Spovedanie pentru umanisti

Ce a fost, cum a fost, Paul Cornea de vorba cu Daniel Cristea-Enache, Iasi, Editura Polirom si Editura Cartea Româneasca, 2013, 400 pag.

Convorbirile profesorului Paul Cornea cu afabilul sau interlocutor sunt, din punctul meu de vedere, o datorie, nu o nevoie a marturisirii. În conditii de criza – a modelelor, a credibilitatii, a interpretarii istoriei – trebuie ca magistrii sa iasa la iveala, sa-si abandoneze imaginea de sine si, trecând peste caracterul memorialistic inevitabil al expunerilor, sa explice anumite alegeri doctrinare. Sarcina se dovedeste primejdioasa, deoarece nimeni nu stie demarcatia între justificarea contextuala si deculpabilizarea individuala. În acest punct, inconstientul colectiv domina rationalitatea, iar martorul se scuza pentru încercarea de obiectivare, anticipând reprosul publicului referitor la lipsa de inocenta a oricarui participant la sistem.
Dincolo de statutul de cadru didactic exceptional (simpatia de care s-a bucurat poate fi comparata cu admiratia studentilor Facultatii de Filozofie pentru Ion Ianosi), de îndrumator al unor proiecte fundamentale (seria „Documente si manuscrise literare inedite“ la Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“), de cercetator neostenit (reusind sa-si schimbe, de la o vârsta la alta, preocuparile si metodele de investigare), Paul Cornea a cunoscut dinauntru comunismul – conspirativ, antifascist, stalinist, nationalist si tranzactionist.
Cautari
Astazi, când ideologiile sunt doar o masina de macinat tarâte, mi se pare îndreptatit sa ne gândim la seductia exercitata de acestea pâna în preajma lui 1950, când condamnarea fascismului si instaurarea „democratiilor populare“ în Europa i-au dezmeticit pe multi dintre aderentii la socialism. Ma întreb daca nu cumva capcana întinsa de catre propaganda stalinista idealistilor si haituitilor pe motive rasiale consta în prezentarea unui produs regional/ national(ist), de provenienta sovietica, drept un bun politic aplicabil la nivel mondial/ internationalist.
Destainuirile lui Paul Cornea despre obligatia adeziunii, odata cu numirea guvernului bicefal, antisemit, O. Goga-A.C. Cuza în 1938, la o platforma care sa lupte pentru dreptul de a trai al evreilor indica o contradictie inerenta, insurmontabila, a utopiilor secularizate. Orice falanster renunta, teoretic, la una dintre componente – etnicismul sau globalismul – pentru a o repune în drepturi ca pe o necesitate, bineînteles „istorica“. Integrându-se vremelnic într-o grupare sionista, elevul exclus de la Liceul „Mihai Viteazul“ si înscris la Liceul „Cultura B“ a descoperit, pe la saisprezece ani, incompatibilitatea între propriile aspiratii, transumane, si comunitate: „Mi-a placut din capul locului mândria cu care-si declinau identitatea si crezul. Aveau un program foarte strict de activitate, îmbinând munca fizica la o ferma din apropierea Bucurestiului cu învatarea ebraicii si catehizarea ideologica, sub calauzirea unui tânar cu ochi încinsi sub rama groasa a ochelarilor si o frunte înalta de profesor universitar (ceea ce a si devenit, cum aveam sa aflu mult mai târziu cu prilejul unei calatorii în Israel). Idealul lor mi se parea îndepartat si nebulos. Oare arabii fusesera consultati daca accepta sau nu sa traiasca alaturi de evrei într-un stat binational? Iar jonctiunea socialismului cu nationalismul constituia oare, în versiunea cam primitiva propusa de organizatie, o solutie fiabila? Deranjant era ca ei aveau certitudini, iar eu abia le cautam“ (pp. 25-26).
Refuzând optiunea închistata, limitata, sectara, negasind înca aliati, adolescentul cu diploma de bacalaureat accepta, în 1942, sa colaboreze cu o structura care, ca si el, avea scop „antifascist“ (Uniunea Tineretului Comunist, p. 31). Optiunea devenea singura valida, de vreme ce partidele istorice, dizolvate de Carol al II-lea în 1938, preferau diplomatia si nu luau atitudine explicita de combatere a antisemitismului. Sinceritatea lui Paul Cornea depaseste conventionalismul când precizeaza ca, în tinerete, si-a ales prietenii politici prin excluderea adversarilor. În pofida afirmarii elanului, negarea pericolului a detinut ponderea majora: „Ceea ce tin sa remarc deocamdata este ca am intrat în miscarea comunista la 19 ani, din pur idealism, asumându-mi riscuri serioase, de care, ce-i drept, nu eram pe deplin constient. Stiam mai bine ce refuz decât ce caut“ (p. 37-38).
Din câte îmi dau seama, în amintirile lui Paul Cornea persista ideea ca, pâna la 23 august 1944, tara s-ar fi aflat sub ocupatie hitlerista. Daca lucrurile stateau asa, ca în Franta de pilda, atunci rezistenta contra nazistilor era indiscutabila. Cele doua actiuni de sabotaj, puse la cale de U.T.C. („explozia unei bombe artizanale în apropierea comandamentului nazist dintr-o cladire situata la intersectia dintre Calea Victoriei si Bulevardul Dacia (unde acum functioneaza un cazinou) si spargerea vitrinei unui mare magazin din centrul Bucurestiului, cu un bolovan învelit într-o hârtie continând un mesaj antiguvernamental“, p. 36), se încadreaza în tipologii distincte, desi perceptia memorialistului le ofera acelasi impuls si aceeasi substanta. În editorialul sau din „România literara“ (nr. 37, 2013), Nicolae Manolescu semnaleaza ca, în cartea de convorbiri cu Florin Mugur („Vârstele ratiunii“), Paul Georgescu a relatat cum pe 24 august 1944 a plecat în teritoriu, alaturi de alti activisti, ca sa-i elibereze din functie pe primarii „fascisti“. Nicolae Manolescu desluseste cliseul, comentând ca, la momentul respectiv, edilii locali „vor fi fost cel mult antonescieni“.
Declaratii
Lectia cea mai severa primita de Paul Cornea din partea comunismului vizeaza disjunctia între declaratiile de intentie si modul în care discursul reflecta spatiul public si se rasfrânge în societate. Particularizând, legislatia si presa preluau sau recuperau dimensiunea resentimentara, transformând ura în principiu ordonator. Segregarea maniheista îi excludea pe specialistii din stiinta si arta, daca nu aveau raspunderea politica potrivita: „În genere, ca unul care suferise de pe urma rasismului, eram extrem de sensibil la judecatile categoriale: în loc sa examineze responsabilitatea ori vinovatia fiecarui individ, se pronuntau judecati globale, în functie de clasa, aidoma nazistilor care le aplicau în functie de rasa: orice element burghez ori legat de burghezie era socotit dusmanos si înlaturat fara mila, desi putea fi, ca în atâtea cazuri, un apolitic, capabil profesional ori chiar orientat spre stânga“ (p. 273).
Ajuns la concluzia ca nationalismul si comunismul sunt frati siamezi, umanistul Paul Cornea renunta la politica militanta. Însa abia acum descifreaza retorica oficiala, descoperind ca îndoielile studentesti despre compatibilitatea lui cu proletariatul – asa-numita „clasa conducatoare“ – nu corespund realitatii. Ca si Ion Ianosi („Internationala mea: cronica unei vieti“), observa ca omul proiectat de comunism este micul burghez, intelectualul primind cu de-a sila „sarcini de partid“, „onorat“ cu posturi administrative, functionar birocrat, împiedicat sau încurcat sa-si împlineasca vocatia, obligat sa traga sfori chiar si în scopuri nobile. Viata profesionala a întârziat între Directia Teatrelor, Directia Editurilor si Studioul Cinematografic Bucuresti (1952-1965), perioada în care si-a învatat rolul politic, practicat, dar ignorat, timp de un deceniu (1942-1952). Exasperat de ierarhiile impersonale, de entitatile abstracte si de etichetele unanime, Paul Cornea a reînvatat capriciile omenescului: „Privita de foarte aproape, nu de la puritatea marilor abstractii ideologice, asa-zisa unitate monolitica a partidului se construia pe o structura disipativa, continând nenumarate spete, varietati, nuante, particularizari. Or, editorii lucrau pe cazuri, nu pe principii, aveau sarcina de a tipari carti, iar fiecare carte se înfatisa în coordonate proprii, într-un univers specific, impunând de fiecare data o alta negociere cu cenzorii, mai mult sau mai putin sâcâitoare, în functie de felul «ei» si de felul «lor»“ (p. 211).
Cartea lui Paul Cornea este un imperativ adresat filologilor sa se ocupe de profesie si, totodata, o eliberare de spectrul care înca bântuie Europa.