Volumul „Colectionism, Muzeologizare, Patrimonializare“ nu reprezintã, în nici un caz, o istorie a muzeelor românesti, desi, fiecare dintre capitolele cãrtii reface, într-un fel sau altul, traseul sinuos pe care muzeele românesti l-au avut pe parcursul existentei lor. Si nu este vorba doar despre muzee! Beneficiind de imensa bazã de date amintitã, constituitã de-a lungul întregii sale cariere, Ioan Opris ne vorbeste, cu aceeasi pasiune, despre micile si marile colectii private, despre ocrotitorii monumentelor istorice, despre toti cei care, sub o formã sau alta, s-au îngrijit de patrimoniul cultural al natiunii. Este o carte mai putin despre institutii, cât despre oamenii care au fãurit institutii. Lucrarea profesorului Opris pare cã nu este tocmai o lucrare stiintificã, desi apeleazã la o bogatã si adusã la zi literaturã de specialitate. Prin formã si ton, prin continut si prin plãcerea provocatã de lectura textului, este, mai degrabã, un eseu despre temele propuse si despre oamenii care le-au animat.
E drept, din carte nu lipsesc nici notele de subsol, nici graficele si toate celelalte atribute ale unei lucrãri strict stiintifice. Totusi, Ioan Opris a ajuns la momentul în care poate depãsi, linistit, temerile altor cercetãtori, cã tezele lor nu ar fi suficient de docte. În realitate, lucrarea este un parcurs al ideilor pe care profesorul Opris le-a enuntat, deja, în mai multe din ultimele sale cãrti, sprijinit de un extrem de solid fond documentar si de o bibliografie pe mãsurã. Totusi, cartea se citeste usor, asemenea unei povesti, reluatã pe diverse paliere si privitã din mai multe unghiuri. Mi se pare cã tocmai despre plãcerea lecturii nu a vorbit nici unul dintre cei care au onorat lansarea de la Bucuresti (Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Vasile Parizescu, Georgeta Stoica, Panait
I. Panait, Filofteia Pally si Ernest Oberländer – Târnoveanu), si este pãcat, pentru cã Ioan Opris are, pe alocuri, un real talent literar.
Pentru cã am adus vorba despre evenimentul de lansare de la Bucuresti, remarc faptul cã cei mai tineri vorbitori au fost directorii celor douã muzee (din Golesti si din Bucuresti). Nu este o acuzã, ci o tristã constatare. Statistic vorbind, generatia muzeologilor aflati sub 50 de ani nu s-a impus, încã, în România. Existã, evident, câteva exceptii notabile, dar este greu de vorbit despre un grup numeros. În fapt, acum se fac simtite efectele politicii criminale a regimului Ceausescu, regim care a limitat accesul la facultãtile cu profil umanist (de unde se recrutau si se recruteazã majoritatea muzeografilor) si a blocat accesul tinerilor absolventi de facultate în muzee. Am ascultat, desigur, cu încântare, alocutiunea limpede, la obiect si extrem de pertinentã a doamnei Georgeta Stoica (probabil, la cei recent împliniti 82 de ani sãi, omul cu cea mai vastã experientã muzeograficã din România de azi, un etnolog respectat în întreaga Europã si, cu sigurantã, o mare nedreptãtitã, pentru faptul cã ar fi trebuit, de mult timp, sã fie membru al Academiei Române, si nu a fost, totusi, invitatã sã facã parte din acest for – lucru destul de jenant pentru doamnele si, mai ales, domnii academicieni aflati la conducerea treburilor institutiei). Totusi, mi se pare mai degrabã trist cã schimbul de generatii în stiinta muzeologicã româneascã este încã întârziat. Nu spun, prin asta, Doamne fereste, cã domnul Opris ar fi trebuit sã se retragã. Dimpotrivã, mã bucur foarte mult sã constat cã este, în continuare, atât de activ! Mai degrabã, mã întristez observând cã nu prea are cine sã îi facã, pe terenul studiilor de muzeologie, o realã concurentã, dintre cei aflati în generatia între 40 si 60 de ani, sã spunem. Acest lucru mi se pare descumpãnitor pentru situatia muzeologiei românesti, în general.
Revenind la volum, observãm cã cele trei pãrti ale sale („De la colectionism la muzeologie“, „Muzeologia militantã“ si „Patrimoniul si muzeologia“) sunt ordonate cu o logicã evidentã, dar, în interiorul sãu, autorul îsi alege propriile repere de traseu, nu întotdeauna la fel de clare (mai ales, în partea a II-a). Totusi, textul curge lin si, cum spuneam, se citeste asemenea unei povesti pasionante despre oameni, mai ales, dar si despre culturã, despre istorie, vãdind, adeseori, o impresionantã privire monograficã asupra colectiilor muzeale. Ilustratia bogatã si, în bunã mãsurã, ineditã, însoteste foarte bine textul. Asa cum remarcã autorul, cu modestie, unele dintre eforturile de recuperare (a unor handicapuri, fatã de tãrile mai evoluate – dupã cum se întelege din context) si de modernizare a muzeelor românesti l-au avut drept martor, iar „altele chiar contributor“. Tot asa, imensa arhivã fotograficã de care dispune autorul (o parte fiind pusã la dispozitie de mai multe muzee), adeseori parte a propriei sale documentãri, este o contributie personalã la istoria cercetãrii si punerii în valoare a patrimoniului cultural national.
Pentru cã am vorbit despre stilul scriiturii, trebuie sã remarc faptul cã domnul Opris nu aduce niciodatã acuze unor oameni, chiar si atunci când ar fi avut toatã îndreptãtirea (si el stie cã o are) sã o facã. Povestea istorisitã de Ioan Opris este o poveste cu oameni buni si frumosi. Atunci când vine vorba despre cei care au distrus patrimoniul si care au deturnat muzeele de la menirea lor, profesorul Opris este foarte retinut în a aduce acuze. Nu o face niciodatã nominal, utilizeazã prudente perifraze si pare sã se ascundã în spatele propriei sale amãrãciuni fatã de diversele atacuri la adresa averii culturale nationale. Din aceastã perspectivã, cartea pare a fi scrisã pentru „initiati“, pentru cei care stiu, de fapt, despre cine este vorba. Ioan Opris preferã sã vadã, întotdeauna, partea plinã a paharului pentru cã, asa cum spune, în chiar prima paginã a Introducerii, atunci când vine vorba despre zilnicele eforturi de modernizare, „vom retine optimist progresul retelei muzeale“. Face parte din firea lui sã fie, întotdeauna, un om care priveste trecutul din perspectiva viitorului, iar viitorul, pentru el, ca profesor care a îndrumat multi tineri de exceptie, în muzeografia contemporanã, este unul plin de sperantã.
Probabil cã generatia de sub 40 de ani va fi cea care îi va înlocui, de fapt, pe „patriarhii“ muzeologiei nationale; cu alte viziuni, poate cu alt aplomb, cu alt nerv, dar, sã sperãm, cu aceeasi pasiune. Pânã atunci, însã, pentru cã am vorbit despre sperantã, nu ne rãmâne decât sã fim încredintati cã Ioan Opris mai are suficient de multe cãrti în lucru, pentru a ne permite sã alcãtuim biblioteca noastrã (româneascã) de muzeologie.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 415