Chiar şi la o repede ochire asupra ultimilor douăzeci şi cinci de ani ai vizualului autohton iese în evidenţă faptul că strada şi galeria sunt cele două câmpuri de acţiune pentru artişti. Pentru tinerii artişti care, paradoxal, au descoperit cu frenezie libertatea de exprimare fără să fi trăit, măcar ca adolescenţi, îngrădirea ideologică. Sigur, găselniţa cu pricina e un alt fel de libertate. Şi sigur că în îmbrăţişarea ei cu grăbire şi avânturi juvenile (în unele cazuri chiar de… maturitate) sunt de găsit şi oarece ecouri ale unor mode, ale unor tendinţe ce şi-au cam trăit traiul sau abia mai pâlpâie pe alte meleaguri. Să spunem însă că e vorba despre un spirit avangardist (nu de o avangardă, cum cred unii – singura avangardă a trecut cam de multişor!) şi de o baie comună de idei care febricitează existenţa creatorului de când îşi începe misia şi – bine ar fi – până la stingere.
Artistul de azi vrea să aibă un cuvânt de spus. Îl avea, să zicem, şi în Grădina lui Lorenzo de Medici, indiferent de vârstă, dacă îl ţineau puterile creaţiei şi ale disertaţiei. Dar artistul de azi vrea să aibă un cuvânt de spus, acum şi în stradă – în strada ca atare, dar şi în spaţiul public echivalat de stradă. De aceea el performează, intervine, instalează şi crede – nou rege Midas – că tot ce atinge se preschimbă în aur, iar tot ceea ce-l atinge pe el îl transformă în golden boy, în eroul tânăr, în star, în vedetă. De aceea creaţiile lui efemere, sub ochii publicului devenit, din beneficiar, partener, sunt performance-uri, intervenţii, instalaţii. De la vopsitul gropilor din asfalt şi dintre borduri în roz până la linia şerpuită pe care o marchează cu spray fosforescent legând spaţii din care au fost expulzaţi alţi artişti. De la pânza pictată în faţa spectatorilor şi apoi expusă pe peretele exterior al galeriei (Golden Frame) sau unică lucrare expusă în fereastră de muzeu (Geamart), până la un traseu iniţiatic, în galerie de data aceasta, urmărind artistul (în film) aflat în febra creaţiei, de la cum îşi aranjează părul până la îmbrăcămintea şi uneltele lui de truditor, expuse şi ele, la propriu, ca ofrande, într-o firidă. Fie că poartă sau nu, cu panaş, denumirea la vedere, fie că îşi ia un pseudonim, un nick name în jurul căruia construieşte, mai abil, mai forţat, după caz, mitologia aferentă, artistul tânăr de azi tânjeşte după street. El vrea Atelier deschis, Atelier în tranziţie, Paradis Garaj, ori galeriile care îi fac cu ochiul anunţând că sunt spaţiu de artă contemporană. şi crede că, aparţinând aceleiaşi confrerii, e cel mai potrivit curator pentru confraţi. Ceea ce e şi bine, şi rău, dar nu e locul aici să scriu despre asta.
Ar fi util de analizat schimbarea de mentalităţi – ale artiştilor şi ale publicului, deopotrivă – faţă de asemenea evenimente vizuale în ultimii douăzeci şi cinci de ani. În deceniul nouă al secolului trecut, un performance precum Pâinea şi Vinul al lui Marcel Bunea îl lăsa pe plan secund pe artist şi ţinea la mare preţ exorcizarea răului şi ideea de comuniune. Instalaţia Răpirea din serai a aceluiaşi (e adevărat, nu găzduită de un muzeu, dar expusă totuşi într-un spaţiu cultural) trezea alt fel de discuţii şi dispute decât o recentă ieşire în peisaj, din aceeaşi familie, până la urmă. Când Sorin Dumitrescu deschidea atelierele unor artişti contemporani şi le reasambla, parţial, în Galeria Catacomba (Muzeul Colecţiilor de Artă), accentul era unul antropologic – estetic, fireşte, cu doza de experiment conţinută. La fel de adevărat este şi faptul că, în portretul de grup pe care l-am făcut, mai sus, artiştilor tineri, există, în cazul celor mai înzestraţi dintre ei, şi o benefică detaşare faţă de ceea ce am înregistrat, fatalmente schematic, şi o propensiune spre ludic, deloc de neglijat. Aşa cum, în expansiunea serializării, a şabloanelor şi a matriţelor, artistul îşi caută unicitatea prin livrare de imagine, asumându-şi, nolens volens, acuzele de narcisism.
Ce rămâne însă din atâtea experimentări, inovări, intervenţii? Câteva galerii, între care Atelier 030202 şi Aiurart au deja un patrimoniu de fotografii, filme, interviuri cu artişti şi, unde e cazul, şi de lucrări. Editura Vellant, receptivă la fenomen, publică albume de gen, Pisica Pătrată, Mihai Zgondoiu etc., dar cum se va face pasul următor spre muzeu şi ce fel de muzeu va fi acela e încă greu de spus.
Autor: CORNELIA MARIA SAVUApărut în nr. 479