Dupa ce a faptuit, in premiera mondiala, Marele slem Rosu – câstigarea consecutiva a celor trei turnee europene pe zgura din gama Masters Series si a Roland Garros-ului –, redevenind liderul circuitului ATP, Rafael Nadal n-a avut nevoie decât de doua saptamâni de antrenament si de disputarea a doar trei meciuri oficiale pe gazon pentru a-si calibra jocul astfel incit sa abordeze Wimbledon-ul cu sanse. In 2008, spaniolul a câstigat primul sau turneu pe iarba, clasicul londonez Queen’s. Avea apoi, dupa finala epica impotriva lui Roger Federer, „regele locurilor“, sa ridice trofeul wimbledonian deasupra capului, devenind primul iberic de la don Manolo Santana care savârsea acest gest. In 2006 si 2007, proaspatul laureat pe zgura pariziana atingea de fiecare data sferturile frumoasei competitii din capitala britanica, adevarata avanpremiera a Wimbledon-ului. Premize suficiente pentru a disputa de fiecare data finala din 4 iulie, fiind invins cu ambele prilejuri de Roger the Master.
In 2010, scenariul s-a repetat. La Queen’s Club London Nadal a dat o lectie simpaticului brazilian Marcos Daniel, a trecut la un pas sa-l faca mare pe rusul din Uzbekistan, Denis Istomin, iar in sferturi, in fata unui imens serveur, cum este compatriotul sau, Feliciano, Lopez, n-a putut decât sa se incline in doua seturi disputate. Insa era deja clar, ma rog, clar pentru orice ochi cât de cât format, ca Rafa e in vâna si ca un meci la Wimbledon, adica o confruntare de trei din cinci seturi, tine de cu totul alte resorturi decât o banala partida de doua din trei disputata intr-un turneu din gama 250. De aceea, n-am intrat la gânduri rele vazând cum campionul Roland Garros-ului si noul „rege“ al ATP-ului pierde, dupa un meci frumos, la amicul sau Lopez. Precedentele si statistica pronosticau un traseu indelungat la Wimbledon – ceea ce s-a si intâmplat. Ce-i drept, am tremurat olecuta, marturisesc, vazând cecitatea cu care organizatorii marelui turneu privesc ierarhia capilor de serie. Când ai un lider ATP en titre, mai ales daca acesta devenise campion pe iarba londoneza in urma cu doi ani, nu-l pui pe altul, fie el si Federer, in fruntea bucatelor. Dar despre logica si fair play-ul britanicilor nu se cade sa mai scriu – am facut-o in exces in articolul despre Victor Hanescu, si el o victima a scortoseniei si traditiei tâmpe a Wimbledon-ului. Cert este ca dupa stabilirea favoritilor, Nadal, in calitatea lui de cap de serie numarul doi al turneului, avea parte de un parcurs mai complicat decât Roger Federer. Pe partea sa de tablou, Rafa trebuia sa-l infrunte in sferturi pe suedezul Robin Söderling, apoi, daca ar fi depasit acea faza, in semifinala s-ar fi cuvenit sa-l intâlneasca pe britanicul Andy Murray – doi tenismani foarte dificili de combatut pe gazon. De partea cealalta, Federer avea sa dea peste cehul Thomas Berdych si sârbul Novak Djokovici, doi jucatori care nu reprezentau chiar pericole letale pe iarba.
Din fericire, pentru Rafael Nadal Parera, nu perspectiva panoramica este cea importanta, ci detaliul care urmeaza. Rafa nu priveste direct in ochii eternitatii, ci se concentreaza asupra proximului pas – si nu mai departe. De aici si teribila lui forta mentala, care ii este si lovitura cea mai de pret. Rafa, de la Laver si Borg incoace, este singurul tenisman care stie sa nu dispara psihic din meci, concentrându-se pe intreaga durata a partidei intr-o proportie ce depaseste adesea 90%. Cifra este colosala. Ea explica si scorul slab inregistrat de obicei de spaniol in ceea ce priveste loviturile direct câstigatoare, dar mai ales suprematia sa in planul numarului redus de greseli nefortate. Nadal câstiga mai putine puncte directe decât adversarul, dar are de regula o cifra de doua ori mai mica de erori. Pentru balear, totalul este decisiv, nu spectaculosul unui punct sau al altuia. Si, oricât ar parea de ciudat, aceasta este si definitia corecta a jocului de tenis: câstigator este desemnat acela care contabilizeaza mai multe puncte decât adversarul, iar nu cel care câstiga mai multe mingi ori cel care joaca mai frumos si mai spectaculos decât preopinentul. De unde si rigoarea aproape maxima cu care Nadal isi pecetluieste stilul. El nu e elegant, ci exclusiv eficient. De aceea si câstiga, de aceea are si un palmares strident de pozitiv in fata principalilor sai rivali din Top Ten…
Editia din 2010 a Wimbledon-ului a fost una curioasa din pricina meciului-maraton din primul tur disputat intre americanul John Isner si francezul Nicolas Mahut: record absolut, 11 ore si 5 minute, ultimul set fiind adjudecat de iancheu la un scor incredibil, 70-68, cei doi stabilind nu mai putin de unsprezece recorduri Guiness Book; a mai fost editia la care regina Marii Britanii a catadicsit sa participe dupa o pauza de 33 de ani; si editia la care unul dintre cei mai calmi si mai civilizati tenismani din Top 100, românul Victor Hanescu, a fost pâna-ntr-atât de scos din pepeni de spectatori, incât a scuipat si injurat, fiind aspru amendat de organizatori; dar si editia la care, dupa sapte ani consecutiv, Roger Federer a ratat finala, fiind eliminat prematur, in sferturi de finala, de cehul Berych. Altfel insa, Wimbledon 2010 a consemnat victoria fara drept de apel a toreadorului Rafa Nadal, care, iata, ajunge la cifra 8 cât priveste numarul de Grand Slam-uri cucerite, intrând in clubul select din care mai fac parte Rod Laver, Jimmy Connors, Fred Perry, Andre Agassi si Ivan Lendl. Cu finala contra lui Berdych, Rafa contabilizeaza 10 Final Round, din care a câstigat 8, un procent teribil. Si nu are decât 24 de ani…
Cum i-a fost parcursul? Fireste, unul dificil. In primul tur, un meci de trei seturi, o buna incalzire contra niponului Nishikori. In turul secund, o lupta oarba, impotriva batavului Robin Haase, scor 5-7, 6-2, 3-6, 6-0, 6-3. In turul al treilea, Nadal da peste incapatânatul german Philipp Petzschner si rezulta un meci strâns, pe muchie de cutit, tocmai bun pentru a ascuti si mai mult reflexele razboinicului iberic: 6-4, 4-6, 6-7, 6-2, 6-3. Daca observam cifrele ultimelor doua seturi ale ambelor manse, constatam usurinta cu care Rafa si-a depasit adversarii, apasati psihic si terminati fizic. In optimi, cu francezul Mathieu, partida este un galop de sanatate, trei la zero la seturi, nici o emotie. In schimb, in sferturi, autistul si lipsitul de fair-play jucator suedez Soderling se detaseaza rapid in prima mansa, scor 5-0. Campionul maiorchin e in corzi, dar aduna câteva mingi pentru un prim ghem. Pentru unii, asta este egal cu zero – nu si pentru Rafa. La el totul sta in mingea urmatoare, nu in ce va fi peste o ora sau trei. Asa ca spaniolul mai cucereste alte doua ghemuri, pâna sa piarda la sase primul set. Insa increderea este refacuta, demoralizarea, cu totul omeneasca, de altfel, a disparut, iar meciul este reluat de la zero. Rafa mai sufera in primul ghem al mansei a doua, insa asta e totul, scor 3-6, 6-3, 7-6, 6-1. Nadal termina meciul mai proaspat decât il incepuse, in nota din prima saptamâna wimbledoniana. O observatie: la un schimb incheiat cu victoria vikingului, dar in care acesta a fost ajutat de fileu, Soderling nu a facut gestul clasic cu mâna, un fel de „scuza-ma“. Inca o data, caracterul urât al scandinavului si-a spus cuvântul…
In semifinala n-as spune ca Rafa Nadal este favorit. In fond, Andy Murray l-a calcat in picioare in sferturi de finala la Australian Open 2010, desi meciul a fost unul foarte frumos, constrângându-l pe iberic sa abandoneze dupa doua seturi si un trei la zero la ghemuri. In fond, Murray juca acasa, in fata a 15000 de suporteri, foarte ambalati sa vada, dupa 70 de ani si mai bine, un compatriot in finala. In fond, suprafata il avantaja pe Andy, mai bun serveur decât Rafa. Disputa n-a avut insa istoric, desi a fost una echilibrata, meciul fiind controlat 100% de spaniol, scor 6-4, 7-6, 6-4. Ca si finala cu surprinzatorul ceh Berdych, un tenisman fosta mare speranta, care abia anul acesta, la 25 de ani, a ajuns sa straluceasca in Grand Slam-uri, facând semifinala la Paris si finala la Londra. Cehul ii eliminase pe Federer in sferturi si pe Djokovici in semifinala, confirmând buna forma dovedita la Roland Garros. Trebuie spus insa ca si elvetianul, si sârbul nu se aflau tocmai in apele lor, fiind suferinzi.
Meciul de inchidere a semanat cu cel contra britanicului Murray, fiind la discretia lui Rafa, scor 6-3, 7-5, 6-4. Nici un moment campionul spaniol nu si-a vazut amenintata suprematia. Cu cât zilele competitiei avansau si cu cât fundul terenului central se tocea, iarba facând loc pamântului asemanator zgurei, cu-atât siguranta nadaliana crestea. Si ca o premiera la acest Wimbledon, aceasta observatie: spre deosebire de Roland Garros si de celelalte turnee, in care Nadal serveste pe backhand-ul adversarului dreptaci in ambele episoade de repunere a mingii, acum el a servit prima minge spre forhand-ul preopinentului, iar cea de-a doua spre corpul acestuia. Asa se explica imensa surpriza a cehului Thomas Berdych, care, desi un imens serveur, in primul set al finalei s-a vazut condus de Nadal cu un sec 4-1 la asi. Nici nu mai conteaza ca pâna la urma el avea sa revina, ajungând la cota 13. Victoria fusese deja antamata de tenismanul din Majorca…
Una peste alta, Rafael a meritat victoria in meci si in turneu, aratând cine este stapânul circuitului profesionist si reducând la tacere pe toti cârtitorii, fie ei comentatori pro ori chibiti de forum. Singura sa miza a ramas US Open-ul, un turneu unde n-a depasit niciodata semifinala. Dar pentru asta e nevoie de odihna, de genunchi nedurerosi, de putine meciuri pe hard inaintea competitiei de la Flushing Meadows si de o noua tactica a serviciului, dublata de o apetenta sistematica pentru atacarea plasei. Nu stiu daca in 2010 Rafa va realiza aceasta premiera, dar nu-mi pot imagina un sfârsit al carierei sale fara macar un Open american in palmares. Iar acest moment final este, sunt convins, destul de indepartat. Gracias y vamos, Rafa!