Şi în tenis e loc pentru relativism…

Într-o lume foarte relativă, lipsită de certitudinea consolatoare, dar şi văduvită de cea mai măruntă perspectivă securizantă, când ziua de mâine generează angoasă prin imprevizibilitatea ei, iar ziua de ieri stârneşte amintiri ritmate în tremur de frică, prezentul nefiind altceva decât o paranteză lipsită de consistenţă şi plăcere vitală, ce ne mai rămâne de făcut pentru a ne păstra uzufructul raţiunii şi privirea senină? Nimic altceva decât să producem comparaţii, să stabilim ierarhii, să construim scări ale valorii pe care să le pretindem absolute. Doar aşa putem supravieţui, doar în acest chip ne oferim iluzia unui sens al vieţii pe care să-l ţinem sub control…
Iar lucrurile stau astfel în indiferent ce domeniu al lucrării omeneşti, totul fiind construit identic, şi în muzică, şi în filosofie, şi în ştiinţă, şi în sport… obiectul de aplicaţie este neutru, doar metoda este cea care contează, ea variind în funcţie de sensibilitatea personală şi de gustul epistemic particular.
Plecând de la aceste vagi consideraţii euristice, să ne aplecăm asupra nevoii de certitudine în sportul alb. De pildă, formula de „cel mai mare jucător al tuturor timpurilor“, lipită uneori delirant de cariera, ce-i drept extraordinară, a elveţianului Roger Federer, ar reclama, cred, o mai parcimonioasă folosire. Tocmai pentru că reperul ales este unul extraordinar, s-ar cuveni mai multă luciditate şi mai apăsat echilibru în aprecieri. În tenis, ca oriunde altundeva, asemenea judecăţi de valoare nu exprimă, de fapt, nimic altceva decât o patologică nevoie a comentatorilor şi a fanilor supraexcitaţi de a opri în loc istoria, de a practica un magic nunc stans, lucru, evident, imposibil. Asta dincolo de faptul că pentru asemenea comparaţii absolute ne lipsesc reperele şi criteriile ferme.
De exemplu, de ce ar fi Federer mai mare decât Laver, care a realizat de două ori Marele Şlem? Pentru că e mai greu astăzi în circuitul pro? Pentru că pe vremea lui Rodney profesioniştii erau despărţiţi de amatori? Pentru că multă vreme Australian Open a fost decăzut la rangul de Grand Slam secund? Motive necesare, dar nu şi suficiente.
Am putea contraargumenta cu faptul că pe vremea lui Laver mai erau un Fraser, un Hoad, un Santana, un Rosewall, un Newcombe, un Roche, un Smith, un Ashe, la fel precum pe vremea lui Borg mai erau un Connors, un Năstase, un Vilas, un McEnroe, un Lendl, la fel cum pe vremea lui Edberg mai erau un Wilander, un Becker, un Chang, un Courier, la fel cum pe vremea lui Sampras mai erau un Agassi, un Kafelnikov, un Rafter, un Ivanisevici… ceea nu i s-a întâmplat lui Federer care, până la apariţia lui Nadal, iar ulterior a lui Djokovici, a măturat cu toţi aşa-zişii lui contracandidaţi de marcă, semn că epoca sa a fost mai curând palidă în valori (să-i invocăm, la acest capitol, pe Roddick, Hewitt, Safin sau Nalbandian). Mai mult decât atât, pentru a arăta slaba aşezare a unor astfel de judecăţi în absolut, putem răsturna perspectiva. Este oare Federer cel mai mare campion din istoria tenisului, asta pentru că a câştigat 17 turnee de Grand Slam, jucând nu mai puţin de 25 de finale ale unor asemenea turnee? Păi, dacă ne bazăm pe cifre, hai să le citim şi altfel: din 25 de finale a câştigat 17, ceea ce este extraordinar, fenomenal, tulburător… însă în faţa cui a pierdut şase din opt marele Rodger? Aţi ghicit, în faţa lui Rafael Nadal!!! Altfel, cei care l-au dominat în runda finală pe elveţian au mai fost Juan Martin del Potro şi Novak Djokovici…
Prin urmare, cei doi mari rivali, Roger şi Rafael, au disputat opt finale de Mare Şlem, iar scorul este jenant de covârşitor în faţa ibericului: 6-2. Rafa l-a învins şi pe zgura pariziană (de patru ori!), şi pe gazonul londonez, şi pe hard-ul australian, în vreme ce „inegalabilul“ a câştigat doar pe iarba wimbledoniană (de două ori)  în faţa tipului din Baleare. Scorul întâlnirilor directe este şi el deosebit de grăitor: 23-10 în favoarea maiorchinului. Toate acestea sunt cifre seci, statistici curente, aspecte de cronologie factuală. În acest plan este imposibil să trişezi, totul este la vedere, orice element este uşor de controlat.
Şi atunci cum rămâne cu formula de „cel mai mare jucător din toate vremurile“? Nu e aberant să operăm cu asemenea aprecieri ditirambice, în ciuda obiectivei valori a elveţianului, căruia ar trebui să i se spună, mai cinstit şi mai precis, „cel mai titrat jucător din istorie“, până şi acest aspect fiind unul relativ şi relativizant?