EUGEN SIMION în dialog cu AUGUSTIN BUZURA
Eugen Simion: Ştiu că eşti un român european, cum vreau să fiu şi eu (şi cum mă simt), de aceea ţi-am pus întrebarea de mai înainte. Este corect ce spui şi exemplele pe care le dai din lumea birocraţiei noastre mă irită în grad maxim şi pe mine. Problema este ce facem? Cum ieşim din situaţie?, vorba filosofilor existenţialişti. Vei fi de acord cu mine, nu mă îndoiesc, că nici bocetul metafizic şi nici critica noastră nu ne ajută prea mult să schimbăm lucrurile în România postcomunistă. Cum să facem pentru a pune aceste noţiuni (naţiune, identitate culturală, spirit naţional, tradiţie spirituală, limbă, mod de-a fi, istorie, viziune, mituri naţionale etc.) pe un făgaş bun, evitând astfel două imposturi primejdioase care se manifestă în vremea noastră: 1. excesul encomiastic (localismul orb şi fudul, nombrilismul, izolaţionismul, închiderea spiritului naţional etc.) şi 2. excesul demitizării (care merge de la negarea ideii de identitate până la josnica zeflemea – filosofia şi arma lui Pirgu: „mai lăsaţi-mă, nene, cu ciubucele astea”). Cum să învingem aceste două imposturi care „zmintesc” – vorba lui Noica – orice subiect şi coboară în derizoriu orice dezbatere? Eminescu este de multă vreme victima acestei confruntări dintre două nenorocite imposturi. Cum să-i convingem pe confraţii noştri că revizuirea critică a valorilor (proces necesar în literatură) nu echivalează cu viziunea morală de tip poliţienesc, şi că est-etica (o găselniţă gazetărească) nu poate suprima judecata estetică obiectivă? M-am străduit, timp de 24 de ani (după ce, înainte de 1989, apărasem cu dinţii – pe urmele lui Maiorescu. E. Lovinescu şi G. Călinescu – principiul autonomiei esteticului), m-am străduit, zic, să nu împingem literatura spre această zonă de răfuială măruntă, dar, trebuie să mărturisesc, n-am prea reuşit… Ea continuă (răfuiala, revizuirea) şi azi în ritmuri, e drept, mai obosite. Din nefericire, spiritul critic românesc n-a folosit după 1990 libertatea pentru a fi mai drept şi mai performant.
Aşadar, ce-i de făcut, Augustin Buzura? Încotro o luăm? Că literatura postcomunistă română, observ, întârzie să dea capodopere… Ne oferă, în schimb, din belşug procurori morali, revizionişti, candidaţi la premiul Nobel, publicişti care vor să scoatem din manuale pe scriitorii care au scris despre lumea rurală, în fine, globalişti radicali care spun că limba română nu-i mai reprezintă şi, în genere, idiomul nostru nu-i bun decât pentru înjurături de mamă, după cum ne asigură Horia Roman Patapievici?
Augustin Buzura: După părerea mea, răspunsuri şi soluţii există, modele de ţări care au reuşit, de asemenea, dar cam lipsesc oamenii care să le pună în practică. Înainte de orice trebuie să avem o ţintă, un ideal, un model de ţară. Ce vrem să facem în anii ce vin, ce ni se potriveşte? Este nevoie de un ţel, de o mare obsesie aşa cum au avut cei ce au făurit Marea Unire. Mi se pare obligatoriu să nu te simţi străin şi inutil în propria ţară, să poţi trăi aşa cum au făcut-o cei ce ne-au precedat, să nu fii în situaţia de a-ţi dispreţui conducătorii, să fii convins că te reprezintă când sunt pe alte meleaguri sau la diverse întâlniri internaţionale. Azi, din păcate, ţara este împărţită în clanuri familiale sau politice. Dreapta şi stânga, la noi, sunt în funcţie de mâna cu care iau bani sau fură. Restul sunt vorbe. În realitate, ne conduc activiştii diletanţi care îşi aleg ca supuşi indivizi şi mai proşti decât ei, pentru ca nu cumva să le pună la îndoială autoritatea. Avem universităţi, centre de cercetări, institute care ştiu ce se întâmplă în lume, o Academie cu zeci de institute de cercetare, dar pe cercetători nu-i întreabă nimeni dacă un proiect sau altul e bun, folositor ţării. Profesioniştii adevăraţi nu au căutare. Îmi amintesc o discuţie de prin anii 80 cu directorul unei mari întreprinderi vinicole, care pusese în versuri atribuţiile unui director aşa cum le gândea Partidul: „Carte multă nu se cere/ Prost să fii, să ai putere/ Şi vechime după Legea 18!” El mă convinsese că diferenţa dintre vinurile aflate în comerţ o făceau doar etichetele de pe sticlă, conţinutul fiind acelaşi. Acum, un carnet de partid sau un grad de rudenie te scuteşte de pricepere. Nu-i obligatoriu să ştii carte dacă îţi poţi cumpăra nişte diplome! La noi, Principiul lui Peters, după care fiecare tinde spre postul pentru care este incompetent, are cea mai desăvârşită aplicare. Mai departe: cartea, şcoala, studiile, performanţa nu au nicio căutare. Cum arată modelele propuse naţiei? Pipiţe, oameni care vrând să meargă la bibliotecă nimeresc negreşit la crâşmă. Apoi: politicieni care negociază în genunchi, turnători pe la alte porţi, bolnavi mental care au impus ca sentiment dominant ura. Toţi contra toţi. Profesioniştii, învăţământul, cercetarea şi educaţia repuse în drepturi ar fi un început, iar un studiu serios pentru a vedea de ce am ajuns în coada cozii, o obligaţie. Din păcate, cam toate sunt la „înălţimea” politicii. Frica de realitate îi obligă pe mulţi să trăiască printre iluzii. Avem multe genii şi foarte puţine cărţi adevărate. Visăm o altă imagine, dar, dacă urmărim dialogurile dintre cei ce ne conduc şi faptele acestora, reiese că suntem o ţară de hoţi, că piesele principale din lumea noastră de curve, cerşetori şi corupţi sunt cătuşele. Cine şi-ar dori, nu să trăiască în, ci măcar să cunoască o astfel de ţară?
E.S.: Mulţi cred că procesul globalizării va asimila şi, în cele din urmă, va distruge culturile mici (şi, inerent, limbile mici). Ce crezi că se va întâmpla cu literatura română? Să ne pregătim să dăm în primire? Să trecem la altă limbă, cum am văzut că zice cineva? Să ne mutăm în altă limbă? Acesta să fie câştigul nostru de a fi în comunitatea europeană? Eu, unul,nu cred, nu admit… De altfel, n-am întâlnit niciun rând în textele publicate de părinţii noii construcţii politice europene care să prevadă uniformizarea, dispariţia culturilor naţionale. Ar fi, de altminteri, absurd să se ceară acest lucru pentru că, în fapt, cultura europeană este o cultură a diferenţelor, o sumă a culturilor naţionale. Şi, dacă este aşa – şi nu poate fi altfel – de ce ne străduim noi, românii, să distrugem miturile naţionale şi să identificăm spiritul naţional cu spiritul extremist? Şi de ce media românească ignoră cu obstinaţie valorile naţionale, tradiţiile, partea bună a spiritului nostru, cum îi zicea Noica? Nu ştiu dacă ai observat, Augustin Buzura, că nu poţi fi socotit european autentic dacă nu-l conteşti pe Eminescu şi, în genere, dacă nu te plângi de condiţia ta de român… Ce spui de aceste aberaţii? De ce elitiştii daco-romani de azi practicã această pedagogie a demoralizării naţiei lor?
A.B.: Îmi vine involuntar în minte una dintre cele trei înţelepciuni ale unui fost coleg de redacţie de la Tribuna din Cluj, înţelepciune pe care ne-o amintea de fiecare dată când întârziau „răspunsurile” de la cenzura partidului sau când ne înspăimântau concluziile vreunei plenare a Comitetului Central: „Supa nu se mănâncă niciodată atât de fierbinte cum se serveşte”. În decursul vieţii, am trăit toate spaimele: când am văzut cum a fost împuşcat sub ochii mei un partizan, când maşinile Securităţii îngrozeau satul, când, student în practică la Făgăraş, a fost arestat sub ochii noştri medicul care răspundea de noi fiindcă îşi făcuse datoria de medic, în mină, când ne ameninţau „copturile”. Au fost ani în care nu am învăţat la şcoală literatura, istoria, biologia şi toate celelalte materii care aveau cea mai firavă legătură cu civilizaţia noastră şi cu cultura română, ci ceea ce se studia în „marea noastră prietenă de la Răsări”. Şi am trecut şi peste acest moment penibil. Dar, dacă literatura română va fi distrusă – ceea ce mi-e imposibil să cred –, de vină nu va fi globalizarea, ci prostia breslei. Înseamnă că nu vor exista scriitori adevăraţi, profesori şi români valizi în ţara lor. Sigur, dacă vor continua să nu-şi apere meseria şi, în primul rând, libertatea şi demnitatea, va fi foarte greu să ieşim din impas, în condiţiile în care ne aflăm pe ultimul loc la producţia de carte, nu mai avem biblioteci săteşti, nu mai există interes pentru carte şi performanţă, iar mizeria a atins proporţii… istorice. Între hrană şi carte, oricine alege hrana. Evoluţia sau involuţia nu sunt lineare. Ceea ce pare veşnic se poate risipi în câteva clipe. Ar fi bine să nu uităm cum a dispărut comunismul. Şi cât de repede. Mi se par tot mai evidente mişcările de dreapta. Putem şti ce vor aduce? Putem şti din ce colţ ar putea să se destrame Europa într-o clipă de întunecare extremistă? Talentele apar după legi neştiute. În cele mai brutale dictaturi se nasc scriitori foarte mari, iar în epoci de libertate şi de înflorire economică nu apare nimic notabil. Am mai spus şi cu alte prilejuri că un scriitor îşi apără ţara mai bine decât o armată. Ca să nu mai vorbim că, pe unde au ajuns Tolstoi şi Dostoievski, de exemplu, trupele ruseşti n-au ajuns şi nu vor ajunge. Ce va fi? Nu-mi rămâne decât să sper că, iarăşi, păsării oarbe îi va face Dumnezeu cuib. Cred că, deocamdată, este singura noastră şansă. Avem o ţară bogată, oameni foarte inteligenţi, cei mai buni „aitişti” din Europa, mulţi performeri în cele mai diverse meserii, dar, de departe, cei mai mediocri politicieni. Aceştia au irosit şansa pe care le-a oferit-o viaţa, şansa de a răspunde de soarta unui popor care i-a ales cu generozitate. Conducători prea mici care ar putea fi, oricât ar părea de ciudat, importanţi, reţinuţi de istorie la alt capitol decât la cel al mediocrităţii sau prostiei… Dar, când timp de aproape un sfert de veac, nu sunt capabili decât să-şi împartă posturi şi să facă pronosticuri – cine va fi în funcţia x sau y –, câtă vreme politica este cea mai repede aducătoare de câştiguri, e greu de sperat la mai mult.
Revenind la întrebare, nu cred că ne vom muta în altă limbă. Sunt convins că am fost o insulă latină într-o mare slavă din cauza analfabetismului, dar nu în analfabetism stă salvarea noastră, deşi am ajuns deja la cote periculoase, ci la ceva subteran, la o energie bună care apare când toate jocurile par făcute. Mare noroc am avut că a apărut, în ultimul moment, Inochentie Micu Klein iar apoi Şincai, Petru Maior şi Samuel Micu pentru ca insula să nu fie înghiţită de mare… Cu mulţi ani în urmă erau la modă adepţii limbii… dace. Cam 80 de cuvinte, adică. Limba celorlalţi părinţi, de la Roma, era prea complicată. O istorie şi o cultură uriaşe. Adică de ce nu mai bine varză, viezure, mânză decât Ovidiu,Virgiliu, Horaţiu, Cicero etc. Deşi nu am multe argumente, cred enorm în viitorul acestui popor care se dezvoltă în salturi. În 1917 nu aveam ţară, pentru ca în 1919 să se teamă toţi vecinii de noi! Nu este singurul meu argument. Acum, ţara este, practic, necondusă, totul este ură, mizerie şi agresiune, iar ignoranţa a cotropit tot spaţiul. Cu toate astea, simt că este momentul unui alt salt. Raţional, nu părem a avea resurse pentru aşa ceva, mai ales că trei milioane dintre cei mai buni au fost alungaţi din ţară, dar mă încăpăţânez să cred în acest salt. Sunt convins că ne-a fost suficientă pedeapsa anilor din urmă pentru că ne-am omorât conducătorii, aşa cum au fost ei, cu ale lor, bune şi rele… Mă gândesc de multe ori la luptătorii căzuţi în Războiul Civil în Spania, înmormântaţi în Valle de los Caidos sub acelaşi acoperiş, buni şi răi, duşmani şi adversari, pe ideea simplă şi omenească potrivit căreia şi unii şi alţii, aşa cum s-au priceput, au vrut binele Spaniei. Sigur, ura nu va înceta odată cu sfârşitul acestui an, dar e timpul să fim conştienţi că ea trebuie să aibă un sfârşit… Şi ar mai fi un argument, ultimul: în ţările care au zeci de ani înaintea noastră nu dispare nimic, dimpotrivă. Statele Unite au o literatură foarte mare, în ciuda faptului că profeţii distrugerii bântuie şi pe acolo. Ca viitor „tigru” nu-i putem neglija pe „tigrii” mai bătrâni. Editurile serioase din Coreea de Sud tipăresc un volum de poezie în minimum o sută de mii de exemplare, iar romanul bate milionul. În librăriile şi în bibliotecile pe care le-am vizitat era o entuziasmantă forfotă zilnică. La fel, în Japonia. Şi să nu uităm ţările care vin puternic din urmă, Brazilia, Turcia şi, fireşte, ceilalţi tigri asiatici. Experienţa arată că mai prost o duc vestitorii de catastrofe. Mă apucă râsul când mă gândesc de câte ori a dispărut romanul, o tendinţă sau alta în literatură, de câte ori nu s-a lăsat în seama computerelor viitorul poeziei, teatrului etc.
E.S: Stai, vorbeşti de „prostia breslei”. Cum se manifestă ea în acest caz, în afară de agitaţia, retorica, isteria în plan publicistic şi, de îmi este îngăduit să spun, inerţia ei în plan estetic? Înainte de a răspunde, dă-mi voie să-ţi mai semnalez un fapt curios din viaţa noastră literară. Sau, poate, mai multe:
a) se scrie mult şi se publică (în tiraje confidenţiale) enorm de mult ediţii de calculator. Zilele trecute am primit trei volume masive de poeme de aproximativ o mie de pagini fiecare, scrise de o fostă şi graţioasă studentă. Scrise în româneşte şi, apoi, traduse în engleză şi japoneză. Mulţumind, mi-am exprimat surpriza să văd cărţi atât de voluminoase de poezie, ştiind că poezia este o artă a concentrării, o zi de sărbătoare într-o săptămână a spiritului… Autoarea s-a uitat la mine cu oarecare severitate şi mi-a declarat cu hotărâre în glasul ei suav că aşa lucrează ea, acesta este ritmul spiritului ei, în fine, talentul său liric are nevoie de spaţiu… Am tăcut, evident, şi am pus resemnat cele trei tomuri faraonice pe masa mea de lucru pentru a le contempla. Voiam să zic că se tipăreşte mult şi, în acest timp,
b) ne plângem toţi că literatura nu-i luată în seamă, că marile cărţi apar rar şi, în genere, avem sentimentul că literatura română este în criză. Cum explici acest paradox? Şi încă ceva: este vorba de fantasma catastrofei care bântuie lumea postcomunistă şi, în genere, lumea postmodernă. Dacă te iei după semnele pe care ni le oferă zilnic industria mediatică, lumea se prăbuşeşte, iar noi, românii, suntem cei mai răi, cei mai corupţi, cei mai ticăloşi dintre cei care stau la rând în faţa neantului. Nu ai impresia că exagerăm, repet, cu această pedagogie a disperării? Că analiştii noştri au devenit, toţi, ucenici ai lui Cioran, fără geniul lui creator? Mai simplu spus, au devenit nişte babe bocitoare care propagă la infinit nemernicia românească şi jelesc, tot la infinit, prăbuşirea noastră? Pe mine unul acest bocet continuu mă irită, mă exasperează. Face şi el parte, oare, din cultura inculturii în care s-a instalat industria mediatică românească?
A.B: Pe vremuri se spunea că nemţii au reuşit să construiască până şi socialismul, pe câtă vreme românii le-au transformat pe toate după chipul şi asemănarea lor. Să fim serioşi: n-am avut foarte mari luptători pentru democraţie din lumea noastră culturală, dar nici mari turnători. Bârfele dintr-un dosar de Securitate sunt mult mai blânde decât turnătoriile la vedere din presa postdecembristă. Personal, am avut 56 de turnători, dar textele lor, pline de ură unele, erau şi de un comic teribil. Un confrate mă învinuia că l-am citit pe Robbe-Grillet, un altul, coleg de redacţie, îmi atribuia relaţii neprincipiale cu o redactoare de la o revistă bucureşteană pe care am cunoscut-o, dar nu în sens biblic, abia peste cinci ani. Cei mai harnici îmi decodau romanele şi articolele pe înţelesul securiştilor, etc. Urmare acestor texte, eram chemat la partid şi la secretarul C.C. cu propaganda. Cu toate turnătoriile din lumea literară, nimeni nu a avut de suferit prea mult. Instituţia pomenită era folosită pentru a-i compromite pe unii sau pe alţii şi a demonstra lumii că nimeni n-a fost curat, că toţi am ieşit din comunism la fel de murdari, iar gaşca stăpânitoare a CNSAS s-a îngrijit mai întâi de propriile dosare şi abia după aceea de compromiterea adversarilor de orice fel. Mie, instituţia aceasta mi se pare total inutilă, iar dosarele le-aş da celor de prin canale să se încălzească la flăcările lor anticomuniste în zilele geroase. Când am aflat că Mihai Botez, Breban, Sorescu sau Iorgulescu au fost făcuţi turnători sau învinuiţi de alte aiureli, iar pe câţiva turnători cunoscuţi i-am văzut împărţind dreptatea, m-a cuprins o greaţă cosmică.
E.S.: Te înţeleg, dar greaţa cosmică nu rezolvă nimic, din păcate, în lumea în care trăim. Ar trebui să existe o comunitate intelectuală puternică, activă, autoritară, care să apere valorile spiritualităţii noastre şi să se opună valului de impostură şi agresivitate care se manifestă azi în societatea noastră.
Dar să ne întoarcem la lumea scriitoricească. Au trecut 24 de ani de la căderea comunismului. A apărut o nouă generaţie de scriitori. I-ai citit, îi urmăreşti pe tinerii scriitori? Pe „douămiişti”, de pildă. Căci optzeciştii au şi ei peste 50 de ani! Ce vezi în urma ta?
A.B.: Împărţirea asta datorată lui Ulici, pe decenii şi pe cârduri, nu mi se pare fericită, realistă şi viabilă. Dar depinde, cred, şi de la ce distanţă priveşti literatura. Foarte de aproape, implicat în ierarhiile zilei, judecând-o ca un cronicar „de întâmpinare”, n-ar fi exclus ca Ulici să aibă dreptate. De la altitudinea istoriei literare, însă, am rezerva pomenită. În urmă? Nu am privit prea des, deoarece am încă multe de recuperat în puţinul timp previzibil care mi-a rămas. Oricum, nimeni nu a făcut prea multe valuri printre cei foarte, foarte puţini care ştiu ce este literatura, încât să pot pronunţa cu oarecare certitudine un nume. Cu geniile stăm bine, cu romanele adevărate e mai greu. Calitatea celor ce vor veni transpare şi din felul în care-şi cinstesc sau nu înaintaşii, din subiectele cărţilor scrise, din obsesia lor – dacă există sau nu – în legătură cu temele eterne ale romanului şi, mai ales, ale omului, în general. Ar fi posibil să nu percep eu frământările lor, însă mult mai indiscutabilă este, cred, evidenţa că temele respective lipsesc! În România, toate stau sub semnul întrebării şi, mai cu seamă, libertatea şi demnitatea, dar tinerii care vin azi în literatură nu par interesaţi de asta, din păcate.
E.S.: Împărţirea pe promoţii (promoţii de scriitori care, ni se spune, apar mintenaş tot la zece ani, dacă nu chiar la cinci!) este falsă. Total falsă. Într-un secol, dovedeşte Thibaudet, apar trei generaţii de scriitori. Uneori, generaţiile se amestecă şi formează un moment literar distinct. Acesta este revelator pentru că adună energiile, gusturile, sensibilităţile. Aşa că împărţirea aceasta pe căprării, clase, promoţii este superficială. Era de aşteptat că, după un mare eveniment social şi istoric (căderea comunismului), să apară o nouă generaţie de creatori. Am aşteptat-o cu ardoare după 1990 şi, luându-mă după unele semne, mi s-a părut că a şi apărut… Acum îmi dau seama însă că apar cărţi, multe cărţi, şi întârzie să apară o literatură semnificativă pentru o nouă generaţie. Unde-i marele roman, unde-i poetul care să ţâşnească din acest larg cor madrigal, unde-i eseul care să nu linguşească elitismul provincial păgubos şi să deschidă calea unei judecăţi libere, drepte, sincronice cu mişcarea spirituală a lumii şi corect, drept faţă de valorile noastre spirituale? Au apărut, nu zic nu, multe cărţi bune, dar trebuie să se producă o schimbare radicală a mentalităţii noastre. Există, cred, un număr de critici literari tineri care ar putea să determine această deschidere a spiritului. Am încrederea în ei. Sper să nu se lase seduşi de sirenele elitismului. Sper să fie, cu adevărat, intelectuali români europeni, competitivi, lucizi, ambiţioşi, drepţi. Am remarcat însă un fapt curios: ei fac din ce în ce mai puţin critică de întâmpinare. De ce oare? Să nu-i mai intereseze literatura sau, cu instinctul lor tânăr, să simtă că literatura nu mai interesează lumea postmodernă fascinată de civilizaţia imaginii?
Am tot ezitat să te întreb. A sosit, cred, momentul. De ce, după 1989, s-a spart comunitatea scriitoricească (care se ţinuse bine până atunci!)? De ce se urăsc scriitorii cu abnegaţie şi sinceritate? De ce au devenit ei primele victime (şi cele mai numeroase) ale revizuirilor morale de după postcomunism? De ce C.N.S.A.S.-ul se ocupă cu predilecţie de ei?
A.B.: Ne aflăm, cred, în faţa unor subiecte foarte delicate peste care lumea a trecut oarecum pe furiş, de parcă nici nu s-ar fi dorit adevărul. Ce cred eu este că nu ne-am cunoscut prea bine confraţii, am avut foarte puţine pretenţii de la ei. Ni se părea suficient să ştim că îl detestă pe Ceauşescu. Partidul era, vorba poetului, „în toate cele ce sunt şi care mâine vor râde la soare”! Dacă ţin bine minte, erau peste patru milioane de membri, deoarece nu puteai lucra în presă dacă nu erai membru de partid şi, în general, nicio funcţie sau ascensiune pe linie profesională nu era posibilă fără acel carnet roşu. Şi nici deplasările în străinătate. Intelectualii erau în ierarhie pe locul trei, după muncitori şi ţărani, iar regula era ca la câţiva muncitori să fie primit în partid şi un intelectual. Eu am intrat în partid singur şi nesilit decât de postul de redactor la Tribuna şi faptul acesta s-a întâmplat în timpul Primăverii de la Praga, fiind convins că, după exemplul cehilor, reformarea ţării era posibilă numai din interiorul partidului. Sigur, n-a fost să fie, dar am reuşit să păstrăm ceea ce dobândisem cu enorme eforturi, în ciuda deselor tentative ale partidului de a reveni la vechile canoane. Se ştie, nu toţi scriitorii s-au opus, sub o formă sau alta, comunismului, ci câţiva care trăgeau după ei şi pe restul, care aveau numai de câştigat: împrumuturi de la Fondul literar, locuri pe la casele de creaţie, deplasări în străinătate etc. Breasla era unită şi graţie autorităţii literare a celor ce o conduceau, fie că aceştia erau scriitori de primă mărime, fie foşti „tovarăşi de drum”, foşti ilegalişti convertiţi la adevăr, oameni de curaj şi de atitudine. Scriitorii, şi nu numai ei, se urau şi atunci. Partidul îşi avea apărătorii şi admiratorii lui, făcători de ode închinat Conducătorului şi soţiei sale, dar nu li se acorda o importanţă deosebită.
După Revoluţie au apărut eroii. Unii spuneau că n-au publicat deoarece nu doreau să colaboreze cu comuniştii. Pe alţii i-a nenorocit cenzura, pe alţii, Securitatea, oricum, cei mai mulţi ţineau să-şi expună rănile pentru a-şi impresiona cititorii, telespectatorii etc. Între timp, au apărut indivizi din diaspora care vedeau peste tot numai comunişti, securişti etc. „Vor fi 400 de mii de procese!”, proorocea un proaspăt revenit în patrie. „Alungaţi lupiiii!” era strigătul cel mai la modă. Mineriada, pe de o parte, atacarea, la propriu, a guvernului, pe de alta, demonstraţiile, dar mai ales agresiunile verbale, acuzaţiile şi învinuirile pe toate frecvenţele şi în toate programele media începuseră să intre în firesc. Scriitorii s-au orientat repede. Unii, cu păcate ştiute sau bănuite, foştii colaboratori de toate nuanţele au luat-o mai ales spre dreapta ori au fost cuprinşi subit de pasiuni monarhice. Alţii, încă înainte de Anul Nou 1990, sub îndrumarea competentă a lui Silviu Brucan, au înfiinţat G.D.S.-ul, un grup foarte închis care a împărţit lumea literară în buni şi… ceilalţi. Şi aşa a rămas până în zilele noastre. Brucan îşi retrăia astfel tinereţea, căci apariţia proletcultiştilor era un model care, în noile condiţii „capitaliste”, a fost copiat şi urmat. Uneori, gesturile gedesiştilor îmi aminteau de revoluţia culturală chineză, atâta doar că ai noştri combatanţi încă nu avuseseră timp să treacă dincolo de violenţa verbală. Dar şi aici au obţinut succese remarcabile. Voi spune ori de câte ori voi avea ocazia că Marin Sorescu şi Valeriu Cristea au fost pur şi simplu linşaţi de o presă primitivă, ba chiar criminală. În acei ani, s-au schimbat ierarhiile, s-a impus o altfel de dictatură, şi nu numai în lumea literară. Au început revizuirile în toate domeniile culturii, telescriitorii dormeau prin studiouri, iar lupta cu comunismul a căpătat accente din ce în ce mai dure. Nu era important ce cărţi ai scris, ce ai făcut pentru literatură, ştiinţă, artă, dacă ai luptat înainte de Revoluţie, ci importantă era culoarea politică atribuită de echipa de „judecători” care aparţineau, fireşte, aceleaşi găşti. Cei ce nu păcătuiseră politic aveau păcatul de a fi prea în vârstă, etc. De pe socluri fuseseră îndepărtaţi cei ce se aflau de drept acolo şi, în locul lor, s-au cocoţat impostorii dintre care unii acolo sunt şi azi. Cei ce, chipurile, luptaseră înainte cu capitalismul, acum, de pe poziţii capitaliste, înfruntau comunismul – altminteri, dispărut fără contribuţia lor – cu fostele arme. Înainte era foarte grav să fii antisovietic, fapt condamnat cu asprime, pentru ca acum să devină la fel de periculos să fii antiamerican. Ridicolul şi penibilul nu ucid şi nici nu par nefireşti în zilele noastre. După cum tind lucrurile să evolueze, există şansa ca dacilor şi romanilor să li se adauge pieile roşii, aşa cum, după Război, crescuse foarte mult contribuţia slavilor la alcătuirea noastră ca popor. Cam din această lume s-au recrutat şi mânuitorii de dosare iar turnătorii, nu puţini, sunt de două feluri: buni şi răi. Buni şi nevinovaţi, evident, „turnătorii noştri”. Dosarele scriitorilor au fost folosite mai ales când a fost nevoie să fie deviată atenţia lumii de la ceea ce nu convenea stăpânirii într-un anumit moment. De fiecare dată se făcea câte o „pregătire de artilerie”: „fragmente alese” publicate în aceleaşi ziare. Scriitorii au îngroşat rândurile deconspiraţilor pentru că unii erau cunoscuţi şi puteau ţine afişul câteva zile, ori de câte ori trebuia, în acest fel, fiind deviată atenţia de la vreo mizerie a celor ce ne conduceau. Dosarele erau mană cerească în luptele politice, mai cu seamă atunci când, din diverse motive, cei ce aveau acces la mânuitorii acestora le foloseau în compromiterea adversarilor. Au fost foarte multe destine deviate, oameni compromişi, unii pe merit, dar cei mai mulţi, nu. Ce erau până la urmă acele dosare? Cu o greaţă imensă, am ajuns să mi-l citesc pe al meu – o sumedenie de bârfe de o răutate îngrozitoare, căci turnătorii erau siguri că nu vor fi descoperiţi vreodată şi că denunţurile lor vor avea în cele din urmă efectul scontat. Pe lângă atitudinea mea anticomunistă, pe lângă proza mea „injustă”, aveam toate păcatele omeneşti posibile, plus relaţii cu duşmanii ţării de la Europa Liberă şi de la diverse organizaţii de spionaj. Am avut 56 de turnători şi, cu o singură excepţie, i-am bănuit pe toţi. Dar, îndeobşte, turnătoriile de atunci erau inofensive în comparaţie cu textele postrevoluţionare ale eroicilor confraţi şi gazetari anticomunişti. Cuvântul greaţă îmi pare blând faţă de ceea ce am putut simţi faţă de aceştia. Mai ales că eroicii turnători postrevoluţionari nu fuseseră pe nicăieri, în timp ce, nouă, celor turnaţi, celor loviţi, nu ne este ruşine de baricadele pe care am stat atunci, când era foarte greu. Pentru că, aşa cum spuneam, ceea ce s-a obţinut, mult, puţin, s-a obţinut aici, în ţară. Şi, după atâţia ani de, să-i zicem, democraţie, stăm mult mai prost cu tipăriturile şi presa literară decât în vremurile de restrişte. Şi mai cred că mânuitorii dosarelor urmăreau, de fapt, ponegrirea breslei noastre tot fluturând ideea că, până la urmă, toţi suntem la fel de vinovaţi de cele întâmplate. Şi-apoi, un om maculat poate fi mai uşor stăpânit şi manipulat. Cine mai vorbeşte, astăzi, de breasla noastră? Am ajuns să ne privească de sus toţi bişniţarii şi sforarii. Ce ai făcut nu contează, iar diplome, vorba aceea, „avem şi noi”.
E.S.: N-ai răspuns, totuşi, la întrebarea pe care ţi-am pus-o, şi anume: de ce CNCSAS-ul s-a ocupat cu precădere de scriitori şi, în genere, de ce procesul comunismului s-a încheiat într-o confuzie totală?! Raportul dlui Tismăneanu n-a lămurit nimic. Nimic esenţial. Era personajul citat – produs al seraiului bolşevic din Primăverii – cel mai indicat să conducă instanţa morală care să judece tragedia cumplită a unui popor? Impresia mea este că am ratat şi acest moment. S-au găsit câţiva ţapi ispăşitori şi atât. În rest, rămâne cum am vorbit… În schimb, au fost şi sunt în continuare atacaţi scriitorii importanţi. Aceştia ar fi dus România la pieire sub regimul totalitar. Ei sunt marii vinovaţi. L-ai citat înainte pe Mihai Botez. Nici el n-a scăpat de suspiciunea de a fi colaborat cu Securitatea. Dl Ioanid îl trece şi pe el pe listă. Apar uneori în presă informaţii aberante. Un folclorist din Iaşi a scris mai demult că Marin Sorescu, ajungând ministrul Culturii, ar fi ordonat să se distrugă toate operele cenzurate de comunişti şi rămase în tipografii. Nu mi-a venit să cred. Am citit de două-trei ori această absurditate. Ce putea să-l determine pe acest profesor de folclor, om serios, altminteri, în disciplina lui, să creadă şi să pună în circulaţie această oroare? N-am nicio explicaţie. Decât aceea că intelectualii români care au trăit în suspiciune şi frică timp de o jumătate de secol n-au ştiut sau n-au putut să se lepede, în regimul libertăţii, de asemenea nefericite metehne. Cum poţi crede că un mare scriitor ca Marin Sorescu, victimă predilectă a cenzurii, să ordone să fie distruse toate dovezile cenzurii care-l lovise atât de sălbatic? Oamenii au, uneori, fantezii negre… Ce-mi displace enorm în această vânzoleală revizionistă este că victimele se recrutează, de regulă, din rândul scriitorilor importanţi. Ei plătesc oalele sparte pentru ceea ce s-a întâmplat în regimul totalitar. Plătesc, am impresia, şi azi pentru ceea ce face şi, mai ales, pentru ceea ce nu fac pentru cultură oamenii politici, „decidenţii” – cum se zice. Harta literară a secolului al XX-lea şi a primelor decenii din secolul cunoaşterii (sec. XXI) arăta ca un câmp de bătaie după un război de o sută de ani… Este nevoia de alte trei decenii pentru a repune lucrurile în ordine. Criticii literari de după noi au ce să repare. Generaţia mea a fost nevoită să repare ce au stricat proletculticii, ideologii în anii ’40 şi anii ’50; generaţia tânără de azi va fi nevoită să şteargă urmele şi să repare pagubele provocate timp de 24 de ani (şi câţi vor urma) de revizioniştii post-comunişti… Şi, uite, aşa, o ţinem într-o veşnică recuperare, reabilitare, refacere după desfacere, regăsire a direcţiei bune în cultură, întoarcere la degetul de lumină al lui Maiorescu, cel care, în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, spusese că, acceptând autonomia esteticului, trebuie să fim, în literatură, naţionali cu faţa spre universalitate…Nu ştiu însă de ce noi suntem puşi mereu în situaţia de a lua lucrurile de la capăt… Blestemul nostru! În ce priveşte revizuirea morală, m-am întrebat mereu şi mă întreb şi acum, văzând ce informaţii sunt date pe piaţă în legătură cu relaţiile dintre literatură şi Securitate, ce rol joacă G.D.S.-ul în această poveste? Cum de au ajuns cei mai importanţi scriitori români să fie inculpaţi discreditaţi, minimalizaţi, marginalizaţi? Căci una este să spui adevărul despre ce face în viaţă omul care scrie (adevărul integral trebuie dezvăluit, nu mai încape discuţie!) şi alta este să profiţi de erorile omului care scrie pentru a distruge, elimina, marginaliza opera lui. Cam asta facem. Cam aceasta este logica şi aceasta se dovedeşte a fi morala procurorilor noştri morali de după 1990… Rezultatul se vede: literatura română postbelică este ciuruită, ca să folosesc o vorbă care circulă în mediul politic. Au reuşit s-o ciuruiască şi să smintească (altă vorbă cunoscută, de data aceasta cunoscută din literatură!) adevărul. Încă o dată: ce se întâmplă cu scriitorul român care, nu-i aşa?, vrea să-şi pună ordine în trecutul lui, să prevadă viitorul operei sale?! În acest punct fiecare are experienţa lui.
A.B.: Despre G.D.S. ar fi mai multe de spus, dar sunt convins că nu peste mult va apărea o cercetare imparţială. Părerea mea este că Brucan a reuşit să deturneze unul dintre ţelurile Revoluţiei. Împreună cu un grup închis, dur, cum spuneam, care sancţiona tot ce nu era conform propriului crez, un fel de birou politic decis să impună o altă ordine culturală. Cultura, la fel ca în vremile brucaniene apuse, era cercetată, – adică judecată – împreună cu producătorii ei, prin prismă politică. Erau judecate biografiile autorilor: este sau nu este de-al nostru. Iar a fi de-al nostru era şi un semn de onorabilitate. Te aflai, adică, alături de cei mai buni, cei mai talentaţi, cei mai citiţi, cei mai frecventaţi, viitorii nobelizabili traduşi, promovaţi etc. Textele acestora arată că ei au ieşit direct din spuma mării, căci nu puteau aparţine unui popor de nimic, a cărui limbă era bună doar pentru înjurături, un popor pe care toată lumea a urinat când a vrut. Am citat fără ghilimele dintr-un clasic anticomunist. Un popor care nu-şi merită elita. Un popor care, în marea lui candoare, le-a permis acestora să lase în urma lor numai chitanţe şi casierii devastate. Şi urme jalnice prin manualele de şcoală. Din păcate, n-au reuşit să pună nimic în locul cărţilor anatemizate şi niciun autor nou nu a umbrit aura celor minimalizaţi. Din când în când, trăinicia operei scriitorilor importanţi a fost sortită unor asemenea verificări. Şi, după cum se dovedeşte, aceştia n-au pierdut niciodată. Periodic apare câte o problemă Eminescu, periodic cineva se încurcă în spiritul naţional şi periodic eşuează în ridicol. Dar nu cei ce atacă mă întristează, ci cei ce nu se apără, cei ce s-au obişnuit să fie mereu salvaţi de alţii ori să suporte… Ar mai fi de adăugat că cei atacaţi sunt nume, au operă, există. Altminteri, ce-ar fi?, ar trebui să se bată pigmeii, ei între ei, nimeni cu aproape nimeni. Cine i-ar băga în seamă?
G.D.S.-ul, aşa cum este el în ultima vreme, îmi scapă. Am sentimentul că şi-a tocit colţii sau că muşcăturile oamenilor lui nu mai contează. Am fost, cu ani în urmă, invitat la o „analiză” la care a fost supusă Fundaţia Culturală Română în ajunul restructurării ei în Institut şi mă bucur că i-am cunoscut. Bugetul nostru în anul de vârf era cât cinci maşini ale S.P.P.–ului, dar ne făceau vinovaţi că nu s-a făcut „nimic”.
(va urma)