Catalin Tirlea
Sociologia si psihologia unei varste a acumularilor si pierderilor deopotriva sunt principalele obsesii din „Povestiri cu pensionari“, 1992, volumul de inceput al lui Catalin Tirlea (1964) . Viata investigata nu se mai afla acum la o margine de sosea, ca la M. Sin, dar la o margine de varsta, adica de ea insasi. Observatia acuta, ironica in limitele semnificativului, este deprinsa la scoala retorica a realismului (pre)modern. Bunele efecte sunt autenticitatea si adecvarea expresiei, oralitatea si spontaneitatea, modelarea dupa I. L. Caragiale, la limita pastisarii si chiar a parodierii acestuia. Catalin Tirlea isi stapaneste limbajul si, de aceea, lumea fictiunilor pe care ne-o deschide. Este un foarte bun ucenic-maestru al oralitatii. Auditia verbala produce audienta, capteaza interesul cititorului.
„Anotimpuri de trecere“, 1998, este un roman de actualitate, cu referire la primii ani de dupa caderea comunismului. Materia narativa este alcatuita din inerentele evenimente istorico-jurnalistice. C. Tirlea pare, prin natura prozei lui, un tarziu emul al lui Cezar Petrescu, dar deocamdata opus aceluia prin lipsa de productivitate. Sa observam dezvoltarea epica si analitica, problematizanta, a subiectului. Viata este reprezentata aici in aproape toate dimensiunile ei, social, politic, etic. Lumea romanului o reproduce pe cea, repede naravita, a recentei gazetarii postcomuniste, santajista si manipulatoare. C. Tirlea, mult mai putin poet epic decat N. Breban, deprinde de la maestru misterul „rupturii tipologice“ si structurale. Creeaza personaje polarizate si le urmeaza in metamorfozele lor ascensionale si descensionale, determinate de putere si umilinta, masculinitate si feminitate. Personajele sale par vii, si cele mai multe sunt ridicate pe o dominanta de caracter, in formula traditionala a realismului critic, naturalist, expresionist, intarziat in literatura noastra. Marcate de obsesii, imprevizibile, enigmatice, (di)simulante, ele apar adaptate, cu ingeniozitate, dar si cu ingenuitate, la infernul obisnuit, cotidian, imoral sau amoral. Structura epica, inegal articulata, cu destule episoade dense, pregnante, dar si cu unele comune, mizeaza pe conflictualitate. C. Tirlea stapaneste stiinta de a edifica totodata amplu si fragmentar, prin alternarea si intricarea ambelor registre narative, patetic si ironic. El face chiar un fel de parada naratologica, antrenandu-se in jocul artificial al alternarii focalizarii, de la persoana a treia, extradiegetica, o simpla prezenta retorica, la persoana a doua, prin enuntare fatica; devenita, totodata, aici, emfatica. Permisivitatea nesemnificativului si a trivialului alterneaza cu excesul imatur de semnificatie. Reflexivitatea nu ajunge sa fie suficient de abil inclusa in plasma narativa. Ambitia amplitudinii nu apare sustinuta pana la capat de densitatea vietii acestui univers fictional. Roman citadin, bucurestean, roman referential, al dezvaluirilor morale, al istoriei si cotidianului, cu aplicare restransa si precisa, el pastreaza un punct de vedere al tinerilor scriitori, voitori de schimbare si in literatura. „Generatia“ sau „seria“ acestora scrie deopotriva reportericesc si eseistic, tranzitiv si reflexiv. Volumul ilustreaza semnificativ resurectia realismului intr-o lume greu eliberata, care isi ridica, lucid sau irational, toate valurile. Realismul acesta deceptionist, cum l-a numit Ion Simut, este unul omolog deprimismului ori neonaturalismului occidental, in special francez. Nuanta localista ramane aceea a apocaliptismului post-totalitar. Romancierul C. Tirlea mi se pare un observator inteligent si sensibil, atent la substantialitate si insolit. El trece bine proba stapanirii narative, prin seriozitate, vocatie, sensibilitate, emotie, obsesie, forta de a captiva frecvent.
Radu Aldulescu
Talent frust, nativ, revendicativ, revoltat, furios, observator contemplativ al unei lumi marginale necunoscute, ascunse si, de aceea, exhibata prin el ca o revelatie excentrica, Radu Aldulescu (1954) se prezinta ca un singular romancier al existentei concrete.
„Sonata pentru acordeon“ (1993), romanul lui de debut, intarziat datorita cenzurii ideologice, impune un autor matur, biografic si artistic, un prozator al zonei sociale „profunde“, rudimentare, unde convietuirea se desfasoara intr-un fel deopotriva fundamental si derizoriu. Aldulescu isi captiveaza cititorul cu lumea de poveste a periferiei „rome“, plina de arome persistente si de culori vii, cu apasarile si bovarismele specifice, o lume de insolenta si insolit, de dure conflicte familiale si erotice, redate contemplativ si nu glacial, naturalist. Micul realism este astfel mutat si mai la margine decat o facusera Nedelciu si congenerii lui. Dincolo de picaresc si pitoresc, substanta tipologica si narativa se rarefiaza, dar stiinta retorica a prozatorului acesta, de o verva intr-adevar originala, functioneaza intr-un vid absorbant. Este o retorica exersata in modalitati diverse si personal asimilate, de la registre diferite la focalizari alternate, abila conversie a factualului in fictional.
Radu Aldulescu continua cu un roman intitulat „Ingerul incalecat“, 1994, scris dupa o reteta, produsa ad-hoc, a speciei Trivialliteratur. Indrazneala artistica si morala il ameteste pe romancier. Acum, el pur si simplu vrea sa isi scape de sub control, din graba de a comunica intr-un mod radical dezinhibat. De aceea ignora aici refunctionalizarea categoriilor epice, de la problematica la structura si limbaj.
Cu „Amantul colivaresei“, din acelasi an, 1994, el revine la realismul complex, neconcesiv, dar comprehensiv. Aceasta carte reprezinta o semnificativa trezire de personalitate, si de aceea entuziasmeaza pe critici. In mod exceptional, cronicarul pentru literatura romana al ziarului „Le Monde“, E. Reichmann, il recenzeaza pe R. Aldulescu ca pe un Céline roman de ultima generatie, inainte de a fi tradus (situatie si azi prelungita). Dar Aldulescu nu sparge nici acum zidul dezinteresului, inca ramas invers proportional cu interesul estetic pe care ar fi indreptatit sa-l suscite. Aldulescu isi dezvaluie liniile artistice pe deplin conturate, intr-un portret de prozator elementar si hedonist de o uimitoare expresivitate. Aici, dezinhibitia narativa ajunge deplina, ba chiar depaseste asteptarile, gratie unui narator desfranat la propriu si la figurat. Lumea sa epica apare vie, prin fapte ca si limbaj. Ea ramane expresiva intr-un mod omogen. Viziunea asupra acestei lumi fictionale combina firesc naturalismul si sentimentalismul. Violenta fizica si de limbaj insoteste un fel de exhibitionism al senzualitatii. Romanul, personal in conceptie si executie artistica, devine in fapt un poem epic, dar si o cronica sociala si politica, intr-o perspectiva insolita, inca asteptata in proza romaneasca actuala. El (a)duce pana la capat o lume necunoscuta, peste care placheaza, cu dezinvoltura, o stiinta narativa, in care nu se disting talentul si instructia estetica. Iata, deci, tocmai realismul est-etic asteptat, romanul referential amanat circumstantial de o intreaga literatura, o scriere fictionala care configureaza, prin cateva destine intr-o deriva clar precizata, un fel de descantare a Romaniei aflata in curs de recuperare, prabusita intr-un tinut al raului polimorf, diurn si nocturn, instinctual si mentalitar. Viata in cea mai coborata societate, a unui tanar, Mite Cafanu, provenit din clasa pseudo-politica, nesfarsite infrangeri inumane, traversate cu luciditate sau irealism, alienarea si infernalizarea umana, sociala si individuala, coexista intr-un roman scris fara ezitari si compensatii artificioase, cu o adevarata stiinta eliberatoare, artistica si omeneasca.
In „Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare (1997), roman referential, centrat pe evenimentele caderii comunismului, fara a trivializa, aceleasi mijloace conduc spre un manierism care semnaleaza o criza. Aceasta nu pune in pericol lectura, totusi, rasplatita.
Convingator, expresiv, prin substanta epica si limbaj, „Proorocii Ierusalimului“ (2004) este un roman al realitatii contemporane, deschisa si contrastanta, care descopera noi cai de (dez)umanizare, prin revarsarea mahalalei tiganesti si proletare, romanesti, bucurestene, ca si a satului autohton, intr-o Europa monstruoasa si impestritata de politicile istorice postbelice. Romancierul isi gasise lumea inainte de a o cauta. Siguranta sa impune. Si tot ea, uneori, ii tradeaza insuficienta, care poate cobori pana la amatorism. Acesta este manifestat fie prin deliteraturizare, fie, dimpotriva, prin automanierizarea modului propriu de a scrie. Cu forta firescului natural, romancierul, descopera mult(e) din fata inca nevazuta a vietii. El cucereste prin sinceritate si adevar, dintre cele mai genuine si inapte de ipocrizie. Cu singulara si impunatoare amprenta artistica, arata o adanca intelegere fata de (auto)condamnarea omului.
Atat omul, cat si scriitorul, sunt niste neintegrati. Intr-un articol polemic, „Povestea unei literaturi mici“ (in „Romania literara“, nr. 40, 2005), cu multe temeiuri de ordin sociologic ori chiar de sociologie literara, scriitorul denunta clientelismul critic, favoarea acordata cartile unor autori aflati in posturi decidente, servitutea promovarii prin traduceri a unei literaturi fara reale virtuti, neoriginala in forma ei originara. Reactia sa, individuala, pro domo, privita in general, in esenta nu este lipsita de adevar. Mai putin de luat in seama mi se pare contrapunerea generationala, istorica si politica, prin teza superioritatii, nedemonstrate, a operelor de varf din postcomunism fata de cele anterioare, situate, in continuare, in top ori canon. Prozatorul este un critic nu atat anarhic, cat precis, al vietii romanesti si planetare. El nu adera la profesia de scriitor, asa cum este ea, cu insuficienta credinta, asumata de cei care o disputa, o revendica si-i noteaza performantele. Chiar conditia literara ii apare, in context, improprie: „sunt scriitor fara sa fiu“. Partea sa de lume, vitala si literara, este una ignorata, necunoscuta, dispretuita, indepartata pana la a parea exotica. Proza sa este traita in sensul de suferita. Emanatia ei este una biografica, asa-zicand practica, si nu propriu-zis literara, teoretica si poetologica. Confesiunea domina profesiunea de credinta artistica. „Sunt un copil de o sensibilitate extrema, patologica, dornic sa intru in rezonanta cu suferinta intregii lumi, s-o metabolizez pana la ultimele consecinte.“ („O moarte civila antedatata“, in „Romania literara“, nr. 50, 2005) Romancier al omului natural, deloc cultural, Aldulescu urmeaza un neonaturalism si un neoexpresionism radicalizate in raport cu traditia prozei noastre.
fragmente dintr-o „Panorama a prozei romanesti contemporane“