Nu pot avea pretentia ca toata lumea sa se simta atrasa de muzee, sa le caute, sa le viziteze, sa se intereseze de ce (mai) fac ele – fie ca este vorba despre expozitii, conferinte, lectii, ateliere sau spectacole. Mi se pare normal ca fiecare om sa îsi poate alege zona culturala care i se pare interesanta si, asa cum eu nu merg la concerte de manele, accept ca este dreptul celor care le frecventeaza (si al oricui altcuiva) sa nu intre în vreun muzeu. Numai ca libertatile de care se pot bucura cetatenii nu se aplica si autoritatilor. În majoritatea tarilor lumii exista muzee private – fie ca ele sunt în proprietatea unei persoane fizice, fie ca au fost înfiintate de persoane juridice de drept privat (culte, companii, asociatii); de altfel, primele colectii (care nu erau chiar muzee, în sensul de azi al cuvântului) au fost exclusiv private, apartinând oamenilor suficient de bogati pentru a-si permite sa colectioneze opere de arta si de arta decorativa, dar si tot felul de „curiozitati“.
Asa cum se stie, la originea primului muzeu public din lume a stat, de fapt, tot o colectie privata. Sir Hans Sloane, un medic de origine irlandeza, care a avut ocazia de a-si exercita profesia printre aristocratii vremii, a devenit unul dintre medicii personali ai regelui, fapt care i-a permis sa îi fie remarcat profesionalismul si, drept rasplata, sa fie înnobilat (a fost chiar primul medic care a primit un titlu nobiliar ereditar în regatul britanic). Numai ca faima lui nu se datoreste nici practicarii medicinei, nici cartilor de specialitate pe care le-a scris si nici macar faptului ca a fost inventatorul (daca se poate spune asa) al ciocolatei calde (cacao cu lapte), pe care o recomanda drept medicament, ci colectiei pe care a strâns-o. Medic fiind, Sir Hans a colectionat bunuri din domeniul stiintelor naturii. Mai întâi, a achizitionat colectii deja alcatuite, de diversi oameni bogati (acestea erau mai la îndemâna comerciantilor, decât colectiile de arta, care pretindeau si bani si o oarecare educatie estetica), asa cum, de exemplu, a fost William Courten (un om despre a carui viata s-ar putea scrie un roman) sau de medici ori farmacisti, precum Nehemiah Grew sau James Petiver. Apoi, a îmbogatit colectia astfel creata, cu desene, gravuri, monede, manuscrise si o impresionanta biblioteca. Fiind, probabil, constient ca urmasii sai nu vor pretui colectia exceptionala, asa cum facut-o el, a oferit totul spre vânzare statului (reprezentat prin Parlament), la un pret sub cel real al colectiei. Astfel, dupa moartea medicului colectionar, statul a achizitionat colectia pentru 20.000 de lire sterline (pentru stat, acesta a fost un adevarat chilipir) si, prin adaugarea bibliotecii donate de însusi regele George al II-lea, s-au pus bazele Muzeului Britanic, înfiintat în 1753 si deschis pentru public în 1759. A fost primul muzeu public din istorie, iar înfiintarea lui a marcat decisiv istoria muzeografiei mondiale, pentru ca, prin însusi actul de înfiintare s-a nascut un alt concept despre muzeu si, mai ales, s-a nascut o obligatie a statului de a crea si de a avea grija de anumite institutii publice de cultura. Asemenea obligatii statele si-au asumat si cu alte prilejuri, cum ar fi înfiintarea Institutiei Smithsonian (în 1846, în baza testamentului britanicului James Smithson, care si-a lasat averea statului american, cu conditia înfiintarii a ceea ce, astazi, a ajuns sa fie cel mai mare complex de muzee din lume) sau înfiintarea Muzeului Luvru, prin confiscarea colectiei regale, care a fost deschis publicului în 1793. Se poate spune, asadar, ca secolele XVIII – XIX au consemnat înfiintarea muzeelor care nu doar sunt deschise publicului, ci care se afla si în raspunderea unei autoritati publice. Ceea ce a fost, la mijlocului secolului al XVIII-lea, la Londra, o exceptie, pare, acum, ceva normal pentru toata lumea: autoritatea centrala a statului (ulterior, si autoritatile locale, care au înfiintat muzee regionale sau municipale ori chiar comunale) este responsabila în fata cetatenilor pentru întretinerea unor institutii publice, cum sunt muzeele si bibliotecile. Desigur, secolul al XIX-lea, ca „secol al natiunilor“ a fost si cel în care statele si-au mai asumat si alte obligatii culturale, înfiintând teatrele nationale, de pilda. Nu este cazul sa discutam aici despre anormalitatea indusa de statele totalitare comuniste, care au etatizat întreaga cultura. În statele democratice, cultura sustinuta de stat, prin banii alocati câtorva institutii reprezentative, ca si cultura sustinuta de autoritatile locale, convietuiesc cu institutiile private (ansambluri artistice diverse, cinematografe, muzee, edituri, librarii etc.). În ceea ce priveste muzeele si bibliotecile, însa, ceea ce, acum doua veacuri si jumatate era o exceptie (pentru ca extrem de putinele institutii de acest fel din lume erau private), exceptia britanica, a ajuns acum sa devina regula. Înfiintarea si existenta unui muzeu privat sunt considerate exceptii. Faptul în sine are urmari extraordinare pentru întreaga societate.
În primul rând, statul este obligat sa sustina financiar aceste institutii pastratoare ale memoriei (la muzee si biblioteci trebuie sa adaugam si arhivele; în orice tara din lume, cele mai importante arhive, cele „nationale“, se afla în proprietate publica). Este o datorie pe care statul si-o asuma, în primul rând, pentru muzee, arhive si biblioteci, pentru ca ele, mai presus decât orice alte institutii de cultura sunt cele care pastreaza si afirma identitatea nationala. Dincolo de orice vorbe desarte despre un viitor apropiat în care natiunile si sentimentele nationale vor disparea, statele sunt interesate sa îsi pazeasca identitatile nationale. Ca, în unele tari, acelasi stat care afirma, prin reprezentantii sai, cât de importanta este cultura pentru societate si pentru identitatea nationala este si cel care, atunci când vine vorba de economii la buget se gândeste, prin aceiasi reprezentanti ai sai, sa taie, mai întâi, din banii pentru cultura, asta este o alta discutie: este diferenta dintre angajamentele din campania electorala si scuzele prezentate la bilant – politicienii îsi aduc aminte de criza economica numai când sunt la putere. Stiu ca s-au gasit multi economisti care s-au gândit ca ar fi bine ca muzeele sa se autofinanteze. În fond, spun ei, de ce n-ar putea muzeele trai din vânzarea de bilete? Chiar asa: de ce?
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 398