De la somnul de noapte la cel de veci
Pe masura înaintarii în vârsta, când Dumnezeu te uita în viata, omul îsi mai pierde si somnul. Nu doar cel de la sfârsitul zilei, când se zice ca orele dintre zece si doispe fac cât tot restul odihnei de noapte. De bine de rau, atunci mai ai o scuza: belesti ochii la televizor, „sa vezi cum mai merge tara“, precum Leonida lui Nenea Iancu, al de-o facea dimineata, citind „Aurora democratica“. Pe la noi, revolutia e continua, ca pâna si Trotki ne-ar putea invidia. Cum sa renunti la spectacolul postdecembrist, de sunet si lumina, care a debutat dramatic cu miscari de strada, dar si cu regizori, actori, activisti, mai toti redistribuiti peste noapte în varii partide, pentru a se localiza ulterior într-o arena de circ ambulant? Disparitia Elodiei, în tara sau peste hotare, ori decedata – melodrama jucata în zeci de episoade, fara ca o cortina sa cada definitiv peste ce stim si banuim ca va urma – este un fleac, în comparatie cu disparitia avutiilor nationale, transferurile financiare peste hotare, finalizate cu moartea irevocabila a economiei românesti. Numai ca reteta primului spectacol s-a dovedit rentabila, ducând la achizitionarea unui iaht, elicopter si nu numai – semn de buna gospodarire –, pe când cealalta tragicomedie, cu vânzari de combinate, fabrici si uzine, banci si rafinarii, paduri si lacuri, petrol si gaze, alaturi de multe alte bogatii, s-a soldat cu o paguba uriasa, de se mai zice în popor: „Si frecati, si cu banii luati“. Tragicomedie de lung metraj, petrecuta pe parcursul ultimilor 23 de ani – de când am intrat si noi în rândul lumii, nu-i asa? –, spectacol regizat pe principiul „dai un ban, dar face“ (intrarea prin fata, iesirea, pe brânci, pe la spate). Daca ma gândesc bine, doar jumatate le-a fost necesar nemtilor sa se ridice din ruine – ma refer îndeosebi la Germania Federala, dupa sfârsitul celei de a doua conflagratii, fara sa uit ca, anterior, lui Hitler i-a trebuit mai putin sa scoata tara din prelungita criza postbelica si s-o impuna ca o mare putere, dupa ce, la rândul ei, fusese perdanta în Primul Razboi Mondial. Doar 12 ani au trecut între instaurarea regimului nazist din 1933 si sinuciderea Führerului în 1945, sub tavalugul unei istorii ce n-avea cum sa-l ierte pentru crimele sale împotriva umanitatii. În acest ragaz, ridicase economia germana la un nivel pe care nu-l avusese niciodata, declarând razboi, în paranoia lui, aproape întregii Europe, din dorinta de a o supune cu forta. De s-ar fi rezumat sa se ia la trânta doar cu bolsevicii, fara sa-i calce în picioare pe unii si pe altii, cine stie?, poate ca ar fi existat o altfel de vecinatate cu China. Si-a primit pedeapsa, iar odata cu el o întreaga natie, nevoita sa lecuiasca ranile razboiului, sa munceasca si sa refaca totul din temelii. Pe alte meleaguri, cam în acelasi interval, japonezii se întreceau pe ei însisi, si nu doar pre dânsii, desi avusesera parte de o Hiroshima si un Nagasaki. Ca si nemtii, nu s-au luat la harta între ei. Au muncit cot la cot sa scoata tara din impas. Drept este ca a existat si un tribunal la Nürnberg, pentru judecarea marilor vinovati, dupa cum în Tara Soarelui Rasare multi dintre fostii comandanti n-au asteptat vreo acuzatie, facându-si harakiri.
Pe plaiuri dâmbovitene, repaos; continuam sa ne întrebam: „Cine-a tras în noi?“ în decembrie 22, acum 23 de ani, când, socotiti golani, multi credeau ca „printre nouri s-a fost deschis o poarta“. Timp avem, caci de muncit nu se munceste, de regula se vorbeste: cine vine, cine pleaca, cine ar mai trebui sa plece, de ce nu pleaca, ce trebuie facut sa plece, de ce e bine sa ne unim cu unii ca sa plece, de ce ne-am înhaita tocmai cu astia sau cu aia, care au votat cu altii, „pai trebuie sa te faci frate cu dracu, pâna treci puntea“, ca asa câstigi înca un vot, pe ici, pe colo, acolo unde tot dracu si-a bagat coada, de nu te mai poti misca, dicta sau umbla, de voie de nevoie, ca sa alegi si sa culegi.
De 23 de ani suntem într-o nesfârsita propaganda electorala. Traim din ce vindem si ce împrumutam. Din ce vindem e un fel de a spune, ca încasam ce încasam, dupa ce multi negustori din politica româneasca si-au luat partea leului. Altminteri de ce s-ar grabi sa-si schimbe taraba „ideologica“, dupa cum arata acul busolei comerciale? Nu-i intereseaza de-i îndreptat spre Vest sau la Est, la Nord sau la Sud, important e sa-si afle directia, sa-si mentina afacerile. Cu împrumuturile e mai simplu: urmeaza sa le plateasca urmasii nostri, caci noi, urmasii urmasilor lui Stefan cel Mare si ai lui Mihai Viteazul, ne-am împotmolit cu calugarenii nostri din tara si de peste hotare, care n-au niciun pic de Dumnezeu, mai rau decât turcii.
Cum sa te culci tocmai între orele 10 si 12 noaptea, când începe bairamul? Când toata floarea cea vestita a politichiei noastre – liberali, democrat-liberali, socialisti, taranisti, udemeristi, pepededisti, analisti, traseisti – multi dintre combatanti fosti comunisti –, fie si conservatori, liber-cugetatori, crestini, ortodocsi si catolici, mozaici, tineri si batrâni, români, dar si de alte nationalitati, cu si fara demnitati, basca doamna Tatoiu, care nu tine de niciun partid. Stan si Bran, marii poeti ai copilariei mele, or fi mari, chiar straluciti, dar exclusiv prin comicul de situatie. Aici paleta hazului este adesea mai bogata: angajeaza comicul de limbaj, ca când vorbeste unele cadre din noua protipendada, orice cacofonie si acord gramatical palesc în fata polutiei semantice si a branconajului lexical, ce expluzeaza sau chiar ejaculeaza o forma sau alta din vocabular, în favoarea sudalmii si expresivitatii stilistice de tipul „javra de persoana care esti“, preluata de mine si atribuita unui personaj din „Arta de a fi pagubas“. Ce sa mai spunem de comicul de caracter? Sa vezi, s-auzi si sa zâmbesti, nu sa hahai. Una se spune azi, alta se zice mâine, ca omul mai si uita de la o zi la alta, noua versiune fiind motivata precum în multe sentinte judecatoresti: „definitiva, dar nu irevocabila“.
Marturisesc, nu din solidaritate de condei, ca majoritatea gazetarilor aflati pe scândura acestei scene sunt cu un cap deasupra celorlalti actori, constienti ca hârtia, ca si oratoria, precum dezbaterile, suporta orice confruntare de idei, niciodata însa sub nivelul gramaticii.
În asteptarea somnului, în înghesuiala din studiourile TV, „no, ca mere s-asa“, mai apelam la telecomanda. Numai ca atunci când pleoapele dau sa cada, vine „revista presei“, care, în principiu, ar avea ca scop sa te scuteasca sa pornesti dimineata pe urmele unor ziare, ori sa le cauti pe sticla. Brusc, registrul dramatic se schimba, monologul noilor interpreti intrând în concurenta cu repertoriul teatrului de revista. Ne-am dat dracului, ca acestei vorbarii i se spune show, gen de spectacol care te duce cu mintea la varietatile unui music-hall, ceva mai pretentioase decât improvizatii „la botul calului“, sau „à la fourchette“ – cum ar zice unul din protagonistii scenei –, improvizatii trase prea mult pe canavaua unor broderii monocolore. Recitaluri care, sa fim drepti, nu-s lipsite de umor, cu actori aflati însa la antipod: un interpret cu evidente calitati actoricesti, în stare sa-si vânda marfa comica sub masca unei gravitati solemne, altul, mai zâmbaret, nici el lipsit de nerv polemic, ambii, însa, captivi adesea jocului din culisele firmei sub care defileaza (reactie fireasca în legile sportivitatii, nu însa si când driblingul lor politic implica datul la gioale).
Si viata merge mai departe, schimbându-se doar timpul aceluiasi verb. Nu ne mai întrebam, cu aceeasi intensitate, „cine-a tras în noi?“, ci, mai oportun: „cine trage în noi?“, de-am ajuns ciuca batailor, saracii saracilor, multi fara acoperis si locuri de munca, înghesuiti la portile spitalelor, fara bani de medicamente, unii scormonind dupa mâncare în ghenele de gunoaie, nevoiti sa plece în bejenie sau la cules capsuni în Spania, de când s-o fi interzis cultivarea fructelor în tara, de trebuie sa le importam din Turcia si de la dracu-n praznic, mondializat si el, odata cu lichidarea internationalismului proletar.
Se termina si recitalurile domnilor Badea si Banciu, aflam stirile de noapte, dar si prognozarea vremii de mâine – nu însa si a vremurilor –, si continuam sa orbecaim prin tunelul timpului spre luminita de la capatul promis – mai bine zis: de la capatâi. Casti, programezi telecomanda ca televizorul sa-ti legene somnolenta vreo juma’ de ora, suprimi luminozitatea ecranului, tragi plapuma peste umeri si încerci sa dormi. Mai e si mâine o zi!
De dormit n-ar fi rau, dar de unde somn, când toata vorbaria de la televizor te întoarce cu gândul la ce-a fost odata, la ce-i acum, întrebându-te de unde ai plecat si unde ai ajuns?! Inevitabil, faci comparatii, te gândesti la bine si la rau, în ultima instanta la modul de organizare si guvernare. Caci doar din libertatea cuvântului nu se poate trai. Pentru ca statul nu poate fi un bun gospodar, s-a privatizat mai tot. Cu ce se dovedeste însa mai bun noul regim de proprietate pentru tara care, cu doua decenii în urma, n-avea un sfant datorii, iar azi e zalogita pentru 100 de miliarde, pietroi atârnat de gâtul „celor multi, umili“, cum îi numea Rebreanu, fara ca acesti bani sa se fi rasfrânt cât de cât în casele lor?! În schimb, se pot bucura ca peste noapte au aparut o puzderie de banci si farmacii; primele sa le poata împrumuta un ban, celelalte sa le aline durerile de cap si nu numai.
Noroc cu viitoarea Catedrala a Mântuirii Neamului, ridicata cu sapte caturi (turnul cu 30 de etaje, sa fim mai aproape de Cel-De-Sus), dotata cu restaurante, hotel, biblioteci, sali de conferinte si de spectacole, cu parcari, 12 lifturi si adapost antiatomic, catedrala uriasa, unde 5 000 de pelerini pot participa la slujbe. (Poate ca nu-i târziu ca lânga aceasta catedrala – daca nu chiar în interiorul ei – Înaltpreafericitul sa gazduiasca si o trapeza pentru saraci, unde condamnatii la foame sa poata lua o masa crestina, daca în uriasa cladire tot se afla bucatarii de resort.) (Va urma)