Greu, foarte greu sa aleg subiectul pentru cronica diplomatica. Înainte de vacanta evenimentele se precipita. De aceea, o incursiune prin lume ar fi mai potrivita.
Necazurile cancelarului
În Germania, crestin-democratii doamnei Merckel nu au obtinut decât 26,3% din sufragii la recentele alegeri din Renania de Nord-Westphalia. În acest important land s-a instalat o coalitie bazata pe stânga. Esecul a fost usturator pentru Uniunea Crestin Democrata, iar cancelarul Angela Merckel are din ce în ce mai multe dificultati în propria tara. Pentru a conserva avantajul prestigiului dobândit de siguranta cu care a condus Germania sa traverseze criza, doamna cancelar se gândeste deja la alegeri anticipate. Necazurile cancelarului vin de la lipsa de mobilitate politica a crestin-democratilor iar în Europa criza a impus un curent nou politic. Sarkozy si Merckel au oferit o singura solutie la criza: austeritatea. Hollande a propus o alta alternativa: cresterea economica. Planurile de austeritate pentru care cancelarul a pus piciorul în prag de atâtea ori nu dau rezultatele scontate. Grecia a intrat în haos politic.
Un presedinte normal. Succesul lui Hollande în Franta depaseste asteptarile, noul presedinte este deja un personaj. Asa se explica graba cu care doi lideri europeni importanti, Herman Van Rompuy si Jean-Claud Juncker au tinut sa-l întâlneasca chiar înainte de învestitura. Portughezul Barroso, prea strâns legat de familia lui politica, si-a amânat cât a putut întâlnirea cu presedintele socialist. Sunt semne ca înfrângerea lui Sarkozy nu va putea sa ramâna fara ecou în Europa. Succesul lui Hollande este pus pe seama unui alt tip de politica. Pe revenirea la normal. ,,Voi fi un presedinte normal“, spunea el în campania electorala. Ce înseamna asta explica singur: ,,francezii vor un presedinte activ, angajat, ocupat total cu functia lui executiva, nu un presedinte omniprezent, stapân peste toate, singur în scena, actor unic al Frantei si, în final, condamnat la neputinta; voi fi mai degraba primul dintre cetateni decât un sef de regiment“. Sarkozy a fost ironic auzind aceste vorbe. Acum este trist.
O confirmare
Reuniunea la vârf a G-8 de la Camp David, din 19-20 mai, a confirmat orientarea lui Hollande pentru o alta solutie decât austeritatea la criza. Austeritatea nu este o fatalitate, spunea el înainte de a câstiga alegerile, si acum multa lume îi da dreptate. Austeritatea nu este o solutie, duce de râpa Uniunea Europeana, afirma si premiatul Nobel, economistul Stiglitz. Unele state aflate la ananghie, ca Grecia, nu mai suporta sa li se arate streangul austeritatii.
Rusia surprinde din nou
Presedintele Rusiei, Vladimir Putin, nu s-a deplasat la Camp David pentru a participa la summit-ul G-8. A preferat sa-l delege pe premierul Medvedev sa-l reprezinte. El si-a motivat absenta cu grijile interne de dupa noua sa alegere. Nu este departe de adevar sa credem ca Putin, de fapt, a vrut sa evite nu reuniunea G-8 ci summit-ul NATO de la Chicago, reunit imediat, în zilele de 20-21 mai. Se stia ca la acest summit urma sa fie pus în ecuatia realitatii noul concept strategic al Aliantei Nord-Atlantice. Un concept în care continua sa se vorbeasca de pace. ,,NATO este o comunitate unica a libertatii, pacii, securitatii si valorilor împartasite“, a spus înaintea summit-ului secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen. Terminologia ne este familiara. Atentia rusilor a fost atrasa, însa, de ,,logica noii paci“: ,,Dar lumea evolueaza. Trebuie sa facem fata unor noi amenintari, unor noi provocari. Noul concept va permite NATO sa ramâna mai eficienta decât oricând pentru a apara pacea, securitatea si prosperitatea noastra“. Tradus în termeni pamânteni, aceasta înseamna înarmare. Ne-o spune chiar Rasmussen: ,,noul concept prevede modernizarea capacitatii de a îndeplini misiuni fundamentale de aparare colectiva; a se întelege noi sisteme de aparare, noi arme care sa faca fata atacurilor cu rachete balistice“. La Chicago a fost reafirmata strategia NATO de a lasa deschise portile pentru democratiile europene care doresc sa adere la organizatie si de a dezvolta dialogul si cooperarea. Mai direct: conceptul nou de strategie al Aliantei ramâne ,,angajat pe calea întaririi cooperarii cu Rusia“. Emotii!
Dar europenii?
Europenii nu sunt scutiti nici ei de unele emotii. ,,Le Monde diplomatique“ scria ca ei s-ar putea trezi cu o nota de plata substantiala pentru ,,securitatea cooperativa“. Adica, pentru integrarea în noua geografie a NATO ,,a tuturor occidentalilor“, din Noua Zeelanda pâna în Japonia. Prea mult, sustin unii. A fost destul si pâna acum. Se afirma ca, în campania electorala, noul presedinte al Frantei, Hollande, s-a pozitionat bine când a pretins retragerea trupelor Frantei din Afganistan înainte de termen. Fie si numai politic. Este posibil ca el sa beneficieze, fara sa-si fi propus, de planul general de retragere a trupelor NATO din câmpurile operationale de razboi. Poate chiar si de disputele surde care se duc între Moscova si Washington pentru împartirea puterii în lume. Daca lucrurile merg în acest sens, Franta va avea de câstigat.
Prudenta sau teama?
Summit-ul NATO de la Chicago ramâne legat de strategia implantarii scutului antiracheta în Europa, care decurge din noul concept strategic al Aliantei Nord-Atlantice. În 2010, Consiliul NATO-Rusia oferea înca sperante de întelegere si de cooperare. În noiembrie 2010, secretarul general Rasmussen pusese la punct împreuna cu presedintele (de atunci) Medvedev si cu ministrul de externe Lavrov agenda reuniunii Consiliului NATO-Rusia de la Lisabona, din 2011. Principalul subiect al discutiilor a fost cooperarea mai strânsa în privinta apararii atacurilor cu rachete. Comentariile ulterioare pe marginea amplasarii scutului antiracheta NATO în Europa, mai precis în Polonia, România, Turcia si Spania, au aratat ca întelegerile nu au fost pe masura sperantelor. Moscova nu a agreat locul de amplasare a scutului. Obiectia principala venea de la considerentul ca existenta acestuia în apropierea granitelor cu Rusia ,,ofera o vizibilitate foarte mare radarelor (NATO, n.n.) în plan informational“. Un limbaj nici macar alambicat de a vorbi despre spionaj sau despre teama Rusiei de scut. Reactia Moscovei: instalam rachete în enclava Kaliningrad! Adica la portile Uniunii Europene. Prudenta, competitie sau santaj?
Tot despre pace
Hall Gardner, profesor, director de studii la Universitatea Americana din Paris a publicat cu câtiva ani în urma un studiu intitulat ,,O strategie pentru pacea mondiala“. Îl reamintesc pentru ca ramâne oarecum actual ca rationament în contextul summit-ului NATO de la Chicago. ,,Statele Unite si NATO au optat pentru extinderea în Europa Centrala pe calea unei noi cresteri a sferei lor de influenta pâna în tarile baltice, simultan cu întarirea aliantele bilaterale cu Japonia; (extinderea a fost conceputa) ca mijloc de rezistenta la orice amenintare potentiala a unei Rusii instabile, pentru a fi gata sa contracareze o eventuala alianta a acesteia cu China; si sa faca fata noilor capacitati ale Moscovei în domeniile naval, nuclear, militaro-tehnologic. Statele Unite au recurs la o dubla încercuire a Iranului si a Irakului cu gândul de a include în aceasta preocupare Afganistanul, Pakistanul si, indirect si pe cale de consecinta, Rusia… Reactia Moscovei, continua Gardner, a fost de a considera legaturile americane si ale NATO cu Turcia ca o amenintare ipotetica a zonei sale turco-islamice de influenta.“ Dupa prabusirea Uniunii Sovietice, aici Moscova s-a dovedit mai slaba, sustine profesorul american. El a intuit bine, lucrurile au mers, în mare, în acest sens. De aici neîntelegerile, cel putin atât cât ne este îngaduit sa deducem, dintre Moscova, Statele Unite si NATO intervenite în privinta instalarii scutului antiracheta în Europa. Noi, românii, ramânem în mijlocul disputelor si nu avem nici un fel de reactii. Ne multumim sa credem si sa acceptam.
Ce surprize
ne poate oferi pacea?
Un aspect oarecum adiacent strategiilor de pace ale puterilor mari ale lumii, state sau aliante, ar fi comertul cu arme. Din anul 2000, 26 de tari se afla sub embargo pentru acest tip de comert. Cu toate acestea, într-un deceniu, în statele sub embargo au fost introduse cantitati uriase de arme si armament. Cine îl încalca? Sigur, îl încalca statele sub embargo. Dar nu singure ci cu complicitatea celor care au industrii puternice de armament. Potrivit OXFAM, organizatie umanitara care urmareste suferintele omenirii provocate de si prin razboaie, într-un deceniu, acest tip de comert cu statele sub embargo s-a ridicat la suma de 2,2 miliarde de dolari. Vânzarea de arme are destinatii precise. Urmarindu-le, constatam ca sunt pe traseele conflictelor si razboaielor. Între 2000-2010, precizeaza raportul OXFAM, Birmania a cumparat arme de 600 de milioane de dolari, Iranul de 574 de milioane între 2007-2010, iar Republica Democrata Congo de 124 de milioane între 2000-2002. Statele din Orientul Apropiat nu intra în calcul. Informatiile provin din surse AFP, agentie bine informata. Concluzia: statele supuse embargoului care au cumparat ilicit arme s-au aflat în conflicte interne sau în razboaie cu vecinii. Cazul Siriei este de mare actualitate, armele cumparate de guvernul acestui stat ,,au jucat un rol central în represiunea împotriva populatiei civile“. Cea mai mare parte din aceste arme au ajuns în mâinile dictatorului Assad. Nu numai. La începutul lui mai a fost sechestrat un vapor încarcat cu armament destinat insurgentilor. Elocvent, nu? Asa ne explicam ceva mai bine calea diabolica prin care este sustinut razboiul din Siria, tragedie care nu poate fi înteleasa în interiorul nici uneia dintre strategiile clamate la ONU.
Si, totusi, sa ramânem optimisti. Semnele vremurilor sunt bune.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 375