Summa calinesciana

Nu-ncape vorba ca Flaubert va fi fost mai degraba cinic decât serios atunci când a dat celebra-i definitie a cartii: „intotdeauna prea groasa“. Dar in cazul lui Andrei Terian („G. Calinescu. A cincea esenta“, Editura Cartea Româneasca, 2009) lucrurile sunt literal adevarate – ba chiar exagerat adevarate (notele singure ar fi facut de o carte rezonabila). Si nu din pricina ca Terian n-a avut destul timp pentru a fi concis, ci din pricina de pariu absolut si de materie mai degraba extenuanta decât doar excesiva. Fireste ca ambitia unui asemenea pariu i se cuvine atribuita exclusiv (putea sa nu-l faca, vor zice unii), dar, pe de alta parte, nici nu avea incotro; asta daca are – si are numaidecât – dreptate când proclama ca „inevitabila pentru orice critic român“ „confruntarea cu G. Calinescu“ (p. 625). Si, desigur, daca tot e inevitabila, e mai bine s-o faci cât mai curând, de nu chiar in primul rând. Nu incap ezitari daca tot e caz de fatalitate sa iei taurul de coarne. Asa ca mai bine incepi chiar cu asta, transând disputa din prima.
Exorcizarea angoasei de grosime
Altminteri, fireste, românii sunt, in mod spontan, direct de la natura – si-n masa si-n particular – de doua feluri: calinescieni si anticalinescieni. Prin urmare, fie ca-i elaborata, fie ca nu, „confruntarea cu Calinescu“ e prescrisa in firea lor culturala, ori ca sfârseste in drama sau isterie de respingere, ori ca sfârseste in apoteoza sau imnuri de primire; cu stiinta ori cu nestiinta ea tot se face oarecum, intrucât Calinescu a trecut eminent din ipostaza prestigiilor in cea a miturilor. Problema dintâi nu e insa confruntarea ca atare, dusa fie pe argumente, fie pe sentimente, fie pe citite, fie pe necitite (oricum, miturile nu se mai citesc); problema e cine-i Calinescu, ca sa nu ne confruntam cu el dupa tactica – infailibila in felul ei – a lui Tandaler. Ipoteza de pornire a lui Terian, fie ea si mai degraba implicita decât spusa chiar pe sleau, e ca, pâna acum, „confruntarile“ s-au purtat cam dupa indicatiile ilustrului viteaz. Ce-si asuma el e sa-l identifice, in fine, pe Calinescu, sa-i dea adevarata lui carte de identitate. O asemenea carte, trebuie admis, nu putea fi subtire. Ea nu putea fi decât un tratat de identitate. Devine deci ca monumentalitatea operatiei era fatalissima. Dar ce solutii poate avea cineva condamnat sa scrie un Tratat?! Numai una, din pacate: sa-l faca mai palpitant decât un roman politist. E ceea ce Terian, strâns astfel cu usa unei singure posibilitati, a reusit fara dubiu, daca e sa ne luam dupa marturiile de pâna acum (care toate incurajeaza cititorii sa treaca peste angoasa de grosime). Mircea A. Diaconu, bunaoara, spune raspicat ca a citit maximala exegetica a lui Terian „ca pe un roman sau, poate, mai exact, ca pe o mica epopee“ („Convorbiri literare“, nr. 3/2010). Fireste ca Diaconu n-a avut la indemâna o editie prescurtata, ad usum Delphini, asa ca atunci când zice „mica epopee“ nu se refera la dimensiunile obiectului si ale scriiturii (si presupun ca nici la dimensiunea si dramatica „evenimentelor“ si bataliilor de idee, caci acestea nu sunt nici putine si nici neinsemnate), ci la viteza si gratia cu care acestea se lasa parcurse. E un compliment suprem, tocmai pentru ca oximoronic. Si mai clar si mai incurajator o spune Nicoleta Salcudeanu: cartea, zice ea abrupt, „se citeste pe nerasuflate“ (e drept ca asta si pentru ca stârneste „adeziuni“, producând insa si „enervari“ care duc la „delimitari ferme“, oricât de „cordiale“; il anima, deci, si pe cititor) („Cultura“, nr. 15/2010). Desi cam anticalinescian din fire (si, probabil, si din alte motive), si Liviu Antonesei marturiseste o „lectura febrila, participativa“, cu toate ca nu si „usoara“ („Observator cultural“, nr. 17/2010). In fine, ca sa n-o mai lungesc (desi s-ar putea, caci aproape toata lumea marcheaza ritualic aceasta fervoare de lectura, menita sa rascumpere deplin grosimea cartii), mai pomenesc doar de Ion Buzera, caruia si lui „lectura cartii“ i s-a revelat „predominant pasionanta“ (desigur, „predominant pasionanta“ nu poate fi decât pur „pasionanta“, n-are rost sa facem excese de scrupul si de exigenta pentru câteva pagini care n-ar fi chiar pasionante, ci doar trebuitoare) („Mozaicul“, nr. 2/2010). Nu pun la indoiala aceste stari si febre de lectura (de ce-as face-o?!); din contra. Oamenii astia spun, fara indoiala, adevarul. Dovada si avalansa de comentarii care s-a adaugat avalansei de premii. Iar daca lumea comentatoare se inghesuie la o carte groasa, n-o fi din perversiune pura; nu poate fi alta decât ca aceasta carte se citeste ca una de aventuri si ancheta; ceea ce si e: aventuri si ancheta de idei. Si de idee (critica).
Vertijul de eveniment
Andrei Terian e cel mai bun critic român de la Manolescu incoace si s-ar prea putea sa-l mosteneasca la autoritate si fascinatie, ca si la dezinvoltura, gratia si articulatia ideilor. De altminteri, socul produs de debutul sau (un soc extatic, se-ntelege) s-a si transpus in câteva entuziasme apoteotice. Terian a sarit, deja cu prima carte, aproape toate treptele procesului de canonizare. Cel mai sus in sinaxarul critic l-a asezat, cred, Mihaela Ursa, care prevesteste impunerea „modelului Terian in cultura româna“ („Apostrof“, nr. 11/2010), model care inchide circuitul paradigmatic maioresciano-manolescian (va fi insa o problema cu numirea acestui model, caci adjectivarea nu suna chiar bine: terianesc sau terianian?! Etimologizantii ardeleni nu i-au facut chiar un serviciu, in acest sens, lui Terian; dar si daca nu-i latinizau numele, ce model ar fi iesit!!). Ca terianolog rezolut, Mihaela Ursa constata urmatorul manunchi de calitati impletite pe care si din care se va edifica modelul: „verva polemica si argumentul critic“ ce „nu sunt falsificate de stridente academizante“, pe de o parte, si, pe cealalta parte, „discursul si strategia sa teoretica“ ce „ramân libere de tarele colocvialitatii jurnalistice“. Calitati ce par, la prima vedere, mai degraba stilistice (si inca tragând la un stil de echilibru; sau, ma rog, de echilibristica; oricum, calitati de bun simt), dar in care se rezolva o aparte anvergura teoretica, o strictete casanta a conceptelor si – mai ales – o euforie polemica a interpretarii si disocierilor, toate contopite cu o acuta aplicatie in imanenta textelor, cu o vocatie analitica exuberanta si cu o scrupuloasa arheologie a ideilor si conceptelor. Si lui Ilie Gutan i se parea ca debutul lui Terian „ar putea jalona si deschide un nou traseu“ (de „inaripate sperante“) pentru critica noastra („Cultura“, nr. 21/2010), cel de dinainte fiind inchis prin „Istoria critica…“ a lui Manolescu. Nu mai putin inaripate sunt sperantele exprimate de Alex Goldis, convins ca Terian e „numele de care se va lega decisiv renasterea istoriografiei românesti de dupa ’90“ („Bucurestiul cultural“, nr. 94/2010). Sentimentul unui eveniment in critica noastra l-au avut insa mai toti comentatorii, pornind de la primul dintre ei – Paul Cernat – care (in „Observator cultural“, nr. 2 si 3/2010) il exprima cât se poate de apasat: „De la „Viata lui Mihai Eminescu“ (1932) incoace, nici un critic al actualitatii noastre literare nu a mai debutat in volum atât de substantial“. Sentimentul intens al evenimentului reverbereaza aproape textual – si e reconfirmat textual – la/de Nicoleta Salcudeanu, si ea sigura de faptul ca debutul lui Terian e „cel mai stralucit si mai incitant debut critic, de la G. Calinescu incoace“. Maxima o atinge insa Adrian Jicu, atunci când ne spune („Ateneu“, nr. 7-8/2010) de-a dreptul ca „ceea ce-i lipseste lui Calinescu are Terian“ (sper ca are si ceea ce avea Calinescu, nu doar ceea ce acesta n-avea; e totusi mai important sa le aiba pe cele avute decât pe cele lipsa). Fie ca-i tematizat, fie ca nu-i, sentimentul unei carti decisive pentru conceptualistica si pentru critica româneasca e impartasit de mai toti exegetii (poate cu exceptia lui Gheorghe Grigurcu din „Viata Româneasca“ nr. 9-10/2010). Si n-as zice ca fara temei si temeiuri. Dimpotriva (foarte dimpotriva chiar).
De la un Calinescu cu geniu la un Calinescu cu sistem
Daca seful paradigmei precedente avea obligatia de a se confrunta cu Maiorescu, sefului paradigmei viitoare ii revine naturaliter obligatia confruntarii cu celalalt mit critic român. Suntem inca (desi nu-s chiar sigur) in prelungirea culturii critice, cea care semneaza apusul miturilor. Nu-i rau daca acest apus e unul glorios, monumental, ba chiar apoteotic. Exegeza lui Terian a fost citita si ca o „carte de despartire,“ ca un fel de „Adio la Calinescu“. Asa o vede Mircea A. Diaconu, „ca pe un manifest (…) si ca pe un program care are drept fundament nevoia despartirii de Calinescu“. Cam tot asa o vede si Adrian Jicu, de vreme ce noteaza ca „obiectivul seit nemarturisit, dar intuibil, tine de permanenta stradanie a autorului de a-si dovedi ca se poate elibera de presiunea lui Calinescu“. Daca-i asa, inseamna ca e o despartire prin apoteoza (chiar daca prin apoteoza „critica“ – printr-o apoteoza fara idolatrie – de nu-i aici o prea flagranta contradictie in termeni). Caci propozitia fatala a lui Terian postuleaza existenta unui „sistem critic“ calinescian, cu a carui „descriere“ preliminara si „evaluare“ consecutiva (p. 9) se incarca. E o temeritate pe care nici cei mai aprigi admiratori nu si-au permis-o (pentru ca admiratori si clevetitori de-a valma, zice Terian – p. 12 –, au trait dintr-un „neobosit demon al parafrazei“). In folclorul si mistica admirative de pâna acum geniul batea sistemul, intrucât genialitatea e supra-sistematica si chiar trans-sistematica. Iar Calinescu, dupa cum zice Alex Goldis, a beneficiat de „o ciudata dispensa a genialitatii“. Teza lui Terian e, insa, ca nu exista geniu fara sistem (desi, fireste, pot exista sisteme fara geniu), iar el insusi va scoate sistemul calinescian, trecându-l din implicit in explicit si articulat, prin interpretare; o interpretare care e deopotriva contextualizare si recontextualizare (cea din urma operata atât in interiorul operei calinesciene, cât si, sa zicem, in devenirea si relatiile sincronice si diacronice ale acesteia). Aceasta e, de fapt, marea lovitura demonstrativa a cartii: dintr-un Calinescu cu geniu Terian face un Calinescu cu sistem (asta nu inseamna ca i-a luat geniul; nu e cazul ca devotii sa se sperie). Rasturnare mai dramatica, mai spectaculoasa si mai teribila nici nu era de facut. E ceea ce si motiveaza apoi verva inepuizabila a cartii, tensiunea ei permanenta de dezbatere, ca si patima subtilitatii si supletei argumentative, entuziasmul dialectic si rigorismul conceptual. Daca e insa adevarat ca nu exista fapte, ci doar interpretari, s-ar prea putea sa fie adevarat si ca nu exista sisteme, ci doar interpretari. Ceea ce ar putea face ca „sistemul calinescian“ sa fie mai degraba al lui Terian decât al lui Calinescu (si sper ca nimeni nu va banui ca as vrea sa insinuez ca Terian il rastalmaceste pe Calinescu, fie si in beneficiul acestuia). Ce-i drept, altfel nici nu se putea, fiind vorba de o solutie de sinergie (cum e, de regula, orice adevarata interpretare). Aducerea lui Calinescu la coerenta si rigoare (e una din problemele transversale ale cartii, oricât ar parea problema in sine infamanta si apostata) nu e, insa, decât o sistematizare a „nucleelor teoretice si metodologice“ in jurul carora au exultat opiniile calinesciene de idee, axiologie si analiza. Decizia si concluzia de a-i atribui un sistem critic joaca, la urma urmei, in favorul hagiografilor calinescieni, desi Terian isi da de furca cu ei de-a lungul si de-a latul cartii. E chiar ceea ce le mai lipsea si e de mirare ca n-au navalit cu totii – cei ce mai sunt – cu aplauze asupra cartii. (Dar calinescologii, ca si eminescologii, sunt o secta refractara; revolutiile de pe propriile domenii se petrec regulat fara ei). Desi prin motto-ul din „Domina bona“ Terian isi ia distanta de umor fata de gravitatea (de nu chiar patetismul) propriului demers de sistematizare, el face, totusi, din Calinescu profesionistul unei coerente deopotriva metodologice, conceptuale si chiar atitudinale. O coerenta, desigur, cât se poate de accidentata si de epica, dar care subsumeaza – si mântuie – toate incongruentele. In orice caz, la Terian, Calinescu nu mai e deloc „dansatorul de atitudini“ si „balerinul judecatilor“ de la Pompiliu Constantinescu si cu atât mai putin nu mai performeaza, „pe cont propriu, vacuitatea de convingeri“, ca la Vladimir Streinu. Din contra, toate fluiditatile de acolo s-au transformat acum in „stabilitati“ si cam toate inconsecventele reclamate atunci au devenit coerente (la plural, fireste, decisiv aici); daca oamenii aceia exagerau intr-o directie, atunci sigur Andrei Terian exagereaza (dar pe baza de argumente, când nu de pura persuasiune) in cealalta.
Lovitura de gratie
Ca sa-si poata aplica mai in voie si mai temeinic marea lovitura interpretativa, Terian se blindeaza din capul locului cu teoria sistemelor. Ce-i foloseste lui de acolo in primul rând e observatia ca orice propozitie, cât de aplicata si de analitica, e transparenta pentru o ideologie si, prin urmare, releva, oricât de mediat, un sistem integrator (a carui functionalitate nu poate fi judecata decât in relatie cu alte sisteme). Implicitul analitic isi contine, asadar, teoria, iar Calinescu ar fi facut teorie oricum, chiar daca nu s-ar fi pronuntat niciodata in direct. Ceea ce, desigur, nu e cazul. Ar mai ramâne astfel de mântuit eventualele (multele, dupa unii) contradictii sau inconsecvente calinesciene; pacificarea acestora e linia pe care straluceste speculativ Terian. Preliminar el inlatura doua din pre-judecatile tari relative la Calinescu: cea privitoare la „statutul creator al criticii“, dovedit ca „simplu joc de-a conceptele“ (p. 15), si cea relativa la carenta de metoda si la absenta „teoriei“. Nu voi reface (pe cât posibil) agenda problematica a cartii lui Terian intrucât ea a fost facuta, cu acribie chiar, indeosebi de Paul Cernat si de Ilie Gutan, care au insistat asupra nodurilor si desfasuratorului argumentativ. Destul sa spun, la acest punct, ca apelul la teoria sistemelor functioneaza oarecum si ca un Deus ex machina, ca un dispozitiv salvator pentru oricine. Dar, e drept, eficient si-n cazul particular al lui Calinescu. Nu salvarea generala, principiala, e insa decisiva (ea e strict auxiliara), ci demonstratia salvatoare care urmeaza si care incepe chiar cu extragerea „esteticii“ calinesciene, oricât de „anti-estetician“ s-ar fi rostit Calinescu. In privinta raporturilor dintre precept si analiza, Calinescu, zice Terian, „ilustreaza exemplar paradoxul in care se gasea estetica europeana la inceputul secolului trecut“ (prinsa in cercul vicios al normelor si fenomenului artistic), cu deosebirea ca el, totusi, „propune o depasire a acestuia prin inversarea raportului dintre general si particular“ (p. 45), in opozitie cu Maiorescu (care facea pe dos). Ca sistematizarile si sublimarile de idee ale lui Terian sunt o problema de interpretare (e drept ca de altceva nici n-ar putea fi) si ies dintr-un „conflict al interpretarilor“, s-ar putea vedea confruntând, de pilda, ideea sa „maioresciana“ cu cea a lui Ovidiu Cotrus, in viziunea caruia si la Maiorescu „principiile sunt deduse“ din fenomenalitatea literara, estetica maioresciana nefiind decât „o propedeutica a criticii“. Dac-ar fi asa insa, daca ar exista o asemenea linie de continuitate, Terian n-ar mai putea face spectacol din „conflictualizarea ideilor“, remarcata de Paul Cernat ca motor dramatic al cartii. Tactica lui Terian e insa sistematica: tot ceea ce a fost primit pâna acum e denuntat sau intors pe dos, ori cu câta cheltuiala de subtilitate si eruditie s-ar face (ceva dreptate are Grigurcu atunci când il considera „iscusit cautator de noduri in papura“; e drept insa ca le si gaseste, nu doar le cauta). E o dispozitie polemica reflex, un instinct polemic nesaturat care exalta toate paginile si le ridica pe toate la temperatura disputei (altminteri elegante cel mai des). (Fie spus in trecere ca nevoia de a evita frecventa intolerabila a numelui lui Calinescu duce la numiri perifrastice mult mai redundante decât s-ar cuveni; numai la pp. 50-51 avem „autorul «Vietii lui Ion Creanga»“, „viitorul director al «Natiunii»“, „autorul «Principiilor de estetica»“, „autorul «Vietii lui Mihai Eminescu»“- de doua ori; nu cred ca era solutia cea mai buna). Aceasta e de obicei punctuala, dar nu de putine ori devine generala, marcând apasat linia care desparte viziunea lui Terian de tot ce a fost inainte in calinescologie. Intrând, bunaoara, in laboratorul de idee al lui Calinescu (si in cel problematic), Terian constata ca „mai importanta decât opozitia dintre materie si continut e o alta disociere, pe care exegetii lui Calinescu au trecut-o, fara exceptie, cu vederea: aceea dintre continut (= referinta) si „continut“ (=semnificatie)“ (p. 61). Astfel de revelatii incita demonstratia si nu e niciodata sigur daca Terian exulta mai degraba când isi surprinde predecesorii in contradictii sau când il surprinde pe Calinescu in contradictii. Caci de iertat nu-i iarta pe nici unii (de unde aerul iconoclast al apologiei). E drept ca uneori e transparenta la el nostalgia de a-l vedea pe Calinescu profesându-si ideile cu mai mare fidelitate (ceea ce devine natural la cineva hotarât a-i extrage „sistemul“), dar tot atât de transparenta e si dorinta de a-l prinde in contradictii cât mai flagrante; ca sa nu mai vorbesc de satisfactia de a-l surprinde in eroare si de a-i administra scurte lectii (gen „Calinescu comite aici o tripla eroare“, p. 85). Fireste, Calinescu n-avea scrupule in a sacrifica „teoria“ in fata concretului de arta (de unde si multele – fie ele si aparente, macar unele – inconsecvente sau contradictii de sine, spre satisfactia exegetica si dialectica si a lui Terian), filosofia lui fiind ca adevarul, in arta sau in estetica, e conjunctural, punctual (chiar daca in relatie cu esentele); un relativism cu dogma, cum ar veni. Cam toate propozitiile radicale ale lui Calinescu (folosite anume „scandalos“ si provocator in anumite contexte sau texte) se domesticesc in altele, unde functia lor polemica nu mai e de nevoie. Unul dintre cazurile cele mai expuse il reprezinta, fireste, poetica discriminarii, cea care clasifica elementele si obiectele dupa portanta lor simbolica: „in acest punct – zice Terian (p. 71) – conceptia criticului român devine profund contestabila“. Desigur, asta numaidecât, daca, in analizele si interpretarile propriu-zise, teoria ar ramâne neclintita. Dar, dupa cum ne spune si Terian, ea nu ramâne. Insa tocmai pentru ca a doua fata a radicalismului calinescian e supletea (aceleiasi idei sau atitudini), devine decisiva interpretarea. Sau „explicitarea“ ofensiva, care face nu cât o descriere, ci cât o rescriere – si care e solicitata adesea in cursul exegezei („va trebui sa explicitez eu insumi o disociere care exista doar intr-o forma implicita in textul calinescian“ – p. 83 – e o afirmatie leit-motiv; scoaterea din imanent in manifest e mâna decisiva de ajutor pe care Terian i-o da, cu toata solicitudinea, lui Calinescu). Trecerea oricarei idei prin mai multe ape e, aici cel putin, specialitatea lui Terian. Cu toate astea, unor proclamatii le da (rar de tot, ce-i drept) prea mult credit unilateral.

In proiectul etnocentric al „Istoriei…“, bunaoara, „ardelenizarea“ literaturii e luata (oricât va fi fost ea si in intentiile „propagandistice“ ale lui Calinescu) prea ad litteram; e drept ca G. Calinescu s-a propus „ardelean“, dar tot el a zis si ca e „grec“ (si nici asta n-a fost o afirmatie gratuita, dar nici catastrofala; nu-i mai putin adevarat ca ardeleanofilia trage mai greu in consecinte). In scurt, estetica lui Calinescu e subiectul unei dezbateri subtile si riguroase si ea rezulta una pe cât de articulata, pe atât de subminata (caci Terian ii inventariaza si contradictiile si inconsecventele, nu doar fara mila, ci chiar cu voluptate). Pacatul ei originar e discriminarea formei, altminteri fiind „o teorie aproape «completa»“. (p. 75). Contradictiile sau discontinuitatile de aici vor fi memorate si reactualizate in dezbaterea pe seama genurilor literare, unde se vor regasi, aplicate, aceleasi disfunctionalitati (caci Terian, spre deosebire de Calinescu, e extrem consecvent si are memoria ideii).
Exista sau nu exista
„ultimul Calinescu“?
Dezbaterile de concept si conceptie abandoneaza (in parte) diacronia, ceea ce nu poate fi decât in beneficiul ideii de sistem sau al coerentei interioare. Terian e atent cu scrupul la continuitatea de idee de la o etapa la alta (fie si atunci – sau mai ales atunci – când e vorba de o continuitate cu metamorfoza), incercând sa salveze o organicitate sui generis, oricât de primejduita de cotiturile de concept. Lucrul e cu deosebire subtire când e vorba de supravietuirea ideilor in succesiunea celor trei „idealuri“ literare – si de-a binelea sofisticat, pâna la dramatismul inteligentei, când se ajunge la idealul „realist-socialist“. Oricâta bravura de discernamânt ar fi utilizat aici Terian si oricât de echitabil ar fi limpezit el situatia (si moral si conceptual), nu mai e insa vorba de Calinescu. Nu numai ca-i dau aici dreptate lui Alex Goldis (care zicea ca  e „discutabila (…) tratarea idealului realist-socialist (…) in prelungirea paradigmelor etniciste si clasiciste“), dar cred ca punctul final trebuia pus dupa „Domina bona“ si „Poezia realelor“  din 1948. Ceea ce urmeaza (in critica, desigur) nu mai e Calinescu; sau e un Calinescu (altfel, probabil, mult mai incitant) de discutat intr-o addenda. A-l lega de cel de dinainte e o operatiune disperata (desi, desigur, la fel de legitima ca si cea sugerata aici). E un capitol interesant (pâna la palpitatii) in sine, dar fara legatura cu precedentele. Ultimul Calinescu, dintr-o anume perspectiva, nu exista (e drept ca, din altele, numai acesta exista). Ce e dupa 1948, poate fi linistit dat ca apocrif (inclusiv numeroasele aghesmuiri de tineri scriitori). E o ruptura dramatica de destin care impune o ruptura de dezbatere.
Sau/sau ori si/si?
Nu cred ca dezbaterilor despre conceptele calinesciene de gen li se poate obiecta ceva. Ele sunt atât de acurate incât nu pot fi decât primite, atât in partea de limpezire ca atare a conceptelor, cât si in cea referitoare la strategiile analitice si interpretative ale lui Calinescu sau la functionalitatea acestora (dedusa, admirabil, din cazuri „exemplare“). Decantarea conceptelor de gen (critica, poezie, proza, teatru, literatura subiectiva), pe cât de riguroasa, pe atât de subtila, e urmata sistematic de verificarea lor in praxis-ul critic calinescian. Fiecare dintre aceste concepte sublimeaza, de fapt, atât din verificarea ca atare a ideilor, cât si din evaluarea functionalitatii lor practice. Niciodata Terian nu-l crede, de fapt, chiar pe cuvânt pe Calinescu, banuind mereu o disparitate intre ideea goala si cea mediata prin analiza. Lectura aceasta suspicioasa, metodica indoielii, dincolo de justetea ei in sine, aduce din concretul analitic nuante adesea decisive pentru operativitatea conceptelor. Conceptul calinescian de poezie, de pilda, e unul care penduleaza intre doua principii – hieroglific si liturgic le numeste Terian -, marcând „o tensiune fundamentala a conceptiei calinesciene despre poezie, generata de oscilarea acesteia intre «muzica» si «plastica»“ (p. 104). Conflict pe care Calinescu l-a lasat nerezolvat, dar pe care Terian l-ar fi vrut izbavit: „daca tot nu a putut sa renunte la vreuna dintre ele, de ce criticul nu le-a reunit pe amândoua intr-un concept unitar? Trebuia oare ca poezia sa fie sau muzica, sau plastica? De ce n-ar fi putut ea sa fie in acelasi timp si muzica, si plastica?“ (p. 117). Terian insusi explica de ce, ajungând astfel iar la pacatul capital al conceptiei calinesciene: discriminarea formei. Ne putem, fireste, intreba daca, intr-adevar, conflictul e rezolvabil si daca nu cumva, chiar fiind poezia simultan muzica si plastica, unul dintre principiile compozitionale nu va predomina asupra celuilalt. Ma tem ca o disparitate va functiona oricum si ca principiile sunt greu armonizabile. Unul va avea intotdeauna precedenta (structurala, originara, deci si finala) iar optiunea lui Calinescu in aceasta precedenta se bizuie. Altminteri, stia si el – chiar prea bine – ca opera e o polifonie simbiotica a tuturor elementelor si ca nimic din cosmul ei nu poate fi miscat sau schimbat fara prejudiciu. Dar mai stia, fireste, ca tehnicile ramân, totusi, auxiliare, chiar daca nu indiferente. Ca nu ignora functia niciunui element, de la eufonie si ritmica pâna la simbol si vocatie conotativa se vede din analizele sale „stilistice“, oricât le-ar fi depreciat ca atare. Nu-i deloc de mirare preferinta pe care Calinescu a aratat-o poeziei „hieroglifice“ (singura, zice Terian, care „beneficiaza (…) de un comentariu analitic“, p. 118), intrucât aceasta justifica o perspectiva hermeneutica, o decodificare mai verticalizata, pe când cealalta (daca muzica e decompozabila, inanalizabila) fie trage spre „inefabil“, fie spre artizanat. Ce i s-ar putea (dar nu prea cred ca e cazul, daca nu vrem neaparat sa ne luam nasul la purtare) imputa lui Calinescu e ca si in acest exercitiu hermeneutic el profeseaza o lectura reductiva, oarecum unilinearizanta (fireste ca toti facem la fel, dar nu stiu daca asta poate fi o scuza si pentru Calinescu). Celebra „traducere“ calinesciana a artei poetice barbiene, de pilda, porneste de la premisa ca e vorba de „o cugetare clara in limbaj dificil“: „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o iesire (dedus) din contingent (din ceas) in pura gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imaginea cirezii rasfrânta in apa. E un nadir latent, o oglindire a zenitului in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune“. Exercitiul calinescian mizeaza insa prea mult pe univocitatea sensurilor investite de poet, pe reductia la un termen. Dar tot atât de bine „dedus“ poate semnifica „abstras“, „eliberat“, „sublimat“, „scos“, „extras“, „eliminat“ etc. din „ceas“, adica nu doar din contingent, ci si din „efemer“, din „timp“, din „devenire“, din „fenomenalitate“, din „fragmentar“ etc. Fireste ca Ion Barbu a mizat pe jocul sinonimiilor, dar pe summa sinonimica a intregului lant; iar cum sinonimia e intotdeauna partiala, interpretarea era obligata sa culeaga toate sensurile – sau capetele de sens – ingropate de Barbu. Nu s-ar fi ajuns astfel la o propozitie chiar atât de banala data drept cheie a poeziei.
Terorismul conceptual
Altminteri, contradictiile de concept, ca sa nu mai vorbesc de incongruentele dintre concept si analize, sunt inventariate cu scrupul de-a dreptul dramatic de Terian. Si nici macar nu e vorba de contradictiile de vorbe, de simplele ciocniri intre afirmatii (vizibile pentru toata lumea), ci de inconsecvente aparent salvate de subtilitate. Dar cum Terian l-ar vrea pe Calinescu consecvent absolut pe drumul de la principii la analize, el evidentiaza de fiecare data aporiile in care acesta intra, fie ca acestea sunt asumate ca atare, fie ca nu sunt nici macar presimtite. Cum face, bunaoara, in cazul poeziei lui Goga, când proclama ermetismul acesteia: „daca «liturghia» poetica din «Noi» (si «purismul» lui Goga in general) aboleste orice referinta, atunci ce rost mai au descrierile etnografice si biografice“? (p. 144). Sub aceasta inconsecventa sta, de fapt, ne spune Terian, tensiunea ireductibila dintre „specific“ si „universalitate“, doua comandamente opuse, dar la fel de imperative pentru Calinescu. Ma tem ca in astfel de momente Terian nu vrea doar sa fie mai catolic decât papa, ci mult mai catolic. La urma urmei, entuziasmul lui Calinescu pentru Goga se trage tocmai din faptul ca „specificul“ cel mai acuzat se poate sublima in „universalitatea“ cea mai areferentiala, ca insusi „specificul“ se poate delocaliza si purifica prin decantare. E o acolada acordata strict performantei lui Goga – si nu lui Goga insusi. Cam de aceeasi inflexibilitate e „dogmatismul“ lui Terian si in problema „epopeii“ „Ion“, unde, obiecteaza el, personajele reprezentând mediocritati n-ar prea „putea figura fara stridente in spatiul eroic al epopeii“  iar, subsecvent, „niste date particulare“ n-ar putea garanta „valoarea general-umana“ (p. 176). Desigur ca fiece propozitie critica e contrasemnata de responsabilitate, dar asta nu inseamna suprimarea oricarei posibilitati de fortare a termenilor. Nici chiar in critica literalitatea unor termeni – fie ei si concepte – nu trebuie pretinsa chiar absolut. Ce face Terian in astfel de cazuri e un fel de terorism conceptual.
E drept ca-i un terorism cu gratia consecventei, ba chiar a inflexibilitatii, dar adesea casanta termenilor e pretinsa abuziv. Se vede, sa zicem, si in cazul aporiilor in fata carora e pus Calinescu când vine vorba de Ion Creanga. Din aceasta perspectiva, Calinescu si-a ingaduit, desigur, maxima nonsalanta. Nu prea ezita daca aplicatia contrazicea dogma. Ceea ce, fireste, i-a fost de mare folos lui Terian, a carui ancheta asupra fidelitatii conceptelor devine curata drama de idei si spectacol de inteligenta speculativa. Pentru ca dramatismul sa devina paroxistic, el mâna ideile pâna la consecinta maxima, pentru ca apoi sa recupereze ceea ce a sacrificat. Cum face, de exemplu, când discuta viziunea calinesciana asupra lui Eminescu si indeosebi respingerea comparatismului istoric din interpretarea poeziei. Dupa ce-l face pe Calinescu sa respinga de plano orice ipoteza istorista, isi ia seama si admite ca, totusi, acesta „nu reneaga intrutotul perspectiva istorica. Dimpotriva“ (p. 258). Pai atunci?! Astfel de performance-uri sunt, fireste, in buna parte, gratuitati de idee, dar nu si gratuitati de ritm si de tensiune speculativa. Se-ntelege ca Terian putea echilibra lucrurile de la bun inceput, dar „show-ul academic“, oricât de „expert“ (cum concluzioneaza Paul Cernat despre carte), isi are pretentiile lui. (Când are constiinta propriilor exageratiuni, Terian se imblânzeste singur: „Si totusi, nu trebuie sa exageram“, zice el la un moment dat (p. 302); conjunctiile acestea concesive – „si totusi“ – reprezinta o intreaga poetica argumentativa; mai normal ar fi fost, desigur, ca restul propozitiei sa fie poetica acestei exegeze). Observatii de acest tip (care nu intra decât cel mult in categoria micilor sicane – si nici nu-i sigur ca nu-s ele insele gratuite) se pot face mai la fiecare pas. Cu atât mai mult cu cât Terian a imprastiat peste tot, daca nu grenade cu probleme, macar artificii. Cartea lui nu e o carte de citit; e o carte de dialogat, as zice chiar de combatut (daca se poate).
Summa cum laude si critice
Ca exegeza lui Terian s-a exersat pe un subiect extenuant e una, dar abia faptul ca el insusi si-a propus sa-si extenueze subiectul arata dimensiunile pariului. Caci Terian nu s-a oprit la „sistematizarea“ lui Calinescu, operata ea insasi sistematic (intâi e extrasa „estetica“, apoi sunt detaliate conceptele de gen, dupa care urmeaza succesiunea „idealurilor“ de arta); el si-a propus si impus sa faca si o drastica si exhaustiva politie a ideilor critice (inclusiv prin Interpol), confruntându-l pe Calinescu nu doar cu toata critica noastra, ci si cu cea europeana (inclusiv cu cea postcalinesciana); ba intinzându-se chiar pâna la cea americana. Toate astea pentru a verifica in ce masura ideile calinesciene sunt chiar calinesciene. Bilantul nu-i de tot pozitiv, dar ancheta e decisiva, de nu definitiva. In cadrul ei, Calinescu devine punctul asupra caruia e focalizata aproape intreaga critica moderna (si chiar postmoderna). Când Cosmin Borza zice ca putem gasi in tomul lui Terian „o Istorie a criticii românesti de la origini pâna in prezent“ („Dilemateca“, nr. 45/2010), nu exagereaza mai deloc. In nuce, „istoria“ respectiva e acolo, intrucât Calinescu e confruntat (problematic, ideatic, metodologic) cu intreaga noastra critica, de la predecesori la urmasi. Si nu numai, ci si cu directiile principale ale criticii moderne in general. Intr-un fel, ca si „G. Calinescu si „complexele“ literaturii române“ a lui Mircea Martin, exegeza deopotriva devotata si instigatoare a lui Terian nu e (doar) despre Calinescu. Ea e – si nu doar implicit – o ampla dezbatere (particularizata) despre critica. (Cântecelul calinescian din final omagiaza, in fond, chiar limitele criticii). O summa cum laude (si critice) calinesciene, asadar, care e nu mai putin si o poetica a criticii.