Recunoscut pentru imaginea luxurianta, pentru romantismul letargic si amânat, in fata caruia cliseul se lasa infrânt, si, in special, pentru delicatetea stilului – probabil cel mai important lucru in ceea ce priveste creatia regizorului, indiferent de tema sau de subiectul abordat – Wong Kar-wai isi muta fetisul sau pentru drama si dragoste neimplinita intr-un film kung-fu, care vorbeste despre grandoarea unuia dintre cei mai mari maestri ai artelor martiale, Ip Man (Tony Leung). Cu toate acestea, „The Grandmaster“ nu se ocupa mereu de maiestria lui Ip Man, iar uneori nu vorbeste despre niciun fel de maiestrie. Afirmatiile ca filmul nu ar avea nicio legatura cu tehnica artelor martiale sau cu biografia lui Ip Man, dar si ca Wong Kar-wai ar fi facut o treaba foarte buna, având in vedere filmografia acestuia, bine ticsita cu imagini „una mai frumoasa ca cealalta“, demonstreaza, intr-un fel sau altul, preferintele sincere ale regizorului pentru stilizare.
Chiar si asa, prin puterea frumosului, „The Grandmaster“ reuseste – poate pentru cei care nu stiu/nu inteleg acest tip de lupta – sa raspunda vehement si sensibil la intrebarea: de ce se cheama ARTE martiale? Cel mai bun exemplu este redat prin incipitul filmului, care, printr-un montaj de exceptie, studiat la lupa, reuseste sa introduca intr-o maniera poetica tehnica aclamata a lui Ip Man, Wing Chun, si sa rezoneze prin traducerea acesteia – „pentru totdeauna primavara“ – cu incipitul amintirilor frumoase ale maestrului, de dinainte de inceperea razboiului si de dinainte de ocupatia japoneza in partea de sud a Chinei, unde acesta traia. Timp de sase minute asistam la un valvârtej de nuante si de captari injumatatite ale duelurilor lichefiante dintre Ip Man si adversarii sai, coregrafiate mai minutios decât orice dans contemporan in ploaie, si puse in scena mai delicat decât orice alt moment kung-fu cinematografic, surprins in imagini stagnante si, in acelasi timp, fluide, tipice lui Kar-wai. Imagini care, in jargonul hollywoodian, poarta denumirea de metoda undercrank/step-printing. Cele sase minute reprezinta, in fond, ambalajul exuberant cu care regizorul alege sa-si impacheteze produsul. Scopul lui e bine stabilit de la bun inceput si, din aceasta cauza, nu ar trebui sa lase loc de ambiguitati. O nelamurire care apare pe masura ce povestea inainteaza tine, totusi, de numarul protagonistilor filmului si de atentia acordata acestora.
Superioritatea lui Ip Man este vizibila odata cu aparitia maestrului Gong Yutian, reprezentant al Nordului si al Sudului, care isi anunta retragerea si soseste in Sud pentru a-si gasi un inlocuitor destoinic. Pentru ca Nordul fusese deja atribuit unuia dintre ucenicii sai, Ma San, fata maestrului, Gong Er (Ziyi Zhang), incearca sa-si impiedice tatal sa intre in lupta decisiva – cea care urma sa desemneze mostenitorul Sudului –, considerând ca niciunul dintre pretendenti nu e demn de pozitia oferita de marele maestru. Melancolia fetei, legata de „infrângerea“ familiei Gong, va da nastere, in cele din urma, unui conflict care se va imparti in mai multe planuri si care va miza pe o dimensiune istorica, impunatoare prin moralitatea si sacrificiul fetei, dar cam vag dezbatut de catre naratorul/regizorul filmului. Alegerea lui Ip Man pentru asa-zisul tron al Sudului va fi ultimul moment glorios al personajului din primul act al filmului, pentru ca, dupa declansarea razboiului chino-japonez, atentia lui Kar-wai se va muta spre cel de-al doilea „grandmaster“, Gong Er, si, nu in ultimul rând, aparut ca o fantoma printre cei doi mari protagonisti ai povestii, spre un al treilea „grandmaster“, „The Razor“ Yixiantian (Chen Chang), al carui background nu este complet infatisat de catre narator/regizor. De aici vine si nemultumirea fata de plot, care, uneori, prin contrastul dintre puterea masculina si cea feminina, il pune in umbra pe marele Ip Man si muta atentia privitorului catre un alt sector narativ-filmic.
Chiar si pentru cunoscatorii de filme Wong Kar-wai – cu aceleasi drumuri narative serpuite si paralele – dar si pentru cei care au remarcat faptul ca titlul original al filmului in Hong-Kong este „The Grandmasters“, plot-ul nu este foarte convingator, in ciuda armurii glam traditionale. Actiunea filmului incepe in anul 1936 si se intinde pâna in anii ’50, cu ajutorul flashback-urilor intretaiate de momentele celorlalti doi maestrii, Gong Er si „The Razor“ Yixiantian. Pentru maiestria lui Ip Man sunt rezervate doar câteva momente bine calculate, redate, pe de-o parte, prin intermediul conflictului interior – plecarea acestuia in Hong Kong si parasirea familiei –, si, pe de alta parte, prin intermediul conflictului exterior – incercarea protagonistului de a se afirma si de a-si gasi de lucru printre puzderia de „maestri“ ai artelor martiale. Desi „The Grandmaster“ nu poate fi considerat o biografie a lui Ip Man in totalitate, Kar-wai mizeaza pe anumite momente dense care scot in evidenta atât trasaturile acestuia, cât si trasaturile lui Gong Er. Exista, intr-adevar, momente care arata opacitatea lui Ip Man, in contrast cu mestesugul mostenitoarei adevarate a familiei Gong, si care se subsumeaza rezolvarii conflictului dintre Er si maestrul Nordului, Ma San. „Naveta“ narativa de la Ip Man la Gong Er incepe in momentul in care Gong Er il invita la un duel inca din primul act al filmului, cu scopul de a demonstra puterea familiei sale, si continua sa se inchege prin legatura pe care cei doi o pastreaza de-a lungul anilor, transpusa simbolic prin intermediul unor scrisori de tip haiku, profund moralizatoare, asemenea unor povete transmise de la maestru la maestru, sau, mai subtil, de la un iubit la o iubita.
Arta kung-fu pe care o transpune Kar-wai este folosita in cele mai grele momente din viata protagonistilor cu scopul de a oferi ideea moralizatoare, in urma razbunarii infaptuite. Dincolo de grandoarea caracterului lui Ip Man, observat, mai degraba, prin intermediul relatiilor cu celelalte personaje, scenele kung-fu propuse de regizor devin fantasy atunci când vine vorba de Gong Er. Secventa de-a dreptul kareniana, cu o Gong Er imblanita, dar neinfricata, care doreste razbunarea mortii tatalui ei, in urma conflictului pe care aceasta il avusese cu Ma San, este, conform traditiilor si atmosferei ingenios construite si redate de catre Kar-wai pe tot parcursul filmului, un mestesug ce reflecta, inca o data, puterea detaliilor in tehnica artelor martiale.
Portretul lui Ip Man, surprins de câteva ori si prin fotografii, dar cel mai adesea prin puterea cuvintelor si prin tehnica „ambalata“, reprezinta pentru Kar-wai un punct de plecare pentru o constructie narativa specifica stilului sau si pentru o realizare de tip œuvre parfaite. Cel mai probabil, regizorul este constient de faptul ca o structura clasica si traditionala nu va putea niciodata egala mestesugul sau in ceea ce priveste forma filmului. Si mai cred ca – asa cum va spune si marele Ip Man intr-una din scene – Wong Kar-wai nu ar trebui sa isi faca griji in privinta stilului. Amprenta lui va fi acolo, pentru totdeauna.