În textul de saptamâna trecuta mizam, dragi prieteni, pe coeficientul de inedit pe care un dialog cu unul dintre marii tenismani ai lumii îl propune. Un interviu cu Jo-Wilfried Tsonga, realizat la doar o luna dupa ce acesta disputase finala de la Melbourne, mi s-a parut ca nu poate fi decât interesant. Ceva la modul „stii, am întrebat-o pe Pythia cât e ceasul la doar zece minute dupa ce a iesit din templu“. Caci templu al tenisului este Rod Laver Arena, iar zei si preoti cei care-i celebreaza cauza (jucatori, arbitri, antrenori, gazetari, organizatori). Am practicat astfel un soi de et in Arcadio ego, sub o topica rasturnata, ce-i drept: daca n-am fost la Aussie Open editia 2008, macar povestea unui finalist sa se faca auzita aici, în România, aflata la ani-lumina de altitudinea calitativa a tenisului de la Antipozi. O poveste spusa direct, fizic, face to face, si nu decupata de pe net si lipita apoi pe hârtie…
Pentru astazi, ca un alt gest introductiv la volumul dedicat de jurnalistul Claude Moreau tenismanului francez, „Jo-Wilfried Tsonga. La force tranquille“, va propun o scurta incursiune în strâmta lume a jucatorilor de tenis de culoare. Putini la numar, acestia au platit tribut unui exclusivism rasial nedrept, dar tenace, tinut la mare pret printre practicantii sportului alb. Pe undeva, lucrurile sunt de înteles (dar nu de iertat, dar nu de uitat). Tenisul, sport cu radacini antice, nu doar europene, ci si orientale, definit mai riguros de francezii epocii clasice însa maturizat în formula în care îl cunoastem azi de britanicii perioadei victoriene – a fost un sport elitist. Nici macar englezii din middle class nu-l practicau, el ramânând pentru decenii o activitate plezirista a aristocratilor, iar mai apoi a burghezilor foarte bogati. La drept vorbind, nici nu stiu ce s-a petrecut mai întâi: acordarea dreptului de vot femeilor sau democratizarea accesului la tenis.
În esenta, tenisul a fost (si a ramas) un sport foarte scump de loisir. Nu poate fi practicat oriunde, caci nu exista tenis de favella. Iar accesul pe o baza de tenis costa. Materialele tenisistice, de la racheta, racordaj, mingi, pantofi, echipament, termobag etc., sunt scumpe, daca tinem la calitate. Pe urma, tenisul nu se învata fara profesor, nu e genul de activitate care se fura din ochi. Iar un antrenor personal nu este deloc ieftin. Preturile fiind oarecum prohibitive, rezulta ca doar aceia care dispun de o anume potenta financiara (ori situare sociala) îsi pot permite sa-l practice. În mod cert, tenisul nu este un sport de masa, un sport pentru dezmostenitii soartei…
În aceste conditii, facil de reprezentat, pare rational ca oamenii de culoare din Statele Unite, Europa, Australia si America de Sud (continentele care conteaza în tenis), traditional mai pauperi, sa gaseasca doar cu mare dificultate drum catre sportul alb. Atât la nivelul loisir-ului, cât si la acela al performantei. Desigur, razboaiele mondiale, crizele economice, revolutiile din lumea a treia si mai ales procesul de globalizare au provocat o modificare a acestei tectonici traditionaliste si segregationiste. Si totusi, în ciuda unor progrese remarcabile, rezultatele înca se lasa asteptate.
La drept vorbind, ce jucatori si jucatoare de culoare cunoasteti? Unii vor spune, timid, Yannick Noah. Cei mai în vârsta, Arthur Ashe. Cei de azi le vor invoca, strident, pe surorile Williams, Serena si Venus. Si cam atât. Slaba recolta, nu credeti? Desigur, am mai putea adauga, pentru anii ‘50, pe Althea Gibson. Pe la sfârsitul anilor ‘60 a aparut Evonne Goolagong, devenita ulterior Cawley. Prin 1970, alaturi de Ashe, învingator la US Open si Wimbledon, si patron al Cupei Davis, începea sa straluceasca Eddie Dibbs. În Franta Noah a cucerit Roland Garros-ul si a jucat o finala a Cupei Davis, în 1982. Faptul ca îndeobste era celebru si adulat nu l-a împiedicat sa prefere a locui în Elvetia, unde se simtea mai putin marginalizat rasial decât în Hexagon. Peste Ocean aparea, prin anii ‘80, Zina Garrison, deloc o rea competitoare, finalista la Wimbledon în 1990. Dupa 1990, Malivai Washington (hm, predestinat nume!) atingea si el treapta runner up pe gazonul londonez. Iar apoi, la nivelul de sus al performantei, s-au ivit fetele Williams, care realmente domina tenisul feminin de aproape zece ani – si o fac aproape total. Revenind în Europa, Hexagonul ne ofera doua personalitati neobisnuite, dintre care una, Tsonga, va fi obiectul nostru de interes în saptamânile ce urmeaza. Cealalta, înca si mai spectaculoasa, mai dramatica în sensul show-ului sportiv, apartine lui Gaël Monfils.
Aparent, campionii enumerati mai sus constituie o colectie elocventa de eroi de culoare ai sportului alb. În realitate, si prin comparatie cu tenismanii si jucatoarele de factura caucaziana, o astfel de lista este lipsita de semnificatie – prin cantitate. Iar cantitatea marturiseste deja în chip apasat un principiu si un mecanism segregationist în materie de tenis.
De ce am recurs la o istorie „rasiala“, de fapt socio-economica, a jocului de tenis? Pentru a pune mai bine în lumina exceptionalitatea unor campioni cu radacini africane. Oameni de valoare, carora le-a fost infinit mai greu decât albilor sa acceada la performanta în sportul alb. Cred ca fara aceste prolegomene generaliste nici nu am putea întelege cum se cuvine biografia si singularitatea unui campion de talia lui Jo-Wilfried Tsonga…