Ucraina. Scurt buletin informativ. 82 de victime în perioada 18-20 februarie după tentativele trupelor Berkut de a desfiinţa „Republica Maidan”; un acord semnat între Ianukovici şi opoziţie în prezenţa mediatorilor europeni în 21 februarie; demiterea preşedintelui Viktor Ianukovici în 22 februarie; Oleksandr Turcinov este ales preşedinte interimar, iar Iulia Timoşenko, fostul prim-ministru, este eliberată din închisoare. Maidanul este extins pe tot teritoriul Kievului, fortele de ordine Berkut trec de partea protestatarilor. Crimeea – punct nevralgic, Harkov şi Doneţk – oraşe din estul ţării cuprinse de contestatari ai guvernului provizoriu. Ţara-mamă în toiul unor regrupări şi îngrijorări. Ca şi Iulia Timoşenko.
Lectură evenimenţială
Eliberată din închisoare în 22 februarie, Iulia Timoşenko, supranumită (ambivalent şi semnificativ) „femeia de fier” şi „regina gazelor”, a apărut în Piaţa Independenţei din Kiev, stârnind aplauzele celor prezenţi, dar şi aprobările comentatorilor occidentali. În scaun cu rotile, fără strălucirea machiajului, însă cu aceeaşi coafură, Timoşenko reprezintă pentru majoritatea spectatorilor occidentali principalul lider al opoziţiei sau, cel puţin, cel mai capabil dintre aceştia, chiar dacă departe de modelul lui Mandela în ceea ce priveşte integritatea, aspect pe care mulţi au ţinut să-l menţioneze în reportajele şi articolele din presă. Ea însă nu este (deocamdată) liderul unanim acceptat de către protestatarii kieveni, astfel că apare, inevitabil, întrebarea dacă ea va reuşi să-şi convingă electoratul că este liderul politic mult-aşteptat după lunile încrâncenate pe Maidan şi dupã sângele vărsat.
Oricât de stringente şi de complicate sunt evenimentele din Ucraina, nu putem rămâne la nivelul prezentismului declaraţiilor aiuritoare ale preşedinţilor prinşi în jocul politic: preşedintele demis şi turmentat, Viktor Ianukovici, cel rus, Vladimir Putin, vigilent şi pregătit pentru o nouă intervenţie tip Georgia, cel interimar, Oleksandr Turcinov, dând impresia de competenţă şi fostul prim-ministru ucrainean, Iulia Timoşenko, vestită pentru rostirile cu ecouri subcarpatice („pre mulţi voi jupui şi eu”). Pentru un mix cât mai colorat, adăugăm un boxer de talie mondială, care denotă veleităţi politice sau, cel puţin, un apetit sănătos pentru putere, secondat de un frate ceva mai potolit, însă amintind de alţi doi gemeni politicieni din statul vecin. Alţi actori, alte măşti şi alte jocuri de culise pot fi reduse la funcţii narative într-o diegeză mai simplă, cu ecouri arhetipale.
Lectură mitică arhetipală
Simplificând ecuaţia reţelei complicate de interese şi de influenţe, am putea întrevedea, conform tiparului lui
V. Propp, o structură narativă şi funcţii recognoscibile. Aşadar, a fost odată o împărăţie care a suferit mult de-a lungul secolelor, născându-se dintr-un trib puternic şi fiind mereu sub aripa împărăţiei mai mari şi mai puternice de lângă ea. După ce s-a eliberat de sub jugul acestei împărăţii roşii, ţara a căpătat culoarea portocalie şi speranţa a renăscut în acest popor. Însă prosperitatea ţării a fost periclitată de un conflict între conducători/soţi/parteneri (a se citi „părinţi ai Revoluţiei Portocalii”), iar unul dintre ei, care se dovedi a fi tată vitreg, a decis să beneficieze de toate resursele ţării de unul singur, aruncând-o în temniţă pe mama cea bună şi rea. În perioada următoare, poporul a dus-o din ce în ce mai greu, tânjind după schimbarea promisă de către cei doi părinţi, iar tatăl vitreg alegea doar propriul confort, uitând de supuşii săi. Într-o bună zi, poporul a pus stăpânire pe o piaţă importantă din capitala împărăţiei odată portocalii şi cândva roşii, izgonindu-l pe tatăl vitreg şi eliberând-o din închisoare pe mama cea bună şi rea, mai mult moartă decât vie. O zână bună de peste două împărăţii o duce pe mama cea bună şi rea în ţara ei şi îi dă apă vie, astfel că aceasta, revigorată şi călcând cu încredere pe propriile picioare, se întoarce să-şi salveze ţara şi să aducă din nou culoarea portocalie la vechea ei glorie, înfruntându-l pe tatăl vitreg şi pe vrăjitorul cel rău, care era stăpân peste fosta împărăţie roşie. Intervenţia zânei bune şi a coaliţiei sale a dus la restabilirea armoniei şi a bunăstării pe pământul avid de pace şi respirând încă sângele luptătorilor căzuţi.
„Tatăl vitreg”, „zâna cea bună”, „vrăjitorul cel rău” sunt funcţii textuale simple, deşi, la o privire mai atentă, am putea aduce contra-argumente atât pentru „bunătatea”, cât şi pentru „răutatea” acestora. „Mama cea bună şi rea” este unul dintre exemplele tipice ale unui cumul de funcţii narative, date fiind experienţele anterioare mai puţin benefice ale personajului, care i-au adus titlul ironic de „regină a gazului”, apoi faptele bune, portocalii, pentru binele ţării şi răutatea necesară luptei de zi cu zi în împărăţie, dar şi asocierea cu lumea „subpământeană” (la limita societăţii şi a umanului), după întemniţarea îndelungată şi suferinţele îndurate.
Palidă, suferindă, îndoliată, incapabilă să se ridice pe propriile picioare, cu o pieptănătură cu puternice rezonanţe slave, ce a ridicat-o la statutul de „fashion icon”, însă fără îngrijirea cosmetică necesară, Iulia Timoşenko priveşte îndurerată şi cu lacrimi în ochi la cei prezenţi în Piaţa Independenţei, numindu-i „eroi” şi vorbind despre „Ucraina ce o doresc”. O fiică a ţării, ispăşind vinovăţii (politico-financiare) mai mult sau mai puţin imaginare (circumstanţiale, deci specific subcarpatice), se pune la dispoziţia
Ucrainei-mamă, fără vigoarea şi energia de altă dată, însă împuternicită de prezenţa propriei fiice. Dacă povestea Ucrainei va avea sfârşitul descris mai sus sau nu, depinde de „vindecarea” (sau instruirea?) nemţească, de puterea de reinventare politică şi/sau de forţa de rezonanţă a imaginii metonimice transmise de Iulia Timosenko.
Ucraina-mamă îndurerată se ridică pentru a-şi limpezi complicaţiile şi disensiunile teritoriale, îşi îndreaptă privirea spre inima sa, fără a privi spre Est sau spre Vest, mânată, idealistic, doar de dorinţele-i pacificatoare. Bătută, dar nu învinsă, rănită, dar nu ucisă, „mama cea bună şi rea”, victima de odinioară are acum ocazia de a deveni vânător, de a-şi jupui victimele ca pe vremuri şi de a-şi căpătui cămările (capitalului politic), făcând, totodată, un bine ţării. Îşi vor recunoaşte fiii ţării, în această figură, „Mama”? Este ea speranţa pentru un viitor mai bun sau noua (pentru unii continua) dezamăgire?
Va reuşi imaginea politică a Iuliei, după experienţa unui proces ianukovian (cu iz kafkian) şi a unei ispăşiri înnobilate de durere, să trezească dorinţa poporului pentru o formă de matriarhat democratic, tânjind după structura socială slavă? Sunt întrebări ce-şi vor găsi răspunsul, sclipiri de adevăr ce se vor cerne, arhetipuri ce se vor contura, dar imperativul mediatic evenimenţial ne îndeamnă să urmărim, cu sufletul la gură, şi, dacă mai reuşim, să luăm aminte.
Autor: OLGA GRĂDINARUApărut în nr. 4602014-03-13