Sari la conținut

„Studii? Asta-i bună!“

Autor: MONICA SÃVULESCU VOUDOURI
Apărut în nr. 537

„Şi auzi ce declară obraznicii!“
„Cine?“
„Refugiaţii, cum cine?“
„Ce spun?“
„Că vor să facă studii.“

Vorbesc cu o compatrioată plecată de câteva decenii si stabilită-n Elveţia. Deci, potrivit judecăţii ei, elveţiancă. Europeană, fără urmă de dubiu. Şi revoltată de exodul de refugiaţi. Musulmani pe deasupra. Sau africani. Se uită şi ea, ca tot europeanul pur-sânge la televizor, cu uimire şi groază-n priviri. Vasăzică vin peste noi milioane. Cu bărci improvizate. Unii se îneacă. Pe alţii însă europenii din Sud reuşesc să-i salveze.
Şi ăştia apar prin programele televiziunilor, dau interviuri. Spun ce i-a determinat să plece. Spun cum au scăpat de bombe. Cum şi-au pierdut familiile în oraşele incendiate sau în valurile Mediteranei. Mulţi dintre ei sunt tineri. Deci au viitorul în faţă. Şi… „vor să facă studii obraznicii!“, spune compatrioata mea revoltată. „De ce, adică, n-ar face?, întreb. Poate că în ţara lor au studiat. Poate că vor să-şi facă o carieră. Poate că sunt dotaţi pentru munca intelectuală. Au mintea clară. Sunt talentaţi. Vor deci în viaţa care le stă înainte să-şi fructifice darurile naturale, aşa cum ar fi făcut-o şi-n ţara lor, dacă ar fi avut parte de pace“. „Dar au venit aici să trăiască pe banii noştri, sunt pusă la punct. Crezi cumva că am să le plătesc eu să studieze?“ „Şi dacă sunt oameni capabili? Dacă şi-au întrerupt acolo facultăţile bombardate cu bombele făcute pe banii tăi şi trimise să destabilizeze o parte a lumii pe care trăiesc popoarele lor, deci nu poate fi a nimănui altuia decât a poporului care o locuieşte?“
Compatrioata face ochii cât cepele. Ceea ce spun o face să se îndoiască de starea mea mentală. Cum adică, trăiesc de atâtea decenii în Europa şi vorbesc atât de smintit? Cum adică să vină unii din Africa sau din ţări ca Irakul, Afganistanul sau Siria şi să studieze? Din păcate, în neamul nostru plecat în patru colţuri ale lumii am întâlnit des acest fel de a gândi. De cum se văd cât de cât săltaţi social, mulţi români fac cauză comună cu partea retrogradă a lumii în care de abia au făcut ochi. Şi pe care, desigur, o consideră a lor şi numai a lor. Când îi aud, nu se poate să nu-mi aduc aminte de Moromeţii, cartea tinereţilor noastre, în care la multe ne-om fi gândit noi, numai la emigrare nu. Aşadar pleacă unul dintre băieţii lui Moromete la Bucureşti, cu oile furate familiei. Şi, peste o vreme, la fierăria lui Iocan îl întreabă cineva pe taică-său ce-i mai face băiatul plecat. Bine, răspunde Moromete, a tăiat cu o sfoară Bucureştiul în două şi jumătate i-al lui. Aşa deci şi conaţionalii noştri din diaspora. Au tăiat Occidentul în două şi jumătate i-al lor. Şi, ca să se dovedească, sunt paternalişti. Ţara mea gazdă. Banii mei, de care să nu mi se atingă străinii.
„Cum adică să aibă un negru oarecare mai multe drepturi ca mine?“, îi auzeam mirându-se, din când în când, în primii mei ani de emigraţie. Doar că negrul vorbea limba ţării gazdă la perfecţie şi noi puţin sau deloc. Negrul venea din coloniile în care sistemul educaţional şi cel administrativ erau aceleaşi ca acelea ale ţării colonizatoare. Negrul fusese furat câteva secole de toate bogăţiile din ţara lui. Faţă de negrul acela, de cele mai multe ori având şi dublă cetăţenie, ţara-gazdă avea obligaţii morale, dacă nu chiar sentimentul acut de vinovăţie, care n-am văzut să se vindece nici peste generaţii la persoanele cu bun-simţ. Ce obligaţii avea o ţară ca Olanda, ca Danemarca sau ca Franţa faţă de România? Da, spuneau interlocutorii mei, înverşunaţi, dar noi suntem albi. Deci suntem europeni.
Şi nu numai că ne considerăm abuziv europeni şi numai europeni, noi, aşezaţii de dumnezeu în Balcani, la graniţa cu ruşii cei întinşi pe două continente, şi stăpâniţi secole de-a rândul de turci, nu numai că ne sărăcim deci identitatea doar pentru a fi pe placul stăpânilor lumii de-o zi, dar le împrumutăm şi felul de a gândi. Sau, mai bine spus, felul de a gândi al celor de care şi Europei mai aerisite la minte i se face ruşine. Pentru lumea europeană retrogradă în care ne căutăm noi locul tot ce este non-european nu poate accede în upper class. Non-europenii trebuie să-i servească pe europeni, ei trebuie să acopere în clasamentul administrativ muncile de jos, ei pot fi utilizaţi la întreţinere, la serviciile de tot felul, la munca grea. Sirienii, afganii, irakienii, africanii să studieze? Păi asta, în înţelegerea compatrioatei mele „elveţience“, întrece orice închipuire.
De ceea ce mi-e frică, însă, este că şi cei care în momentul de faţă lucrează la multele programe de absorbţie a milioanelor de emigranţi care vin şi tot vin în Europa gândesc ca şi dânsa.
Ce-i de făcut deci cu refugiaţii? Nu au atunci când sunt scoşi din ape haine pe ei? Nu mai au acte? N-au casă sau maşină la poartă? Cum adică să aibă pretenţii să fie ce sunt şi nu ce vrem noi să fie?
Ţin minte, din propria mea experienţă, că în prima perioadă a emigraţiei, când pe lângă mine roiau avocaţii, mentorii, psihologii, conceptul pe care mi-l inoculau, pentru a-mi uşura, chipurile, starea psihică, era acceptarea. Nimic n-am urât mai mult decât sensul acestui cuvânt. Trebuia deci să accept. Că nu mai am ţară. Că nu mai am casă. Că nu mai am profesie. Că nu mai am bani. Că nu mai am statut social. Că rolul meu în societate este deci nul. Fiindcă dacă atâtea nu mai aveam, atunci ce mai aveam? Nimic altceva decât marea dramă, pe care eram însă sfătuită să o accept. Acceptarea, ca soluţie pentru sănătatea psihică. Acceptarea, cu dublul ei rol însă, cel ascuns cu subtilitate: acceptarea, ca demobilizare.
Nu sunt în poziţia de-a lucra direct cu refugiaţii. Nu sunt deci în poziţia de a da sfaturi. Dacă aş fi însă, ştiu sigur că le-aş spune să nu accepte nimic. Să nu-şi accepte condiţia, care, poate fi temporară, atâta timp cât au scăpat cu viaţă şi ştim că viaţa este imprevizibilă. Să nu accepte că nu mai au acte, fiindcă actele se fac şi oricum nu ne definesc decât superficial. Să nu accepte că sunt non-europeni, deci acoperă numai o parte a necesităţilor sociale, partea grea, spre care vor fi îndrumaţi, ca răspuns la dorinţa lor de-a munci, pentru a-şi recâştiga demnitatea. Sa facă studii, dacă se simt capabili. Fiindcă, uite, cine ar fi crezut acum câteva decenii că Europa va ajunge în postura de-a importa cadre calificate din Est? Să nu-şi accepte deci condiţia de moment. Să se revolte împotriva ei. Şi să-şi caute propriile soluţii.