Cam singurul savant din generatia ’80, Sorin Antohi debuteaza high academic, cu un micro-tratat dedicat utopiei. „Utopica“ e o carte legata si structurata ca o monografie de specie (sau de gen), cu o eruditie deopotriva debordanta si euforica. Aparatul ar fi sufocant daca n-ar sta sub semnul gratiei, al jocului destins cu referintele si al ironiei (uneori auto) de citatii si relationari. „Tratatul“ devine astfel lectura agreabila eminent, pura instructie de voluptate. Desi, cum zice „Cuvântul inainte“, e vorba de „o selectie“ din studiile consacrate, pâna in 1987, utopiei, mersul cartii e metodic, fara fisuri si arbitrarietati de demonstratie. Antohi isi „scuza“ stilul (presupunând ca „ironia, jungla referintelor, jocurile de cuvinte, structura sofisticata a argumentarii“ n-ar fi in ajutorul cititorului), dar nu poate fi o scuza sincera – asta, pe de o parte, pentru ca acelasi stil ruleaza si in cartile urmatoare si, pe de alta parte, pentru ca tocmai verva de tratament tine paginile. Toata cercetarea e euforica, ca si cum Antohi ar exulta reflex la contactul cu propria tema. Altminteri, sub aceasta virtuozitate a exultatiei, lucrurile se desfasoara sistematic, riguros si aplicat. Ele incep cu o „initiere in utopologie“ care, la rândul ei, incepe cu o arheologie etimologica; nimic mai logic si mai riguros pentru un demers savant in articulatii, desi ludic in enunturi. Debordat (ori simulând) el insusi de bibliografia temei, Antohi o rezolva, cu umor, pe scurtatura: „in locul unei istorii (a cuvântului utopie, n.n.), trebuie sa ma resemnez la câteva momente disparate, cu speranta de a putea surprinde si fixa ceva din lunecoasa esenta a utopiei“. „Lunecoasa esenta“ e urmarita apoi in toata morfologia si fenomenalitatea ei; de la nivelul nominalist, Antohi trece la cel al semnificatiilor si modurilor, aplicând tot mai mult in concret. Sistematizând „definitiile utopiei“, el subliniaza, de pe acum, din preliminarii, excesivitatea domeniului si, nu mai putin, centrifugalitatea semnificatiilor si conceptelor operative („exista tot atâtea conceptii asupra utopiei câti cercetatori“). Dar tocmai aceasta incongruenta il stimuleaza pe Antohi, a carui prima placere e sa aduca lucrurile la coerenta si sa impleteasca vegetatia conceptuala prea diversa intr-un manunchi omogen. Schita tabloului fenomenologic e trasata din pornire: „incepând prin a fi o carte, utopia a devenit succesiv gen, program, conceptie, credinta“. Ca specie literara (gen, dupa Antohi), utopiei i se elaboreaza modelul (iar apoi vor fi invocate variabilele), printr-o combinatie de perspective: literara, psihosociologica, sociologica, (anti)psihiatrica. E atent cercetata zona de interferenta cu science fiction-ul si, mai ales, ipostaza de forma mentis a utopiei. Normal, sunt extrase si „paradigmele“ specifice utopiei, pâna in pragul in care aceasta „isi pierde vocatia spirituala pentru a cobori in istorie“, pe care, zice Antohi, o saboteaza si incearca s-o substituie (cercetarea avanseaza insa si pe acest teren, indeosebi prin explorarea fourierismului, poate paginile cele mai savuroase, cu umorul revarsat, si in care Antohi radiografiaza intâlnirea dintre utopie si nebunie). Fantasmele utopice ale imaginarului social sunt si ele fenomenalizate si aduse in relatie cu utopia ca atare (milenarismele, profetismul – care seamana mai degraba cu antiutopiile moderne –, ba chiar si institutia monastica, in ambele sale – occidentala si rasariteana – structurari). Functiei spatiale din elaborarile utopice i se adauga si o analiza a factorului temporal, desi, pentru homo euchronicus, „cariera literara a manipularii timpului /…/ e mult mai putin spectaculoasa decât cea a manipularii spatiului“. Euforia explorarii se sustine si printr-un fel de optimism al temei, caci pâna si antiutopiile nu sunt altceva decât „o expresie a maturizarii genului“. Iar utopia va dura cât va dura categoria „posibilului“, intrucât ea este, in esenta, un „exercitiu asupra posibilului“. Ceea ce inseamna ca si sansele lui Antohi de a radiografia utopia si utopismele sunt asigurate pe vecie, intrucât tema – si cercetarea ei, fireste – se poate lati si lungi in toate partile.
E ceea ce se si intâmpla in „Civitas imaginalis“, unde Antohi focalizeaza asupra utopismului românesc, schitând o istorie a acestuia (oprita insa la Eminescu). Tentativa nu-si ascunde subversivitatea, „componenta polemica“, indreptata spre „deconstructia discursului istoriografic oficios“ si spre „reabilitarea“ „hazardului, neprevazutului si misterului“ din miscarea mentalitatilor si a fantasmelor istoriei. Lucrul nu se putea incepe fara a discuta in prealabil raporturile dintre utopie si istorie, care, in orice situatie (dar sunt si situatii privilegiate, de impact si intensitate), zice Antohi, „schimba mesaje“. La noi schimbul de mesaje vine odata cu procesul de modernizare, in „prima jumatate a secolului XIX“, când, „sub presiunea si prin vocile unor personalitati exceptionale“, ajunge si societatea noastra „la revelatia destinului mesianic“ (e conditia favorabila pentru ciocnirea dintre istorie si utopie). Primele cristalizari utopiste sunt cele ale lui Heliade si ale fourieristului Teodor Diamant (care si transpune fantasmele in experimentul de la Scaieni). Heliade „a avut sentimentul unei revelatii totale si decisive a adevarului“ si cu acesta a pornit la inchipuirile utopice, propovaduite cu sentimentul evangheliei. „Obsesia sacerdotal-mesianica“, „megalomania imperturbabila“ sunt trasaturi de personalitate care-i sustin vocatia himerica si militanta pentru Armonie. Tribulatiile si experimentele lui Diamant sunt o nuvela de umor in sine, reconstituita de Antohi cu evidenta placere narativa. Un unghi inedit de evaluare a revolutiei pasoptiste aplica Antohi prin radiografierea raportului dintre „revolutie si utopie“, pasoptismul nostru fiind „un aliaj inextricabil al utopiei cu revolutia“. Nu lipseste, desigur, limpezirea conceptuala a acestor raporturi, gest ritualic la Antohi ori de câte ori porneste la o noua investigatie. „Utopia si revolutia au ireductibile afinitati“, pe care Antohi le expune atât pe fata negativa, contrastiva, cât si pe cea pozitiva, convergenta. Re-volutia va fi vazuta prin „paradigma dramatica“, teatrala, si indeosebi prin exultanta sarbatoreasca, prin festivitatile sociale (rol important având aici si contaminarea de limbajul liturgic). Utopia eminesciana e tratata mai grav, cu mai putina contemplatie ironica decât cele de dinainte, si prezentata in „temele ei esentiale“: „insularitatea, nostalgia Paradisului (…), a trecutului autohton (utopia regresiva), statul natural, teoria fiziocratica“. Desi Eminescu vorbea ca anti-utopist (crezându-se realist), „o ireductibila asemanare intre utopisti si Eminescu nu poate fi negata“. Mai ales dupa demonstratia lui Antohi.
O problema conexa utopiei ar putea fi cea a „constituirii limbajului social-politic modern in cultura româna“, pe care Antohi o abordeaza, pe urme barthiene, ca proces de cristalizare a unor scriituri politice. In acest sens, prima parte a secolului al XIX-lea reprezinta „etapa cea mai dinamica a schimbarilor din limbajul social-politic“, cu o verva inovatoare atât de frenetica incât s-ar fi putut „crea mai multe limbi de sine statatoare“. Spectacolul lingvistic si „febra filologica“, tot procesul de creolizare a limbii se limpezesc si se aseaza sub actiunea unificatoare si modernizatoare a periodicelor vremii. Limbajul ca „protoideologie“ devine, in aceasta perioada investigata, limbaj ideologic propriu-zis.
Un santier nou promite Antohi sa deschida prin cercetarea „stigmatologiei“, a identitatilor tarate si complexate. Schita acestei cercetari (viitoare?) e data in eseul „Cioran si stigmatul românesc“, in care Antohi traseaza, concis, o fenomenologie si o tipologie a stigmatului, trecând auto-stigmatizarea româneasca prin comparatistica inainte de a-i urmari evolutia – si in final culminatia, la Cioran. E o perspectiva de lucru nu mai putin promitatoare decât cea a utopiei si utopismului, semn ca Antohi e atras de probleme fara capat.
O carte de mobilitate a ideii si problematicii e „Exercitiul distantei“, culegere de eseuri, recenzii, comunicari si alte interventii la simpozioane internationale. Distinctia academica ramâne aceeasi, verva eruditiei la fel, ca si stilul comunicativ – agreabil si precis. Diferita e doar deschiderea, jocul abilitatilor in domenii diferite, desi nu fara legatura, astfel incât coerenta cartii se ridica peste factura sa compozita. Unele eseuri prelungesc tema utopica („Sunetul utopiei“, „Metoda si discursul. Note asupra utopiei narative“), altele sunt recenzii sau semi-prefete de carte, alaturi de studii in regula (dedicate lui Adrian Marino, Mihai Sora, Mircea Eliade si Culianu, dar si Humboldt, Steiner, Foucault, Tocqueville, ultimul mai degraba pretext pentru alte investigatii, fie ca e vorba de statutul „intelighentiei“, fie ca e vorba de un panoptic de filosofie politica franceza contemporana) si de dezbateri privitoare la problematici din istoria ideilor sau a mentalitatilor, cu care Antohi se apropie de actualitatea imediata, fie a unor domenii academice (ex. „Timp si naratiune. Tendinte noi in teoria istoriei“), fie a mentalitatilor postcomuniste („Limba, discurs, societate: proba limbii de lemn“, „Românii in anii ’90: geografie simbolica si identitate colectiva“). Oricât de diverse, temele sunt abordate cu empatie critica, cu o cold empathy, cum zice el insusi, ceea ce nu poate face decât bine fondului de verva atât a eruditiei, cât si a ideilor. Prezentarile lui Antohi nu sunt niciodata doar corecte (desi fac si ele descriptii de idee si argumente), ci intotdeauna lasa spatiu si propriilor atitudini si idei in cauza respectiva. Tendinta lor e de a deveni dialog, fiece carte fiind, de fapt, un interlocutor. De regula, insa, Antohi scrie singur simpozioane, caci isi convoaca interlocutori de pretutindeni, de la Platon si Aristotel pâna la ultimii experti de domeniu. Optimismul cu care si-a insusit prima tema (utopia) a devenit acum un fel de militantism pentru abordarile sintetice, pentru „istoria totala“ si pentru re-convergenta studiilor partiale: „Acest discurs al viitorului e singurul in masura sa readuca in centrul cunoasterii umane experientele fragmentare si gândurile razlete, cazurile-limita, exceptiile, bizareriile“. Entuziasmul sintezei anima toate eseurile acestui nou enciclopedism si tot el mobilizeaza admiratiile. E vorba, insa, de un enciclopedism cu relativitate, cu programatic relativism.
Santierul utopic, dar si cel stigmatologic, sunt lasate deschise (desi nu de tot parasite) in „Razboaie culturale (Idei, intelectuali, spirit public)“. Volumul aduna câteva (sase) prefete si postfete care au insotit, intre 2000 si 2006, traducerile unor carti, iar „Introducerea“ face ea singura o descriere onesta a ceea ce urmeaza: „Noica si Scoala sa“, „istoria intelectuala si evolutia ideologica a liberalismului“, „raporturile dintre fictiune si istorie, dintre istorie si memorie, dintre etica si estetica, dintre ideologie si adevar“, „comunitarismul ca utopie“, „atractia exercitata de formele liberale de putere, de tiranii, asupra multor intelectuali“, „criza spiritului american din ultimele decenii“. E o suita de expertize angajate, intrucât Antohi isi propune sa participe „la reconfigurarea spiritului public al tarii noastre“ si nu sa ramâna doar la dezbaterea gratuita, de atelier academic. El e, tot mai evident, un junimist de veac XXI, prins in critica spiritului public si a institutiilor. Ce-i drept, doar „Introducerea“ staruie direct asupra realitatilor românesti, dar ea e deja schita unei cercetari de amploare (deocamdata lasata aici). Dezbaterea consacrata „Spiritului public in România postcomunista“ face un tablou concis al evolutiilor si metamorfozelor de mentalitate, notând toate simptomele perioadei. Concluzia nu e prea optimista, desi o fi justa – caci Antohi constata „lipsa unui curent de idei care sa se fi lansat si impus in România postcomunista“. Desigur, nu de lipsa unui singur curent e vorba, ci mai degraba de absenta unui ethos al dezbaterii publice. Cartile prezentate, ca de obicei la Antohi, sunt pretextul unor dezbateri de probleme, cu dialectica de idee si argumentatie riguroasa. Toate se deschid, in perspectiva româneasca, spre un rost educativ, paideic, neo-junimist ca demers.
Disponibilitatile de dialog in domenii diverse, dar mai ales disponibilitatile de implicare in trezirea si cristalizarea spiritului public se vad aproape programatic in cele câteva „carti-dialog“ realizate de Antohi, toate, in felul lor, niste manifeste. Fie ca sta de vorba cu Adrian Marino, fie ca sta de vorba cu Mihai Sora ori cu Virgil Nemoianu, Alexandru Zub sau Moshe Idel, Antohi e acasa in problematica abordata, dialogheaza cu partenerii (nu e un simplu intervievator) si intoarce abil conversatia spre actualitatea publica. Cu rol de ferment, cartile lui sunt, pe cât de academice, tot pe atât de provocatoare; pozitiv provocatoare adica: provocatoare la dezbatere, la idee, la atitudine.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 325