca un astfel de examen facil. Faptul nu este deloc surprinzator pentru profesorii-evaluatori de limba si literatura româna, obligati de barem sa puncteze relativ substantial cele mai incoerente tentative de raspuns ale candidatilor. Nu e locul aici pentru o analiza ampla a subiectelor de bacalaureat, ma marginesc doar sa mentionez ca, indiferent de numarul de greseli de ortografie si de punctuatie, elevul absolvent de clasa a XII-a poate pierde maximum 80 de sutimi.
Compromisul titularizarii
Nici celalalt examen major din învatamânt – titularizarea – nu depasea în anii trecuti gradul mediocru de dificultate. Pentru a obtine un 7 (nota de titularizare) la limba si literatura româna erau suficiente cunostintele de gramatica ale unui elev de clasa a VIII-a si cele de literatura ale unuia de clasa a XII-a. În 2012, subiectele de la titularizare au fost reformate si, fatalmente, complet deformate. (Un comentariu pertinent despre aceasta viciere definitiva ofera Claudiu Turcus – „Titularizarea imposturii“, în „Observator cultural“, nr. 636 – de unde preiau o analogie mai mult decât inspirata: „examenul de titularizare seamana cu un rezidentiat în care viitorului medic i se chestioneaza competentele teoretice în legatura cu executarea celor mai fine proceduri chirurgicale, dar, imperturbabil, evaluatorul nu este interesat daca tânarul poate deosebi rinichiul de pancreas ori tractul digestiv de cel urinar. Comisia se declara satisfacuta daca minutiosul candidat nu confunda cordul cu creierul“).
Neatinsa a ramas, în schimb, procedura birocratica a titularizarii, spatiu prielnic familiarizarii cu umilinta ori compromisul si, îndraznesc sa afirm, chiar cu forme dintre cele mai variate ale coruptiei. Profesorul care îsi propune sa predea într-un liceu valoros se vede, de cele mai multe ori, pus în situatia de a urma un traseu functionaresc pe care îl percepe (în primii ani de învatamânt) drept absurd, pentru ca, apoi, dupa ce plateste tributul naivitatii, sa îl considere o binecuvântare: cu nota 7 tânarul dascal se poate titulariza la o scoala dintr-un sat pe care nici macar nu stie sa-l identifice pe harta judeteana, iar noua postura (bine împanata cu punctaje dobândite prin îndeplinirea celor mai banale activitati scolare – de la excursii, la pavoazarea claselor, pâna la participarea apatica la cât mai multe cursuri de formare preponderent inutile) îi ofera sansa unui transfer la scoala centrala mult dorita. Pâna la atingerea acestui deziderat, proaspatul titular se detaseaza an de an în cele mai bune licee, ba mai mult, daca beneficiaza de sprijinul unui director binevoitor sau are parte de un context favorabil, nici nu activeaza macar o zi în localitatea unde si-a dobândit calitatea de titular. Saptele obtinut odinioara îi asigura întietatea în raport cu colegii mai putin abili care vizau continuitatea sau suplinirea, desi acestia au fost evaluati în unul dintre anii urmatori cu nota maxima.
7, mai mare decât 10
Sedinta publica pentru ocuparea posturilor didactice blocheaza o concurenta fireasca prin anularea valorii notelor obtinute la concursul de titularizare. Înainte de a trece la una dintre cele mai hilare mostre de logica aberanta oferite de procesul titularizarii/suplinirii din 2012, initiez un exercitiu simplu de imaginatie. În 2011, sa zicem, în judetul Cluj, s-au prezentat doi candidati: Pop a fost notat cu 10, iar Popa cu 7. Pop a refuzat sa devina titular la singurul post vacant, situat la 60 de km de Cluj-Napoca, preferând – e usor de înteles de ce – suplinirea la un liceu important din municipiu. Popa s-a multumit cu postul respins de contracandidat, dar, în urmatorul an, a ocupat, prin detasare, exact norma didactica a naivului Pop, cu toate ca directiunea si consiliul de administratie al liceului i-au validat acestuia continuitatea. Titularul de 7 e mai pretios pentru sistem decât suplinitorul de 10. Principiile matematicii si ierarhia valorii palesc în fata metodologiilor masluite de functionari care s-au numit odata profesori.
Cinciul bate zecele
Ceea ce s-a întâmplat în 2012 solicita, totusi, o fantezie ceva mai bogata. La începutul anului scolar, transferul la cerere si detasarea au fost eliminate. Asadar, profesorii suplinitori care au obtinut continuitate pe baza notelor din 2011 nu aveau nevoie sa se înscrie la concursul din acest an, suplinirea fiind prelungita prin decizia scolii. Schimbarea din primavara a conducerii ministerului – asteptata cu siguranta de toate cadrele didactice neafiliate PDL – a condus, totusi, la reintroducerea abuziva, în vara, a procedurii transferului/detasarii. Unii profesori si-au pierdut, în consecinta, continuitatea, ba au ramas si complet descoperiti (a se citi fara dosar de concurs depus), neputând participa nici macar la sedinta publica pentru suplinire. Prevazatoare, inspectoratele scolare au initiat, în septembrie, o noua etapa de depunere a dosarelor, numai ca au introdus înca un criteriu pentru selectarea si ierarhizarea candidatilor: momentul (!!!) depunerii dosarului. Asadar, un alt Pop si un alt Popa au dobândit‚ la acelasi examen din 2011, nota 10, respectiv nota 5. Ambii au devenit someri la 1 septembrie 2012 si au participat la sedinta publica: Popa, evaluat cu 5, dar cu dosarul depus în aprilie, alege un post înaintea colegului notat cu 10, care, ametit de schimbarea regulilor în timpul jocului, a amânat prosteste adunarea hârtiilor si transportarea lor într-o camera a inspectoratului. Daca saptele a depasit zecele ani de-a rândul, cine sa se mai îngrijoreze ca si cinciul îi urmeaza exemplul în 2012…
Supusenia profesorala
În mod cert, o atare persoana aproape ca nu poate fi gasita în sistemul educational preuniversitar. Spun asta pentru ca, dincolo de experienta personala cât se poate de empirica, am trait aproape o cvasi-revelatie ascultându-l, într-o seara, pe directorul unui prestigios liceu din tara (daca nu ma însala memoria, e vorba de Colegiul National „Mircea cel Batrân“ din Constanta). Rugat de un jurnalist sa evalueze activitatea lui Daniel Funeriu, domnul profesor – desi evidentiase pâna în acel punct o amploare culturala si o directete etica magulitoare pentru orice dascal – raspunde ca domnia sa nu are dreptul sa propuna judecati critice, deoarece ministrul îi este superior institutional si, în conditiile în care l-ar contesta public, nu ar mai fi legitim sa solicite respect din partea profesorilor si elevilor liceului pe care îl conduce. În opinia domnului director, autoritatea profesionala este asigurata printr-o functie numita politic. Fie si incompetent ori precar intelectual, superiorul trebuie ferit de orice nota corectiva. Respectul nu se câstiga, ci este garantat de o titulatura.
De aici, folclorul urban parca într-o continua expansiune generat de relatia director-profesori din scolile autohtone. As retine un singur exemplu, parca desprins dintr-o satira de duzina, dar care sintetizeaza expresiv una dintre cauzele majore ale blocajelor sistemului de învatamânt românesc. Se non è vero, è ben trovato. Dupa decizia guvernului de a reduce salariile cu 25%, liderii de sindicat adunau semnaturi pentru initierea grevei generale. Unul dintre directorii importanti dintr-un oras ardelean, asiduu prelucrat ideologic de la centru, pe linie de partid, hotaraste sa înabuse revolta prin discutii private în biroul domniei sale: pe un profesor îl convinge de importanta pasivitatii în atare chestiuni prin devoalarea unui dosar doldora de plângeri ale parintilor, pe care, colegial, directorul nu l-a trimis la inspectorat, unei profesoare îi aminteste de semnatura oferita cu ani în urma pe cererea de transfer, altei colege îi atrage atentia ca, dupa ore, este mama unui copil care învata chiar în acel liceu, iar, atunci când întâlneste o profesoara imposibil de santajat emotional, îi transmite ritos: „V-am considerat mereu o doamna, nu o scandalagie (sic!) care pune interesul personal deasupra celui al institutiei noastre“.
De altfel, învatamântul se identifica, prea adesea, cu scoala doamnelor si domnilor învaluiti într-un cocon elitist, nostalgici dupa statutul dascalului dintr-o idealizata perioada interbelica, dispusi oricând sa se pronunte despre îngeri si despre omul frumos, mândri ca îi predau fiului primarului sau fiicei vreunui judecator, medic sau profesor universitar faimos, nerabdatori sa deschida vreo scrisoare de protest sau sa se accesorizeze cu un papion când seful ICR se simte lezat, dar complet reticenti fata de participarea la un miting sindical (unde sunt trimisi colegii de la materiile asa-zis mai putin importante, urmând sa le repudieze acestora grosolanul dans al pinguinului).
Bineînteles, profesori de o cu totul alta factura, probi intelectual si onesti profesional, mai pot fi întâlniti în sistemul autohton de învatamânt. Însa despre domniile lor s-ar putea vorbi alta data, când festivismul deschiderii anului scolar nu le va umbri onorabilitatea atât de fireasca. Deocamdata, o dare de seama despre învatamântul preuniversitar românesc nu poate primi, din pacate, decât un titlu cliseistic.
Autor: COSMIN BORZAApărut în nr. 3902012-09-20