Festivalul International al Filmului Mons 2013
Am împrumutat titlul dintr-un cântec al unui mult iubit cântãret italo-belgian, Frédéric François, numit, printre altele (dezarmant de simplu, prea simplu, prea ca la tarã, vorba aceea), si „chanteur d’amour”. „E si l’on parlait d’amour?” zice melodia cu pricina a croonerului prezent, de altfel, într-un concert, în a treia zi a festivalului. Chiar asa, ce-ar fi dacã am vorbi despre dragoste? Doar la Mons ne aflãm, dupã stiinta mea, la singura întâlnire cinematograficã din lume care se numeste „festival du film d’amour”, ajuns la cea de a 29-a editie. Anul viitor va fi unul aniversar, iar 2015 – bãnuiesc, unul al marilor sãrbãtori, având în vedere cã orasul walon se pregãteste de pe acum pentru a fi învestit drept capitalã europeanã a culturii. Spun „de pe acum” pentru cã organizatorii, oameni chibzuiti, au pus bani deoparte, au gãzduit, acum, o editie în variantã economicã, au strâns cureaua cu gândul la viitorul apropiat, când festivalul si urbea vor trebui sã cinsteascã asa cum se cuvine evenimentele. Bine, bine, vor spune unii, dar când orasul a dat Belgiei un prim-ministru, pe domnul Elio di Rupo care, pânã la numirea sa în înalta functie în stat, a fost nici mai mult, nici mai putin decât presedintele festivalului, nu poti spera, oare, la niscaiva avantaje, pãrtiniri, mângâieri sentimentalo-financiare? Oricât ar pãrea de ciudat, nu peste tot se fac aranjamente pânã si cu bunul Dumnezeu. Dacã nu as fi fost martora austeritãtii din acest an, mãrturisesc cã nici eu, venitã din spatiul nostru balcanic, probabil cã nu as fi crezut. Dar sã revenim la oitele noastre pe care, mai mult ca sigur, ni le închipuim îndrãgostite pânã peste cap, dat fiind numele festivalului. Am mai scris, cred: ceea ce face orgoliul celor de la Mons este de a fi inventat o manifestare care acoperã cu vârf si îndesat tot continutul cuvântului „dragoste“. De fapt, dacã trec repede în revistã ceea ce am vãzut aici de-a lungul timpului, erosul, „l’amor chi muove il sole e l’altre stelle”, nu este deloc privilegiat, spatiul fiind destinat tuturor raporturilor care pun pret pe afectiunea umanã. Dar cum „la marraine” (nasa, cum ar veni), persoanã care tine locul unei maestre de ceremonii, a fost Laura Morante, cunoscuta actritã italianã descoperitã si lansatã de Nanni Moretti („Camera fiului”, printre altele), si cum vedeta a sporit si ea rândurile actorilor ademeniti de regie, seara deschiderii i-a onorat filmul de debut, „Le gâteau sur la cerise”, o sprintarã comedie foarte „à la française”, (realizatã chiar în Franta), guvernatã de zicala „de ceea ce ti-e scris, nu scapi”. Chiar atunci când unei tinere femei îi este fricã de bãrbati precum unora de pisici. Filmul de închidere, „Une estonienne a Paris”, al lui Ilmar Raag ne-a transportat si el, dupã cum se observã, tot în capitala Frantei, una mai putin veselã, cu fiinte venite sã-si facã un rost, cu altele care acceptã greu diferenta de clasã. Trufasa bãtrânã, interpretatã de Jeanne Moreau, va fi îmblânzitã de o modestã, rãbdãtoare si demnã estonianã, în rolul cãreia am fãcut cunostintã cu o minunatã actritã, Laine Mägi. Între cele douã filme – multe istorii din cele patru zãri ale lumii despre neostenita cãutare a unei brume de bucurie omeneascã, a unui fir de sperantã, despre dãruire si indiferentã, despre politica atotdistrugãtoare. În „Naked Harbour” al finlandezului Aku Louhimies, eroii a sapte povesti traverseazã o posomorâtã sãptãmânã nordicã de iarnã. Fiecare cu ale lui: tânãra femeie bolnavã de cancer, fata ametitã de mirajul celebritãtii, sotia gata sã facã orice pentru a-si salva bãrbatul alcoolic, adolescentul imigrant umilit si altii nu se cunosc, dar se vor întâlni în cele din urmã, dacã nu mai senini, poate un pic mai înarmati în fata rãului. Printre filmele pe care abia asteptam sã le vãd era si „Partition inachevée” al pretuitului cineast sârb Goran Paskaljevic, care nu stiu sã mã fi dezamãgit vreodatã. Nu am înteles defel indiferenta juriului, prezidat de Pascal Thomas (Franta, juriu din care a fãcut parte si actrita noastrã Mihaela Sârbu), în fata unui film care, în ciuda unei teme atât de frecventate cum este cãutarea identitãtii, nu se lasã atins de emfaza ideologizantã sau de sentimentalismul evocãrii rãdãcinilor. Un bãtrân profesor de muzicã aflã târziu de tot cã ar fi fiul unor evrei care l-au încredintat unei familii salvatoare si nu vrea altceva decât sã cinsteascã memoria tatãlui sãu. Putini sunt cei gata sã-i sarã în ajutor. În câteva dintre peliculele vãzute, politica sau tensiunile sociale fac si desfac povestile de dragoste, unele melodramatice, precum „I Am You” (Peter Popzlatev, Bulgaria), altele incitante – „Profesorul” (al tunisianului Mahmoud Ben Mahmoud) –, iar una de-a dreptul impresionantã, „Elefante blanco”, semnatã de Pablo Trapero, nume de primã mãrime al cinematografului argentinian. Totul este greu în viata unei comunitãti de la marginea metropolei Buenos Aires: greu sã fii preot devotat, greu sã construiesti case pentru oamenii sãraci, greu sã iubesti. Mai întotdeauna prezentã, într-o sectiune sau alta, tara noastrã a fost selectionatã în competitia oficialã cu filmul lui Dan Chisu, „Si caii sunt verzi pe pereti”. Norocul si ghinionul se joacã de-a v-ati ascunselea cu viata unui om mãrunt. Duios si demn în stângãcia cu care încearcã sã se adapteze „noului”, un proaspãt somer, Marius Tocitu, fost magazioner (Adrian Titieni într-un rol care îi onoreazã talentul), luptã de zor cu informatica, în admiratia vecinului sãu („Ia uite aici, domnu’ Buzilã, Delete”!), intepretat de un remarcabil tânãr actor, Tudor Smoleanu. Atâta reciclare a fost numai bunã sã-l trimitã în tabãra celor care cad victimã escrocheriilor cu câstiguri fabuloase pe Internet, în timp ce o altã poveste, paralelã, îi pregãtea, poate, o rãsturnare de destin: fiul sãu, de a cãrui existentã nu mai stia nimic, chiar câstigase la o tombolã, numai cã semnase, în glumã, cu alt nume. Norocul amândurora atârnã de un fir de atã care, vai, se va rupe exact în clipa întâlnirii. Înfrânt, umilit, omul, devenit un miel turbat, nu mai vrea sã audã de nimic, îl alungã pe bãiatul timid, sosit cu o veste bunã: „Fir-ati ai dracu’ cu milioanle voastre!”. O poveste amarã si tandrã despre iluzii. Se pare cã, uneori, nici la ele nu avem dreptul.