Vlad Moldovan, Dispars, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2012
Vlad Moldovan produce o surpriza extrem de placuta cu publicarea volumului „Dispars“: în sfârsit unul din poetii foarte tineri (debutul sau a avut loc abia în 2008) are alura si siguranta unui poet cu adevarat matur. Însa trebuie sa precizez nuantele pe care le poarta acum termenul de „maturitate poetica“ si diferenta care trebuie facuta între aparenta maturitate a generatiei post-douamii si discursul poetic „dospit“ pe care îl stapâneste Vlad Moldovan. Debuturile din ultimii ani au lasat poezia româneasca într-un soi de stare confuza tocmai datorita unei permanente senzatii de supra-control poetic. Este cel putin bizar cum, pentru poezia tânara, programul sentimental paleste în fata constructiei si a angajamentelor stilistice flawless. L-am mai citat la un moment dat pe Claudiu Komartin care spunea într-o sedinta a cenaclului „Institutul Blecher“ ca poezia tânara pare sa nu sufere de un anumit „handicap al începatorului“, referindu-se la maniera prudenta de constructie si la economia penibilului, la eficientizarea si maturizarea discursului înca de la primele încercari poetice. Nu e de mirare ca nivelul poeziei contemporane „creste îngrijorator“. Mai în gluma, mai în serios, spun îngrijorator pentru ca nu e întotdeauna o îmbunatatire substantiala perfectionarea tehnicilor poetice si a discursului. Si asta pentru ca, odata cu perfectionarea (a se citi – tehnicizarea), discursul poate intra tot mai usor în zone aproape sterile. Avem, de fapt, acelasi nivel al poeziei, aceeasi proportie de poeti real-valorosi vs. poeti de umplutura (în limitele bunului simt), însa mirajul pe care îl produce îmbunatatirea tehnica poate da impresia ca s-ar scrie mai bine. Se scrie de fapt mai prudent si mai „corect“. Însa la fel de rare sunt cazurile de poezie cu adevarat valoroasa. Vlad Moldovan escaladeaza aceste ecuatii.
Fara mila si prudenta
Ce a surprins mai mereu la Vlad Moldovan este lipsa oricaror prejudecati tematice. Cum observa si Alex Goldis pe coperta a patra, „Vlad Moldovan practica un freestyle discursiv demn de cei mai experimentati MC’s, amestecând cu dexteritate cam toate registrele si tonalitatile limbajului“. Nu îi vine greu poetului sa „toarne cu poezie“, fara mila si prudenta celorlalti poeti tineri si sa rupa câteva din barierele tematice impuse de „noua ordine“ poetica. În „Dispars“ dragostea, adevarul, logosul si cultura sunt zone în care se poate sonda fara retinere. Si e cu adevarat spectaculos cum, desi subiectele sunt un tabu categoric pentru „tinerii poeti tineri“, unul din cei mai nonconformisti reprezentanti ai noului val poetic vine, în fond, cu nimic mai mult decât restaurarea motivelor proprii poeziei. În „Dispars“ se poate vorbi direct despre marile tematici poetice sub camuflajul discursului occidental, Vlad Moldovan nivelând astfel atât penibilul, cât si suprasaturatia motivelor: „Strig la cer/ pentru ca sunt din neamul celor care striga la cer/ dar fara jena./ În timp ce m-am trezit/ am stat cu mine/ pâna ce conspiratia a devenit obscena/ si a trebuit sa ma ascund o vreme./ O inima mea tu vaca/ în tine pacane popcorn/ apar lujeri si dilueaza si se subtie/ fara oprelisti./ O inima mea tu pe mine ai stiut/ cum sa ma iei si m-ai trimis/ în colonie sa tin contabilitate./ Fa bine inima si uneste-te cu jena asta“.
E atât de polifonic tonul lui Vlad Moldovan încât, de la psalm la rap, poezia gliseaza fara piedici. De asta e atât de greu sa surprinzi în scriitura sa momentele specifice, tonul propriu. Asta poate însemna doar ca aceasta tonalitate proprie, acest registru specific este tocmai combinarea ingenioasa (într-un fel de liberalism poetic acut) a trip-urilor si flash-urilor mentale. Cum altfel se poate vorbi despre „Dispars“ decât în limbajul criticii occidentale? Pentru ca volumul lui Vlad Moldovan este cu adevarat unul din exemplarele viabile si valide pentru canoanele noii poezii americane. Fara sa fac o paralela intentionala fortata pentru „Dispars“, am observat cu surprindere si bucurie ca unii din cei mai tineri si mai discutati poeti americani mizeaza pe aceleasi structuri poetice lipsite de prejudecata: Alan Gilbert, Kerri Webster, Chris Martin, David Lau, Maya Pindyck, toti apartin unui nou val poetic, „noul puci literar“, cum îmi place sa-l numesc, unde simplitatea, decenta si anularea supralicitarilor sunt punctele forte. Este, de fapt, o naturalizare a poeziei si o reevaluare a conditiei poetice. S-ar putea spune ca poezia româneasca mai are nevoie doar sa se scurtcircuiteze, sa se reinventeze „putin“ pentru a comunica înca eficient. Multe discutii despre „moartea literaturii“ sunt, de fapt, supraevaluate, iar dovada vie este restabilizarea acesteia prin câteva exemple românesti clare. Poezia lui Vlad Moldovan este unul din acestea. Iata un exemplu de restabilire a firescului în poezie; nuantele imaginarului oniric, suprarealist sau postmodern sunt aici redistribuite unei poetici foarte actuale: „Daca pui muzica – adica atârni/ casetofonul pe geam/ o iau animalele din padure razna./ Si nu-s numai câinii/ care alearga printre copaci./ Îs fazanii si capriorii/ vacile sparg gardu – se încurca/ în razor./ Acum nu o sa ascultam nici muzica/ nici nu iesim la bar/ pentru ca Rusia s-a decis sa atace China/ si o sa ne uitam la stiri/ si apoi o sa punem pe mute/ si o sa pregatim câte ceva“.
Poezia trip-urilor
Trebuie insistat însa asupra poeziei trip-urilor. Pentru ca daca autoanaliza nu scapa nimic din acest permanent self-improvement politic-corect (unde nu trebuie explicata nicio lamentare ci doar expusa cât mai sincer), nici mediul în care se desfasoara senzatiile nu e de neglijat: „Din aproape în aproape/ tot un fel de eroi/ – ne putem numi si-asa/ chiar ar fi indicat – / când trecem de la joint la problemele între fiecare – / (…) Asta nu e o viziune asta e bending machine./ Avem de toate/ pe-ndelete/ e si party lay low/ e si mai aerisit./ Creste ceva lânga splina – un bumb/ o formatiune neidentificabila – pasata de la/ corp la corp./ Suntem niste eroi pentru ca petrecerile din capitala/ pentru ca noapte dupa noapte/ toata decada trecuta“. Totul este analizat la rece: sentimentele, senzatiile, conceptiile, contactul social si chiar si sinele. Nimic nu scapa acestei maturitati neostentative pe care o perfectioneaza Vlad Moldovan. Este, de fapt, vocea pe care se pliaza cel mai bine discursul aprent kaleidoscopic al poetului si din toata „debandada“ imaginarului, ca un flux care trage dupa el disonantele si le îmbina subtil, se vede clar importanta discursului sincer si autentic: „Încerc sa fiu sincer si/ sa nu le înfloresc. (…) Uneori, când am stat prea mult singur/ ma entuziasmez rau de tot de/ ceea ce scriu si cred ca/ e ceva nou/ din care câtiva or/ sa stie ce sa faca./ Dar nu sunt sigur aproape niciodata./ Însa sunt extatic/ si ma umple incredibil din afara/ la fiecare milimetru de minunatie/ (…) Din postura asta va vorbesc./ Ca un extrasensibil/ va spun ca e minunat./ Pentru ca aura s-a aratat prea des/ într-un zid zdrelit, pe un acoperis/ spulberat de lumina lui septembrie./ (…) Am stat am citit ce am scris/ putin m-a furnicat putin e ridicol/ si dupa asta repede am vazut/ nucul imens./ Pe trunchiul lui/ apusul face ce trebuie./ Cred si cu asta termin/ ca unor oameni/ le este dat sa fie fericiti/ în singuratatea lor meticuloasa.“. Mentionez ca, alaturi de poeme ca „Aleg mâna“, „Unknown faker“ sau „Tinitus/ nu ma brusca“ (desi niciun alt poem din „Dispars“ nu este cumva sub nivelul acestora, însa trebuie sa recunosc, acestea mai ales mi-au ramas multa vreme în memorie si cred ca ramân oricarui cititor), „Tripon“ este unul din cele mai bune momente ale poeziei recente.
E uimitor cum un poet, abia la al doilea volum, reuseste sa iasa pe piata cu forta si vigoarea atât de necesara poeziei românesti. E, la fel, mai mult decât necesar sa recunoastem ca ne-am fi asteptat oricum, din partea lui Vlad Moldovan, la un volum cel putin la fel de puternic ca „Blank“-ul din 2008 (volumul de debut, aparut tot la Cartea Româneasca). Mai ramâne de notat ceva: castile pe urechi dupa lectura si – recomandarea autorului – muzica lui Clutchy Hopkins. Poate si ceva hip-hop, ca sa mai domolim ritmurile. Dar, din nou, nu e ca si cum spectacolul poetic al lui Vlad Moldovan mai are nevoie de suplimente. E destula magie acolo.