Un bărbat s-a căţărat pe un stâlp din apropierea Palatului Cotroceni şi îi cere Preşedintelui ţării să vină să-i vorbească. În locul celui chemat a fost adus un camion de schimbat becurile, din nacela căruia câţiva poliţişti (probabil) încearcă să-l convingă cu binişorul să coboare.
Se zice că s-ar mai fi urcat de câteva ori pe stâlpi şi ar fi fost chiar închis pentru că a tulburat ordinea publică, dar cum ştirea se opreşte aici, s-ar putea crede că cetăţeanul Republicii cu drept constituţional de protest şi de petiţiune nu e în toate minţile. Pompierii au adus la baza stâlpului patru perne gonflabile strânse de o centură, în cazul în care s-ar hotărî să sară – cu riscul de a-şi rupe gâtul, pernele nefiind concepute pentru acest tip de evenimente democratice. Tot într-un mod mai puţin obişnuit, în urmă cu patru sau cinci ani, un alt cetăţean al Republicii a sărit democratic de la balconul Parlamentului şi singurul rezultat a fost că a intrat în spital. Într-un colţ mai îndepărtat, dar feeric al patriei, unde ceea ce se numeşte şi la noi „om de afaceri“, „întreprinzător“, „investitor“, „vizionar“, cu alte cuvinte cineva care a ştiut la ce uşă şi cum să bată pentru a construi cu subsidii europene o microcentrală electrică, s-a lăsat cu poliţie, cu bătaie şi răniţi între hăndrălăii săi şi câţiva apărători ai naturii care au luat prea în serios dreptul democratic de a protesta.
Cu o zi în urmă câteva sute, poate mii de cetăţeni ai Republicii protestau în faţa clădirii guvernului. În mijlocul pieţii, înghesuiţi ca într-un fel de ţarc delimitat de un gard de metal dincolo de care, din zece în zece metri sau mai puţin, poliţişti şi jandarmi îi ţineau la ochi. Steaguri albastre, pancarte cu lozinci mobilizatoare, fluiere, trompete, baloane, tropăituri, huiduieli, discursuri înflăcărate cu îndemnuri la unitate şi solidaritate, aplauze. Numeroşii poliţişti, jandarmi şi civili de pe trotuare, care aveau aerul că privesc din curiozitate spectacolul, nu ştiau nimic şi nici nu păreau câtuşi de puţin interesaţi de ce protestează şi ce vor acei bravi sindicalişti veniţi tocmai din provincie, treaba lor era de bună seamă alta. Într-un sens şi celălalt, circulaţia era fluidă, cetăţenii de la volane aveau treburile lor urgente, nu se oprea avântul Capitalei pentru că nişte nemulţumiţi de nu se ştie ce, şi oricum nu avea nici o importanţă, se prăjeau la soare şi se dădeau la guvernanţi. Pe strada de pe latura stângă a clădirii năduşeau în autobuze negre alţi poliţişti şi jandarmi pregătiţi să intervină dacă, poate cumva, în entuziasmul lor revendicativ şi democratic, sindicaliştii năvaleau peste guvern.
La televiziune, tot în acele zile, se protesta vehement, până la sufocare şi pierdere de fire, împotriva injustiţiei suferită de o necunoscută care ar fi contrariat o înaltă slujitoare a Justiţiei în marş forţat. Arest după tipicul cunoscut şi, până ce un complet de judecată a găsit-o nevinovată, a petrecut bine mersi şase luni în închisoare. Demisiile cerute ale damelor care conduc anchetele şi veghează la buna funcţionare a Justiţiei ignorate de respectivele cu dezgustul presupus de înaltele funcţii a avut drept urmare cererea de redeschidere a anchetei şi verificarea competenţei judecătoarei nechibzuite. Probabil mult prea ocupat să se răsfeţe cu deliciile de autor de succes sau pe cale de a elabora opusul celui de al doilea pas în calitate de Preşedinte al ţării, fostul profesor de fizică şi primar a surzit brusc şi s-a pierdut în superioare şi confuze consideraţii constituţionale la apelurile de a le demite pe cele două amazoane ale Justiţiei. În ajutorul lor şi al alesului dintre aleşi înainte de a fi ales, un cotidian exersat în acrobaţiile adulării la momentul potrivit a publicat pe prima pagină mărturiile unei bătrâne care ar fi fost ani de zile închisă nevinovată de către „comunişti“ într-o grotă. Lesne de priceput şi de către cititorul cel mai imbecil, trebuie să fi cugetat responsabilii găselniţei jurnalistice, că acele şase luni petrecute într-o închisoare democratică ale necunoscutei care a stârnit atâtea proteste sunt o bagatelă.
Se poate observa din aceste câteva exemple recente că protestele în România nu au nici un efect. Nu mai au de mult, de fapt. S-a pierdut, a fost înăbuşit brutal gustul revoltei, sindicatele sunt muribunde, nu le mai ia nimeni în seamă, solidaritatea e o nostalgie, resemnarea şi fatalitatea bântuie din nou. E aproape ca pe vremuri, când se bombănea, se făcea haz de necaz, se inventau bancuri care răcoreau sufletul şi viaţa trecea. Au dispărut „băieţii cu ochi albaştri“, dar în locul lor au apărut pretutindeni găliganii îmbrăcaţi în negru, cu bocanci grei, cu genunchiere şi cotiere, cu bâte şi revolvere la centură şi cu priviri urâte, Serviciile secrete, mascaţii înarmaţi până în dinţi, „acoperiţii“ care trag cu urechea şi raportează. Protestele de azi sunt, de altfel, paşnice, rare, punctuale, răbufniri nervoase mai degrabă, nevoi trecătoare de harţag, deseori stupide şi prilej de distracţie cu trompete, fluiere şi tricouri cu sloganuri infantile în ţarcurile democratice amenajate de poliţie. Nu se protestează nici împotriva capitalismului, nici a mondializării, nici a Europei sau a Statelor Unite, ca aiurea în lume, unde sunt ocupate străzile, se opresc trenurile şi avioanele nu mai zboară, se dă foc la automobile, sunt sparte vitrine şi devastate magazine, poliţia trage cu gloanţe de cauciuc sau adevărate, aruncă grenade lacrimogene şi asurzitoare, jeturile de apă trântesc la pământ şi se mai moare – e războiul pierdut, dar permanent al săracilor şi al deposedaţilor, al celor fără viitor. Săraci, deposedaţi şi fără viitor există din ce în ce mai mulţi şi în România, dar devine de la o zi la alta din ce în ce mai evident că marea majoritate a românilor au o idee prostească despre lumea largă în care trăiesc. Altfel zis despre Occident, unde, pentru credulii şi spălaţii noştri pe creier de douăzeci şi cinci de ani capitalişti, şomajul de masă e o invenţie, mizeria e plătită în euro, totul sclipeşte, totul funcţionează ca pe roate şi câinii continuă să umble cu covrigi în coadă, iar protestatarii sunt anarhişti, vandali şi comunişti. Cât despre România lor, e ţara în care s-a furat şi se fură, din care se pleacă, unde li se bagă pe gât o dată la cinci ani un Preşedinte providenţial venit de niciunde să salveze nu se mai ştie ce, o dată la patru ani un Parlament de corupţi şi în restul timpului pălăvrăgeală şi indignări de crâşmă la televizor.
Autor: CONSTANTIN STOICIUApărut în nr. 520