A trecut si summit-ul la care unii îsi propusesera „sa salveze Europa“. Era oare cazul sa fim nelinistiti? Înainte de reuniunea la vârf din 7-9 decembrie 2011, Angela Merkel avertiza Bundestag-ul german, a nu stiu câta oara, ca evolutiile de pe continent au luat un curs periculos si ca zona euro trebuie salvata cu orice pret. Se întelege ca pretul urma sa fie platit, în buna masura, de catre Berlin. Tot atunci, într-o reuniune cu caracter electoral, presedintele Frantei ameninta Europa ca are de ales: ori îl asculta, ori piere. Europenii erau obisnuiti cu mesianismul pe care si-l tot acorda singur presedintele Frantei, dar, de data asta, limita indulgentei lor era mult fortata. Sarkozy avea o mimica grava, de Moise care îsi ameninta poporul pentru a-l constrânge sa-l urmeze fara sa cârteasca. De la o vreme, noul Napoleon cere prea des si prea autoritar lumii sa-l asculte. Si, ma întreb, la urma urmei, de ce l-ar asculta? Sta existenta Europei în vrerea sau vointa politica a unuia sau a altuia, fie el si presedinte al Frantei sau cancelar al Germaniei? Unde erau profetii nostri înainte ca Europa sa dea semne ca se scufunda? Sa speram ca aceasta criza va convinge pe unii ca tentatia leadership-ului si excesul de putere au, pe termen scurt chiar, efecte contrarii celor asteptate sau urmarite. Criza se manifesta violent, fara menajamente, pentru ca „ceva“ a scapat de sub control. Iar acest „ceva“ tine de principiile ce trebuie observate în relatiile dintre state, oricât de vetust pare ca suna acest rationament. Cam de multisor normele internationale nu mai sunt respectate. De la o vreme unii sefi de stat nu mai consulta, ci impun. S-a ajuns atât de departe încât în unele state ambasadorii lor au devenit guvernatori: se pronunta asupra legilor interne, califica public politica unui guvern sau cer masuri de guvernare uitând ca statele lor sunt, totusi, semnatare ale Conventiei de la Viena, din 1961, înca în vigoare. În baza acesteia, ei sunt împuterniciti nu sa faca lobby politic sau presiuni, ci sa „informeze prin toate mijloacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si sa raporteze guvernului statului acreditant“ (Conventia cu privire la relatiile diplomatice încheiata la Viena la 18 aprilie 1961, art. 3, pc. d.). Aderarea sau integrarea euro-atlantica presupune cedarea convenita a unei parti de suveranitate, nu pierderea suveranitatii în întregime. Iar cedarea nu echivaleaza cu impunerea vointei celui mai puternic, ci presupune consultarea în orice problema de interes din sfera de referinta. Numai ca rostul acesta nu este înteles corect de unii. Invocarea liberalismului în numele economiei de piata concomitent cu diabolizarea statului social si a intereselor nationale au devenit instrumente politice de parca dreapta este de sorginte angelica, neprihanita si imaculata.
Europa a întrat în criza în conditiile unei prelungite guvernari de dreapta în majoritatea statelor occidentale dezvoltate: Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, Austria, Portugalia, statele nordice. Când totul mergea bine, o parte dintre aceste state a dezvoltat proiectul „zonei euro“ care corespunde, ca si „spatiul Schengen“, sa o spunem fara menajamente, izolationismului elitist economic si politic ce consacra functionarea Uniunii Europene cu viteze diferite. Sa adaugam la aceasta existenta non-oficiala a nucleului Franta-Germania, initiator si supraveghetor autoritar al treburilor comunitare, si vom avea motive sa credem ca Uniunea Europeana functioneaza cam de multisor cu mai multe viteze. Daca va fi modificat Tratatul de la Lisabona – deocamdata nu am rezultatele summit-ului de la Bruxelles –, fie si prin completarea lui cu un nou pact (acord) de stabilitate pentru politici fiscale comune, atunci constructia europeana va avea, ca oricare automobil performant, înca si mai multe viteze. Unii vor zburda pe autostrazi moderne, altii vor rula la pasul calului cu grija sa evite gropile din asfalt.
Suntem departe de a cunoaste, si înca si mai departe de a întelege, adevaratele cauze ale crizei Uniunii Europene. Nu este greu de constatat ca atunci când intra într-o faza de organizare mai solida, functionarea Uniunii Europene este tulburata pe nepusa masã. Din toate partile încep sa vina declaratii de îngrijorare, dar politica nu a fost si nu va fi niciodata straina de ipocrizie. China este marele partener comercial al Uniunii Europene si pare îngrijorata de criza economiei europene. În realitate, ca si Statele Unite sau Federatia Rusa, China este îngrijorata de soarta propriilor sale afaceri pe batrânul continent. Desi pare depasit în timp, merita sa examinam un caz concret de reactie la evenimentele din Europa. El pune umbre în plus pe perspectivele cooperarii trans-continentale. Înainte de summit-ul din 7-9 decembrie de la Bruxelles, Timothy Geithner, secretarul american al Trezoreriei, s-a deplasat la Berlin si la Paris pentru a aduce marturii despre îngrijorarea Washington-ului fata de criza europeana. „Am venit pentru a sublinia cât de important este pentru economia americana si cea mondiala ca Germania si Franta sa reuseasca sa construiasca o Europa mai puternica“, i-a declarat Geithner ministrului german de Finante, Wolfgang Schauble. El nu a promis nimic din care sa se înteleaga o posibila interventie a Washington-ului în favoarea redresarii economiilor statelor europene. A reluat basmul cu cocosul rosu „privind sustinerea rolului constructiv al Fondului Monetar International“, a reformelor si, eventual, a crearii unei „arhitecturi a uniunii bugetare pentru a face uniunea monetara mai viabila pe termen lung“. Oficialul american are idei si pentru Banca Centrala Europeana careia „îi revine un rol primordial în aceasta criza“. Îl va avea, de aceea a fost pus acolo Mario Braghi! Primii care s-au scandalizat de aceste declaratii, pe o cale oarecum non-oficiala, au fost francezii. Fostul presedinte Valéry Giscard d’Estaing a socotit inoportuna vizita în Europa a secretarului american al Trezoreriei. Furia lui a fost atât de mare încât i-a aruncat oaspetelui cuvinte grele, straine de curtuoazia diplomatica. „Geithner nu are de ce sa se bage în afacerile Europei… Europa este acum victima oferita tuturor sacrificatorilor mondiali. Este insuportabil!“, a spus d’Estaing. El a criticat drastic speculatiile venite din Statele Unite prin intermediul agentiei de cotatii Standard & Poor’s. „Aceste speculatii nu sunt facute de europeni, ci de americani, care nu numai ca speculeaza, dar fac jocul agentiilor de cotatii. Este insuportabil!“, se indigneaza cel care a condus Franta între 1974 si 1981 si avea sa fie mentorul primei forme a Constitutiei Uniunii Europene. Sa admitem ca este o voce neoficiala. Dar chiar guvernul de la Paris, presedintele Sarkozy însusi, au dat semnale limpezi de nemultumirea lor ca Franta a intrat în curentul necontrolat al atacurilor speculative. Iar acestea nu vin din Europa. Misiunea agentiei Standard & Poor’s este perceputa la Paris cu o îngrijoratoare rezerva. Tot la fel de evident a devenit faptul ca Standard & Poor’s a mizat – si i-a reusit! –, pe stârnirea unor neîntelegeri între sefii de stat europeni în privinta modalitatilor de iesire din criza. Dupa cum se vede, noul plan de stabilitate financiara sau cum se va mai chema, va reuni mai putine state decât are Uniunea Europeana. Marea Britanie îsi va consolida oficial izolationismul, va continua sa fie europeana atunci si atât cât vrea. Premierul David Cameron a reusit, ca si predecesorii lui, sa tina Londra în afara unui sistem comunitar, fie si particularizat la finante, dominat de Berlin si Paris.
Timpul dezechilibrului pe care îl traim astazi ne aduce cumva aminte de nesiguranta prin care treceau popoarele europene înainte de cel de-Al Doilea Razboi Mondial. În conditiile tendintelor centrifuge, Parisul si Berlinul sunt pe cale de a impune o noua gândire în organizarea politica a continentului. O ordine care va instaura vointa si controlul franco-german. De data asta, la Bruxelles, au fost alese finantele si bugetele statelor membre ale zonei euro si ale unor state care se ofera voluntar sa adere la viitorul pact, printre care se afla si România.
Nu vreau sa spun ce cred ca s-ar fi putut întâmpla daca Bucurestiul nu ar fi avut aceasta „iluminare“ de ultima ora!
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 355