Tinerele elite se gasesc confruntate cu procese de crestere si dezvoltare de care generatiile anterioare au fost scutite. Ritmul schimbarilor, puternic inca din veacul al XVIII-lea, intensificat in cel de-al XIX-lea si mai ales in cel de-al XX-lea, a ajuns astazi sa inregistreze mutatii aproape zilnice. Traim intr-o lume noua, confruntati cu nenumarate probleme pe care inaintasii nostri nu le-au intâmpinat in viata lor cotidiana. La aceste evolutii generale, la nivel planetar, se adauga cele ale spatiului nostru. Tot ce a avut loc de peste sapte decenii si mai ales de peste o jumatate de veac, când partea noastra de continent a fost aruncata intr-o experienta fara precedent, din tesaturile si indeosebi din urmarile careia nu ne-am eliberat pe deplin nici astazi, a afectat profund societatea noastra.
Cei mai vârstnici am trecut prin timpuri grele, uneori ingrozitoare, dar viata, chiar când a avut loc trecerea la un alt regim social-politic, s-a desfasurat pe coordonate in general traditionale, astazi pentru tineri lumea lor este alta, pentru noi, ceilalti, uneori greu de inteles. Datoria ce ne revine vârstnicilor este dubla: trebuie sa cautam sa intelegem mutatiile ce au avut loc, iar, pe de alta parte, sa-i ajutam pe tineri sa faca legatura necesara pentru ei cu trecutul, sa ne straduim sa-i facem sa nu-si uite radacinile. Comprehensiunea a ceea ce a fost, a evolutiilor anterioare, este esentiala pentru bunul mers inainte al tinerilor, altfel ei risca sa fie orbi, sa bâjbâie sau sa descopere ceea ce a fost de mult descoperit !
Inauntrul societatii noastre este necesar sa fie realizata reciproca intelegere, echilibrul. Ea nu trebuie sa apara impartita in tineri, vârstnici si „expirati“, ci dimpotriva, sa se infatiseze ca o societate a conlucrarii in momente grele, nu doar din cauza unei crize care va fi vremelnica, ci pentru ca tara trebuie sa mearga inainte si acest lucru nu poate fi realizat printr-o permanenta „stare de razboi“. Clase si categorii sociale, partide si grupari, femei si barbati, tineri, vârstnici si „expirati“ nu trebuie opusi si opuse unii si unele altora. Toti au loc sub soare si fiecare isi are sau si-a avut utilitatea. „Unirea face puterea“ ! Sa nu uitam acest lucru. Nu dezbinarea ne va ajuta sa depasim greutatile, ci conlucrarea.
Tinerii nostri ne apar noua vârstnicilor altfel; uneori ii intelegem cu greu. Dar sa ne rememoram propria tinerete si sa incercam sa ne situam in locul lor, tinând seama de noile conditii: cea pozitiva a libertatii, dar si cea negativa a nesigurantei viitorului lor, in primul rând privind locul lor de munca. Nu trebuie doar sa-i intelegem, ci trebuie sa le stam in preajma, sa-i incurajam, sa ne simta alaturi. Tinerii zilelor noastre imi apar pe undeva puternici, aparent siguri de ei, stiind ce vor, hotarâti, dar in nu putina masura este si o atitudine de bravada, care nu poate ascunde ingrijorari privind viitorul. In stilul lor deseori direct, se ascunde si nesiguranta si – trebuie s-o marturisim – proasta crestere sau mai bine zis lipsa de crestere. N-a disparut formula copiilor crescuti cu cheia de gât! Familia de altadata a cam disparut ori a devenit tare rara. Cheia se leaga de gât nu numai deoarece mama revine de la slujba pe seara, ci pentru ca este plecata peste hotare la munca pe luni, daca nu pe ani de zile. Bunicii si bunicile parca s-au facut mai rari si mai rare. Parintii sunt tare ocupati. Banul si din pacate necesitatea de a-l dobândi ii domina. Gândesc ca scoala va face ceea ce ei fac din ce in ce mai putin, dar scoala are si ea problemele ei si dintre acestea educatia apare tare marginalizata. Daca nu ma insel, pâna si orele de dirigentie nu mai exista la unele clase! Autoritatea dascalului este si ea in scadere. Din Occident n-am luat doar exemplele bune, ci mai ales pe cele rele…
Noi, vârstnicii, am trait intr-o societate cu regulile ei, cu echilibrul ce se impunea tuturor. Familia mai era o entitate puternica in primele decenii ale veacului trecut. Am apucat si eu strânsul la masa de duminica la bunici, a mamei si fratilor ei, cu sotul si sotiile si a verilor mei. Au trecut de atunci 80 de ani, dar mi-i amintesc pe bunici in capul mesei, conversatia ce avea loc, glumele, hârjoana noastra, a celor mici, dar si autoritatea pe care o exercitau cei doi batrâni si respectul care li se arata. Am avut norocul a doua bunici, amândoua intelectuale, una cu bacalaureatul luat in anii 80 ai veacului al XIX-lea, o raritate pentru fetele de vârsta ei in acea vreme si o cititoare asidua de „carti bune“ si cealalta cu trei ani petrecuti la pension la München si la Londra, vorbind la perfectie trei limbi straine si având si ea pâna la adânca batrânete pasiunea cititului. De la amândoua si mai ales de la cea de-a doua am dobândit multe, mai ales gustul lecturii de calitate, dar si o buna educatie.
Ma intreb, in ce masura parintii mai sunt preocupati azi sa transmita, de mici, copiilor reguli de purtare elementare. Uneori, asistam chiar la incurajarea de catre unii parinti a purtarilor necorespunzatoare. In orice caz, marturisesc ca am ramas uimit si placut surprins când in metrou, cu vreo saptamâna in urma, un tânar s-a ridicat si mi-a cedat locul sau. In copilaria si tineretea mea era vorba de un „loc comun“, de o regula de purtare generalizata. A vorbi si a striga tare in mijloace de transport publice, netinând seama ca astfel sunt deranjati ceilalti pasageri, a devenit, de asemenea, pentru tinerii liceeni o obisnuinta. Sub impactul scolii astfel de purtari nu se corecteaza, ci, dimpotriva, se accentueaza, preluându-se mai ales proastele purtari ale altora si nu cele bune. Tânarul, cu exceptiile din pacate rare ale familiilor inca „functionale“ din acest punct de vedere, in care se mentin silintele de buna educatie, creste sub propria sa „autoguvernare“. Fara indoiala, mai exista si tineri bine crescuti, dar, din pacate, au ajuns sa formeze doar o minoritate!
Si iata am ajuns la o alta problema a felului in care se prezinta tinerii deosebiti din zilele noastre. Scriu aceste rânduri sub impactul sedintei solemne a distribuirii premiilor Academiei Române, de care au beneficiat numerosi tineri cu realizari de exceptie! Unii dintre laureati au venit imbracati „ca pe strada“, in blugi, fara cravata.
Si totusi, doar o data in viata poti obtine un premiu al Academiei si este vorba de o amintire pe care o vei purta cu tine decenii la rând! Respectând regulile Academiei si voind sa se dea evenimentului – desfasurat o data in fiecare an, in decembrie – fastul cuvenit, ceremonia de premiere se desfasoara solemn. In fata adunarii generale a membrilor Academiei, imbracati in uniforma, cei premiati sunt chemati de catre presedintele sectiei care i-a propus spre premiere. Sunt asteptati de cei sase membri ai Biroului Prezidiului, insirati, in uniforme, stând in picioare in tot timpul ceremoniei distribuirii celor câteva zeci de premii ale celor 14 sectii prin care se acopera toate domeniile de creatie. Diploma este inmânata de presedintele Academiei si apoi cel premiat este felicitat succesiv de cei cinci membri ai biroului amintit, in aplauzele salii. Dar multi dintre laureati au „scurtat“ ceremonia, multumindu-se cu diploma si felicitarea presedintelui si ignorând prezenta celorlalti, altii au dat o „mâna moale“, nebarbateasca, privind uneori in alta parte, spre sala si grabindu-se spre iesire. Evident, ei savârseau acte de nepolitete, care, trebuie insa spus, erau facute nu din sfidare, ci din lipsa de crestere, de educatie. Fiind vorba de tinere si remarcabile elite, lucrul acesta m-a intristat. Este doar un exemplu !
Tinerii traiesc intr-o lume noua, diferita de cea pe care am avut-o noi, oamenii veacului al XX-lea. Pentru noi, ceilalti, schimbarile au venit oarecum treptat, una dupa alta, in cursul deceniilor. In timpul tineretii mele cine calatorea cu avionul? Una dintre marile satisfactii ale tineretii mele a fost atunci când am putut sa-mi achizitionez o masina de scris, iar computerul l-am putut descoperi abia dupa 1989. Ce sa mai vorbesc despre libertate, singura cucerire reala si speram imuabila din decembrie, de acum douazeci de ani. Am trait din 1938 intr-un regim autoritar sau dictatorial, pentru ca doar la batrânete sa cunosc libertatea. Pentru tinerii de 20 ani si chiar pentru cei care aveau o vârsta frageda in 1989, libertatea este un lucru firesc, normal. Dar mai este ceva, inca nedeplin inteles de nimeni, fiintarea noastra in lumea globalizarii, in care treptat se impune o noua dimensiune, cu avantajele si dezavantajele ei. Pe undeva libertatea noastra este afectata. In 1989 ne-am eliberat de controlul si supravegherea apasatoare a existentei noastre individuale, dar, iata ajungem astazi ca doar gândul – inca ! – sa nu devina un bun public ! Lumea lui Orwell din „1984“ a inceput sa devina cea a fiintarii noastre cotidiene.
Inzestrarile noastre tehnice sunt in necontenit progres, informatica ne-a deschis posibilitati multiple, dar valoarea umana este in scadere. Tindem spre robotizare, exista si tendinta reducerii cunostintelor generale. Oamenii sunt legati de imediat, legaturile cu trecutul sunt simplificate pâna la anihilare, dezvoltarea armonioasa si multiforma a personalitatii umane este in buna masura compromisa, mai ales prin marginalizarea sau chiar ignorarea domeniilor umanistice. Aceste tinere elite se gasesc in mijlocul mutatiilor prezentului, le sunt integrate, dar, pe undeva, au nostalgia altor vremuri, vremuri pe care nu le-au cunoscut, dar care purtau in ele mai multa armonie, echilibru si – intr-un fel – mai multa normalitate.