Sari la conținut
Autor: SIMINA RĂCHIŢEANU
Apărut în nr. 473

Tiff 2014. În ordinea dispariţiei

    Dacă ar fi să încadrez fiecare film într-o categorie sau gen, cu producţia În ordinea dispariţiei aş avea oarecare ezitări şi aş sfârşi prin a-l cataloga drept un fel de struţocămilă cinematografică. Colaborare proaspătă, de anul acesta, dintre Norvegia, Elveţia şi Danemarca, filmul a fost regizat de norvegianul Hans Petter Moland, pe care îl cunoaştem şi din A somewhat gentle man (proiectat acum câţiva ani în cadrul TIFF). Cu câteva filme cunoscute la activ, Moland a mizat şi de această dată pe o construcţie complexă, aflată la intersecţia dintre genuri şi, desigur, cu multe tipuri de referinţe şi trimiteri.

    tiff
    În primul rând l-aş numi o parodie şi o pastişă de genuri. Cadrul poveştii prezintă universul gangsterilor, al colaborării şi al rivalităţii dintre ei, contactul pe care îl au, ca grupare cu influenţă, cu restul societăţii. Dar imediat scenariul tipic (după model american) este aruncat în aer printr-o suită de secvenţe comice, menite să submineze pretenţia de seriozitate şi să denunţe faptul că filmul este total atipic. Violenţa prezentată în mod explicit nu menajează deloc privitorul, însă, departe de a configura un mediu tipic mafiot, ea este de fiecare dată urmată de scene absurde şi de umor negru. Nici măcar violenţa nu mai e lăsată să fie ce era odată. Practic, Moland nu lasă nici un aspect tratat să rămână el însuşi până la capăt, ci îi găseşte mereu o turnură total neaşteptată, stârneşte râsul în situaţii tragice, iar umorul este rareori unul benefic, cathartic sau terapeutic, ci, dimpotrivă, este sadic, intelectualizat, absurd. Cele aproape două ore de proiecţie sunt o avalanşă de scene şi întâmplări, multe personaje apar şi dispar, mare parte a evenimentelor sunt pe dată uitate, în afară de cele care alimentează progresul acţiunii (crimele care se succed una după cealaltă, motivate de dorinţa de răzbunare şi de obişnuinţa gangsterilor de a reacţiona la orice atac, de a pune la respect, de a demonstra ceva – chiar şi atunci când nu e cazul).
    Rama principală prezintă o Norvegie contemporană în care o serie de pături sociale coexistă într-un echilibru aparent stabil. Protagonistul se numeşte, ironic, Nils Dickman: un suedez mutat cu familia în ţara vecină, un membru responsabil şi respectat al societăţii, „un imigrant perfect integrat“, recent nominalizat drept „Cetăţean al anului“ pentru munca sa devotată de deszăpezire – blocarea drumurilor în timpul iernii este o problemă reală în zonele nordice. Criza se declanşează în momentul în care corpul neînsufleţit al fiului său este prezentat la morgă, primind diagnosticul problematic de supradoză. În timp ce mama decedatului consideră că nu şi-a cunoscut cu adevărat fiul şi este copleşită de situaţia dramatică şi condamnată de societate, Nils refuză să accepte scenariul prezentat de legişti şi bănuieşte că altceva sau altcineva e la mijloc în toată situaţia. Porneşte pe urmele dispariţiei şi descoperă piesa-lipsă: fiul a fost implicat fără să ştie într-o afacere ilegală (trafic de droguri) a unui clan mafiot local. Răzbunarea este laimotivul întregii acţiuni şi reprezintă catalizatorul unei suite interminabile de reacţii şi contrareacţii, dând scenelor aspectul unui joc de ping-pong între câteva grupări competitive: Nils Dickman (tatăl răzbunător), Socoteală şi gaşca sa de mafioţi norvegieni şi grupul sârbilor.
    Dacă luăm pe rând câteva zone majore parodiate de Moland, ar fi potrivit să începem cu contextul socio-politic, puternic ironizat şi demitizat. Într-o ţară mică şi bogată precum Norvegia, concepte precum egalitate în drepturi, responsabilitate, bunăstare socială, protecţia mediului şi politicile de integrare a imigranţilor sunt la ordinea zilei. Din punctul acesta de vedere, filmul este pronunţat politically incorrect şi subliniază punctele de fisură ale conceptelor mai sus menţionate. O societate civilizată preferă să ignore, să culpabilizeze şi să marginalizeze contextele aflate pe teritoriul ilegalităţii: „nu se poate face mare lucru pentru tinerii care se autodistrug“. Statul bunăstării sociale din nord este şi el luat peste picior de doi mafioţi într-un moment ironic-meditativ. După ce observă că toate ţările care o duc bine au puţin soare şi o vreme proastă, în timp ce ţările sudice, solare au o economie pe butuci, concluzia pe care gangsterul o trage este naiv-univocă: trebuie să alegi – soare sau bunăstare; nu le poţi avea pe amândouă în acelaşi timp, pesemne se află într-o relaţie de incompatibilitate. De cealaltă parte, mult umor găsim şi în percepţia nordului de către est-europeni: închisorile norvegiene sunt prezentate ca o zonă cu iz paradisiac pentru criminali („ce experienţă!“, mâncare bună, puncte de pensie pentru muncă, oameni politicoşi – lume civilizată). Cu toate astea, responsabilitatea şi respectul cetăţenilor faţă de spaţiul public (nu aruncă gunoaie, strâng după animalele de companie) par ciudate şi degradante, cel puţin pentru valorile balcanice.
    Când ajungem la tipurile de imigranţi, filmul pune pe tavă preconcepţiile cele mai stereotipice ale nordicilor, emanând rasism, cinism şi dezvăluind diverse complexe de superioritate. Şeful gangsterilor, poreclit Socoteală, o dă mereu în bară cu banda mafiotă sârbă, încurcându-i cu albanezii. Chinezul, asasinul plătit de Dickman, este de fapt un japonez cu cetăţenie daneză, iar greşelile sale gramaticale sunt constant corectate de Socoteală. În film mai apar remarci şi aluzii la adresa vietnamezilor, a evreilor, a sârbilor din Kosovo. Prototipul est-europenilor este unul al menajerelor debile şi al zilierilor. În schimb, gangsterii, „indivizi duri cu multe responsabilităţi“, sunt nişte criminali moderni, implicaţi social (plata de impozite, participarea la şedinţele cu părinţii). Grupul lui Socoteală e compus din mafioţi vegani care beau fresh-uri de fructe şi evită alimentele cu aditivi. Parodia etnică, politică şi culturală e cu atât mai savuroasă, cu cât publicul cunoaşte contextul norvegian, unul foarte politically correct.
    În acelaşi timp, Moland construieşte un univers al bărbaţilor, o lume în care a fi devine egal cu a face, iar singurele relaţii valide şi semnificative se stabilesc între reprezentanţii sexului tare – între prieteni şi duşmani sau între tată şi fiu. Nils Dickman hotărăşte să se răzbune pentru moartea fiului său, Socoteală are grijă de educaţia socială a băiatului (îl învaţă să răspundă cu violenţă la violenţă), Papa (şeful sârbilor) îşi va răzbuna nepotul ucis. Toate afacerile sunt făcute între bărbaţi, femeile sunt ipostaziate ca neînţelegătoare (soţia lui Nils), mâncătoare de bani pe bandă rulantă (fosta soţie – daneză – a lui Socoteală) sau ca elemente exotice, accesorizante (concubina vietnameză a lui Wingman). Nemulţumite de comportamentul soţului, ele pleacă şi dispar din peisaj la fel de repede cum au apărut. Având în vedere egalitatea de sexe şi mentalitatea puternic individualistă din Scandinavia, filmul ironizează, desigur, contextul prin construirea unei realităţi inversate.
    Undeva la intersecţia dintre filmele cu mafioţi, comedie neagră, parodie socio-politică sau film de acţiune, În ordinea dispariţiei jonglează cu caracteristicile fiecărei tipologii, după care le deconstruieşte prin succesiunea de elemente explozive care marchează trecerea către un alt gen. Din cauza dinamismului oarecum forţat, pretenţia de complexitate a personajelor a fost lăsată deoparte, căci nici măcar personajul principal nu este mai mult decât conturat într-un mod superficial. Cu toate astea, recurenţa secvenţelor cu peisaje nordice, zone întregi acoperite de zăpadă, frumuseţea izolării, încetineala şi calmul orăşelelor subpolare, realizate într-o notă artistică, îşi pun amprenta tipic scandinavă asupra filmului. În ordinea dispariţiei este, până la urmă, un film cu şi despre nordici, picant, parodic, energic, cu multe momente de autoironie. Cu toate crimele şi împuşcăturile, cu greu ai putea să te plictiseşti sau să adormi.