Sari la conținut
Autor: George G. Potra
Apărut în nr. 292

Titulescu la Hoover Archives

    Prezervarea unei memorii

    Ani la rand, la fiecare aniversare sau comemorare Nicolae Titulescu, la Bucuresti, s-a
    discutat despre identificarea fondurilor de arhiva din strainatate susceptibile sa cuprinda documente privind viata si opera marelui diplomat roman, despre investigarea acestora si obtinerea intr-o forma sau alta a tuturor sau macar a unora dintre inscrisuri.

    Ar fi nedrept sa ignoram preocuparile reale in materie, dar ar fi si inexact sa nu spunem ca au lipsit programe coerente si mijloace financiare adecvate. Dupa stiinta mea, nu a existat un organism care sa stabileasca exact si clar obiectivul aducerii in tara – intr-o forma sau alta, asa cum am mentionat – a documentelor Nicolae Titulescu, un organism care sa defineasca repere actionale, in plan geografic si institutional, care sa prevada responsabilitati, sa urmareasca si sa obtina sumele necesare deplasarii in zonele de interes, cumpararii sau copierii respectivelor documente. Intre „sarbatori“ s-a asternut tacerea, preocuparile s-au estompat, iar demersurile – fara a fi fost vreodata blocate –, au devenit cu totul aleatorii.
    Aveam sa constat, aflandu-ma, la inceputul anilor 2000, la Hoover Archives, ca in timp pe la prestigioasa institutie au trecut mai multi cercetatori romani, venind de la arhive si biblioteci, de la universitati si institute de cercetare, din Bucuresti si din provincie, pentru a ma referi la Romania, dar si din alte tari.
    Desi n-am fortat indiscretia gazdelor, am ajuns la concluzia – referindu-ma la cercetatorii romani –, ca stagiul lor la Hoover Archives a fost scurt, ca temele de investigare au fost foarte diverse, in functie de mandatul si exigentele celor care i-au sponsorizat sau expediat, ca aproape toti – si nu le fac un repros – nu si-au propus acoperirea cap-coada a fondului Nicolae Titulescu si, cu atat mai mult, niciunul nu a urmarit (indraznit) aducerea lor in tara.
    Unii dintre cei pe care i-am intalnit in timp mi-au vorbit de dificultatile cu care s-au confruntat in diverse arhive din lume interesand pe istoricii romani.
    Aveam sa constat eu insumi ca in multe arhive europene existau fonduri inchise, fonduri doar partial deschise, persistand conditionari temporale din partea vanzatorilor sau donatorilor si, nu in ultimul rand, restrictionari privind numarul de dosare consultabile si chiar numarul de copii acceptate pe parcursul unui stagiu anual de cercetare.
    Temerile pe care mi le-au inoculat, direct sau indirect, unii dintre conlocuitorii romani, cu care am plecat la drum, pe urmele arhivelor lui Nicolae Titulescu, in arhivele americane, aveau sa se dovedeasca in cea mai mare masura nefondate si, oricum, nu de nedepasit.
    Se impune spus ca minusurile in cercetarea arhivelor straine franceze si britanice, dar cu precadere a celor americane au afectat valoarea incercarilor monografice dedicate lui Nicolae Titulescu, atat sub raportul structurii, cat si, mai ales, sub acela al bazei lor ideatice si documentare.
    La sfarsitul anului 2003, visul meu de a cerceta la Hoover Archives avea sa se implineasca; dupa ce trecusem, in anul precedent, pentru prea putine zile, pe la Biblioteca Palatului Natiunilor de la Geneva, pe la Arhiva Academiei Diplomatice Internationale de la Paris si la Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii.
    Adrian Nastase, prim-ministru al Guvernului Romaniei (2000-2004), presedinte al Fundatiei Europene „Titulescu“, a aprobat ca in perioada 1-21 decembrie 2003 sa efectuez, cu doamna Delia Razdolescu, o vizita de documentare si cercetare la Hoover Institution on War, Revolution and Peace – Hoover Archives and Library, Stanford University, Palo Alto, California, USA.
    Sunt dator sa subliniez – nu o fac din subalterneitate, ci din necesara corectitudine si reala colegialitate -, ca este pana acum primul si singurul demnitar roman care a dovedit un interes autentic fata de aceasta problema si care a facut posibila sustinerea acestui proiect. Un asemenea demers facea parte dintr-un program national care includea arhivele si bibliotecile tuturor marilor capitale occidentale, europene in primul rand, si acelea ale vecinilor Romaniei, fosti sau nu aliati.
    Mai fusesem in Statele Untie de trei ori – de doua ori in trecere, iar in 2002, in Anul Titulescu, in calitate de comisar al unor expozitii consacrate implinirii a 120 de ani de la nasterea marelui nostru inaintas la Washington, New York, Cleveland, Detroit, Chicago, Las Vegas – dar traiam de asta data o febra deosebita. Ce ma asteapta, ce voi gasi, cum voi fi primit, ce voi putea cerceta, ce voi obtine si, mai ales, ce voi putea aduce Fundatiei Europene „Titulescu“?
    Ma intalnisem la mijlocul anului cu doamna Elena S. Danielson, director al Hoover Archives and Library, care a inclus in vizita intreprinsa in Romania si o intrevedere la Casa Titulescu. Atunci si aici, distinsa cercetatoare americana a avut revelatia cunoasterii mai indeaproape a preocuparilor titulesciene ale cercetatorilor romani, productia editoriala in materie, intregul ansamblu de manifestari desfasurate sau avute in vedere de Fundatia Europeana Titulescu. A fost un punct castigat, un punct foarte important, al pregatirii vizitei in SUA.
    Am discutat despre intentia unei cercetari la Stanford University, despre ceea ce imi propun si am avut surpriza unei reactii pline de solicitudine de mare promptitudine.
    Studiasem cu creionul in mana paginile substantiale dedicate de Gh. Buzatu tezaurului Nicolae Titulescu de la Hoover Archives. Intuitia imi spunea ca distinsul istoric iesean nu reusise sa vada totul, ca aveam sa aflu ceva ce el nu vazuse si relatase, ca aveam sa pot cerceta fondul Nicolae Titulescu in integralitatea sa, depasind ceea ce Domnia Sa ne pusese la indemana sau ne sugerase prin regestele pe care le-a facut pe marginea a 435 de inscrisuri si, in fine, sa obtin xerocopii dupa cat mai multe dintre ele.
    Cu doua saptamani inainte de plecare, am primit scrisorile de invitatie adresate de cei de la Hoover Archives and Library, mie in calitate de director, doamnei Delia Razdolescu in calitate de expert. Dispuneam de viza americana pe zece ani, ceea ce era suficient, dar la vama americana aveam sa constat ca aveam ceva in plus, atunci cand am ajuns la San Francisco, dupa mai mult de douazeci de ore de calatorie, si anume ca respectivele invitatii adresate noua au facilitat toate formalitatile, desfasurate sub semnul unei bunavointe speciale, traducand respectul si consideratia pentru institutia gazda si, implicit, pentru oaspetii sai.
    Am dus la Hoover Archives and Library mai multe cutii cu carti dedicate lui Nicolae Titulescu, dar si altele privind pe I.G. Duca, Grigore Gafencu, Constantin Visoianu, istoria Romaniei, politica externa si diplomatia romaneasca, din pacate prea putine in limba engleza.
    La sosirea pe aeroportul din San Francisco – care inregistrase in 2002 aproape 32 de milioane de pasageri sosire/plecare –, ne astepta un Lincoln Imperial, condus de un sofer creol, care avea ceva din alura unui atlet si comportamentul unui majordom de casa mare.
    Am debarcat la Palo Alto – dupa cateva zeci de mile, pe o autostrada perfecta, dar relativ aglomerata – pe Calle Real, o sosea care mergea din California pana in Mexic si pe care s-au scurs timp de decenii pelerini fara numar. Ne-am inregistrat la „Coronet“, un motel de trei stele, pe care il alesesem si unde facusem rezervare pe Internet, un motel pe masura buzunarelor noastre de cercetatori romani, in doua „double“, dispunand de toate facilitatile elementare: cabina de dus, frigider, inventarul minim pentru gatit, ceai si cafea, in fine, televizorul cu cateva zeci de canale. In „curte“ – palmieri si cocotieri, magnolii, alte si alte flori, pe care, prin multimea si varietatea lor, betonul si asfaltul nu reuseau sa le copleseasca in ciuda masinilor aflate intr-un du-te-vino, sosind, dupa cum aveam sa observ, din varii state americane.
    Am crezut ca dupa atatea ore de nesomn, dupa atatea ore de zbor, dupa trecerea mai multor meridiane, vom cadea franti de oboseala. Nu reuseam sa adormim, dupa toata agitatia de dinaintea plecarii si de pe parcursul zborului, ne era pe undeva frica sa nu adormim bustean si a doua zi sa ne sculam prea tarziu pentru ca sa mai putem ajunge la prima ora la „program“.
    A doua zi, la 7,30, dupa micul dejun de rigoare – agrementat de cafea filtru, caci nu aveam de unde sa iau sau sa-mi prepar cafea turceasca – am coborat la receptie, cerand informatii cum putem sa ajungem la Hoover. Hotelierul – german de origine, cu care Delia Razdolescu a incropit un dialog despre Romania – ne-a spus ca la mai putin de o suta de metri opreste autobuzul care te duce la Hoover.
    Zis si facut. Am luat autobuzul. Curat, ceva mai aglomerat la ora aceea, dis-de-dimineata, mergand dupa ceas. Surpriza avea sa fie data de faptul ca transportul era gratuit, fiind acoperit de municipalitate.