Fără să se întoarcă împotriva practicilor postmoderne, tinerii poeţi debutaţi după consolidarea principalelor nume şi direcţii ale generaţiei 2000 au fost martorii unor conflicte generaţionale sterile, motiv pentru care, fără a juca până la capăt cartea ironiei destructive, aceştia aleg cu bună ştiinţă să refolosească în avantajul lor o parte a marotelor şi convenţiilor literare dinamitate nu cu mult timp înainte (ori cu prea multă ştiinţă) de anarhiştii fracturişti, obţinând, în consecinţă, efecte poetice admirabile, fiind pe deplin conştienţi că nici măcar clişeele nu trebuie ignorate, ci mai curând curtate. Dacă, încă de la începutul deceniului trecut, Bogdan Alexandru Stănescu imaginase lupta intergeneraţională în termeni bloomieni, suindu-se direct „în pat cu mama literature“, atunci putem spune că tinerii poeţi de azi compun figura fratelui mai mic care nu mai are nimic şi cu nimeni de-mpărţit. Oricum, literatura ultimilor 15 de ani se defineşte (ne place sau nu) fie împotriva, fie în prelungirea, dar mereu în raport cu poeticile majore ale optzeciştilor. Culmea e că şi conceptele vehiculate de critică sunt tot cele pe care Mircea Cărtărescu le consolidase în teza sa doctorală: textualism, biografism, neoexpresionism şi minimalism.
O achiziţie recentă o reprezintă raportul complet naturalizat pe care poezia (ori romanul) o subîntinde azi atât cu modelele canonice, cât şi cu cele marginale: miza majoră a literaturii contemporane fiind înregistrarea transparentă a experienţei, precum şi gestionarea subtilă a graniţelor dintre disciplinele şi mijloacele media. Mai mult, într-o literatură fără frontiere, poezia nu se mai raportează, cum o făcea până nu demult, (doar) la un alt text literar, ci şi la un serial TV, un joc-video sau, de ce nu, la hiturile industriei muzicale. Marea cultură e abandonată, pe scurt, în favorea noii accesibilităţi.
If James Joyce were alive today
he’d be working for Google
Nu foarte diferită era constatarea lui Drăgoi de acum 6 ani: „iar în sinea ta mamă mai bine mă făceai programator“. Un vers superb, a cărui forţă rezidă în tocmai sugestivitatea a ceea ce omite să spună, cu atât mai mult cu cât Drăgoi reuşeşte aproape întotdeauna să ofere confesiunii un caracter moral-reprezentativ. Cu toate astea, apropoul nu e, nici pe departe, tehnica sa preferată. Dimpotrivă, cred că putem vorbi chiar despre un simbolism ce are toate cusăturile la vedere: Drăgoi nu-şi lasă nicidoată cititorii să completeze spaţiile albe – „un paragraf obositor ochilor e un paragraf obositor numai pentru ochii care nu cunosc procedeul transformării unui paragraf obositor într-unul care nu e obositor“. Drăgoi transcrie conversaţii de pe messenger ori glosează pe marginea unor importante evenimente ce există, într-un anume sens, numai pe facebook: „o colegă din liceu care acum o duce foarte bine a postat/ pe net un spot cu violenţa în familie, în care joacă şi fetiţa ei. mama era/ foarte mândră, a scris un text cu mult entuziasm deasupra la clip, şi/ aşa cum era de aşteptat. aprecierile au fost pe măsură“ – o transcriere a modului în care reţelele de socializare au redus întreaga noastră experienţă de viaţă la gesturile esenţiale şi reacţiile afective exersate în proximitatea micilor ecrane.
Chiar şi aşa, Drăgoi pare convins: căldura adevărată nu poate veni decât de la marea poezie, indiferent dacă vorbim despre o poezie a momentului ori despre zugrăvirea unor tablouri urban-cotidiene: „şi la mine/ doar un surâs se poate vedea/ că stau aşezat mai în spate şi îl văd/ şi doar un surâs/ că am ochelari negri/ şi bucuria cea mare din ochi/ ea nu mi se vede“; „şi ce vreau să zic andrei/ şi de fapt zic pt toată lumea –/ te rog eu să nu mai lăsăm tentativa oricum slabei articulări/ să ne fută viziunea prezentului/ care el e acuma/ şi uite ce vibrant“. Cu toate că poemele sale par uneori exerciţii de self-petting ori încercări mai mult sau mai puţin reuşite de testare a unor atitudini şi genuri discursive hibride, ele reuşesc să umanizaze, în fond, figura anti-eroului: „iubire de om mai puţină ca atunci/ eu n-am avut în suflet la mine“; „o singură clipă/ de bucurie naivă/ afişată de un copil/ ferit, în mare,/ de părţile urâte ale vieţii,/ face mai mult/ decît orice satisfacţie“ sau „câteodată e de-ajuns să aud de la tine/ diminutive ca pacheţel, mîncărică,/ ciorbiţă/ ca să mă ia aşa o înduioşare/ şi un zâmbet tâmp de zici că/ nu-mi mai trebe nimica“.
Farrago poetic
Cu o abilitate halucinantă, Vlad Drăgoi transcria prin versuri puternice (în primele cicluri ale Metodelor: Max Blecher, 2013) o serie întreagă de efecte speciale preluate direct din recuzita slash&splatter a marilor ecrane. Admirabil era, încă din primul volum, şi faptul că reuşea, legerdemain, să menţină echilibrul asupra schimbărilor de registru fără a reduce din impactul discursului. Două erau atunci planurile care evoluau în paralel: unul confesiv (acele intime şi imaginare dialoguri cu mama) şi altul constructiv (istorie baroc-livrescă). Naraţiunea fragmentată, schimbul rapid de stiluri şi puncte de vedere întregeau stilistica anticalofilă, violenţa imaginativă şi limbajul agresiv. Dacă Istoria artelor – un exemplu reuşit de satiră mannipeană – rămâne proiectul cel mai ambiţios al tânărului scriitor (Lumen, 2009), un text în care parodia şi burlescul făceau casă bună cu oralitatea şi alegoria, Eschiva atestă, în schimb, majoratul scriitorului: texte în care versul teatral şi cel profan stau bine-mersi unul lângă altul, construcţii în care autoritatea supremă în chestiuni de moralitate e atribuită unui individ cel puţin dubios, versuri de un umor negru ca cerneala completate, în sfârşit, de o atitudine voios-nihilistă.
Dacă s-ar emoţiona pur şi simplu în faţa propriilor sale reacţii (cum de altfel şi face), momentele ar fi de un kitsch cel mult înduioşător, numai că Drăgoi ia mereu distanţă faţă de micile sale epifanii, cenzura emoţională fiind o formă de ispăşire ori auto-flagelare: „revine un moment/ de frumoasă apropiere cu maică-mea/ care văzut din afară/ poate că nu e mare lucru/ dar pt mine e/ şi e şi puţin trist/ dar mai mult e aşa/ optimist în soliditatea lui domestică/ şi mă gândesc că rău n-are cum să-mi facă/ mai ales că tot revine/ şi revine într-un fel/ care jur că mă umple de o caldă bucurie“. Vorbind din poziţia unui extrasensibil, Drăgoi recurge la sarcasmul ostentativ specific noilor existenţialişti, dar şi la ironia postmodernă, atitudini ce-şi dispută terenul în paginile ultimului său volum. Chiar de le lipseşte statutul de adevăr (auto)biografic, noile sale poeme impresionează, în primul rând, prin onestitate: „şi petrică,/ mă simt pierdut/ atât de pierdut/ în distanţă/ şi mă simt singur/ atât de singur/ în inima mea“.
Miel vs Fiară
Citită superficial, moralitatea personajului principal pare totuşi îndoielnică. „Shit, spunea Gore Vidal, has its own integrity“. Integritatea poeziei, bineînţeles. Senzaţia de high&low pe care o ai citind trebuie pusă pe seama îmbinării strălucite dintre o retorică dramatică, acea postură a „protosului vătămat în luptă“, îmbinată, ziceam, cu o suită întreagă de momente aparent anodine. Lamento-urile sale pot trece drept transcrierea teribilistă a unor episoade filmate, de cele mai multe ori, cu camera ascunsă. Acel schadenfreude îndelung exersat şi perfecţionat prin Metodele sale îşi face din nou simţită prezenţa, astfel că plăcerea cititorului se contagiază şi ea de satisfacţia machiavelică a lui Drăgoi: „şi cine s-o ţugui/ ca să te pupe pă gură/ karată după umăr să-i dai/ şi şpiţ la nuca genunchelui// cu putere/ mă guşă faină“, „putere am simţit în gang –/ două muieri s-au speriat cumplit/ tocmai în momentul în care/ s-au întors să vadă/ cine e în spate. atunci am ales/ să-mi vâr lent mîinile-n geacă“.
Drapată în tribulaţiile fluxului de conştiinţă, oralitatea se remarcă în însăşi structura formelor simple din care Drăgoi spicuieşte, fie din retorica biblic-religioasă demnă de pildele sfinţilor părinţi, fie din poetica populară a basmelor/fabulelor („multă dragoste/ nu pot ca să mai dau/ la toţi“; „este o mare tristeţe/ când nici în transport/ nu mai pot să vă găsesc/ diverşi“). Nicio surpriză atunci că Drăgoi alege să mixeze psalmul cu memoria involuntară, fiindcă, genealogic vorbind, cea din urmă are cel puţin trei surse culturale: monologurile shakespeariene, ideile lui Locke privind libera asociaţie a ideilor şi, nu în ultimul rând, solilocviile Sfântului Augustin.
Ars dicendi
Interesant, în cadrul acestui bufet suedez, e că Drăgoi forţează nu doar graniţele genurilor literare, ci şi limitele normelor sociale transformând, ca mulţi alţii înaintea lui, detaliile vieţii private în elemente publice: justificarea propriului egoism prin şi de amorul artei, o practică veche, soră cu filosofia: „şi aşa zic şi eu că varica mea de pe picior/ poate că o să mă absoarbă/ şi o să mă facă şi pe mine entitate măreaţă şi importantă/ sau o să-mi dea superputeri“; „şi vreau şi eu/ să mi se facă aşa/ adică să fiu pe plajă// că nu sunt“; „dacă mă ţin cu mâna de bara de jos/ şi tu eşti aproape şi grasă/ apăi nu te legăna/ că-ţi ating sânu/ şi mor de ruşine“. Idea de autor a fost modelată, pe rând, de naşterea romantică a autorului ca geniu, dar şi de moartea post-structuralistă a acestuia, astfel încât responsabilitatea ori eschiva scriitorului în faţa propriilor texte să poată deveni una din temele majore ale literaturii – „eu nu am ocupaţie serioasă, în timpul liber, care e de fapt tot timpul/ meu, încerc să mă perfecţionez de exemplu în curbarea jetului de pişu/ în veceu şi spune-mi dacă asta e ocupaţie serioasă“.
Eschiva cea mare nu e, aşadar, o problemă morală (sau nu numai), ci îndeobşte literară: în ciuda tăcerii rimbaldiene, viaţa e mereu amânată sau, mai exact, mereu prelungită prin Marea Poezie, prin dragostea frumoasă, destul de evidentă în poeme în care Drăgoi cântă: „mie mi se cuvine pe deplin/ toată această teribilă stagnare/ şi lucruri mare înfăptuiesc eu cu ea/ dacă mi se dă păsuire/ ca lumea“.
Autor: Alex CiorogarApărut în nr. 542