În sfârsit, dupa atâtea necazuri îndurate pe parcursul deceniilor, promisiunilor desarte, facute de mai toti guvernantii – împleticiti în mersul piezis de la stânga la dreapta si invers, ca betivii ce-si gasesc echilibrul tinându-se la brat sa nu cada –, dupa atâtea referendumuri si alegeri – care la români nu se prea fac în favoarea unei optiuni politice, ci mai totdeauna împotriva celor ce i-au bagat în belea –, a aparut si o bucurie: Habemus Papam! Si, cum toate drumurile duc la Roma, nu-i de mirare ca si prezidentul nostru s-a dus sa-l felicite pe noul papa dupa ce cu putin timp în urma avusese onoarea sa fie primit în audienta de cel vechi. Vorba ceea: Tertium non datur!, stiindu-se ca de papa au nevoie si românii (chiar si de post).
Niscai mârâieli, ciondaneli, treaba, socoteala, trebuie sa fi fost si p-acolo, de i-a venit Sanctitatii Sale sa demisioneze, hodoronc-tronc, sa nu moara în patul lui, în pace si onor. E de presupus ca cineva i-a purtat sâmbetele, înca de prin 2005, când fusese ales papa, desi, în primul mesaj, Urbi et Orbi, se declarase „un simplu si umil lucrator al viei Domnului“. Nu chiar simplu, ca era toba de carte, benedictin la propriu si la figurat, dupa îndelungata cariera teologica desfasurata în multe universitati de prestigiu. Polonezul dinaintea lui îl luase la ochi, saltându-l repejor, grad dupa grad, în scaun episcopal la München, apoi, dupa doar doua luni, cardinal, de ajunsese ditamai presedinte al Comisiei pentru pregatirea Catehismului Bisericii Catolice. Si cum invidia nu-i facuta doar pentru civili si militari, sfintii parinti l-or fi luat la puricat pe Joseph Ratzinger înca de la nastere, constatând ca la venirea lui Hitler – mai ceva decât papa –, baiatul nu depasea sase anisori. Panta parasita, întrucât, sa fi vrut sa fie nazist, nu putea decât sa marsaluiasca în „Hitlerjungend“, cântând la rându-i „Deutschland, Deutschland über alles“. Germania peste tot, dar mai putin la Vatican, ca din 265 de scaune papale, doar opt au fost ocupate de „nemti, germani sau teutonici“. Lasa ca si consângeanul Adrian al VI-lea (1459-1523), mult mai tânar, n-apucase sa fie papa decât doi ani, trecând Dincolo în împrejurari dubioase. Acum, dupa juma de mileniu, secretele securizate învaluie si demisia înaltului prelat, devenit „papa onorific“ (precum Ion Iliescu, pe lânga P.S.D.), adica papa si nu prea. De rau n-o duce, oricum, dar sef al Bisericii Catolice nu mai e.
Gura lumii e sloboda, asa ca daca oficial nu s-a dat în vileag „cauza motivului“, presupunerile au curs valuri, valuri, mai ceva decât la OTV. Sa fi încercat papa sa dea la fund mult trâmbitata stire rostogolita în presa cu fundurile unor clerici, care au rastalmacit anapoda divina chemare: „Lasati copiii sa vina la mine“? Sa se fi ivit încurcaturi bancare, cu sume primite sau date de la unii la altii, nu toate în scopul propasirii sfintei credinte? Sa se fi montat microfoane si în apartamentul Sanctitatii si cine stie ce-o fi vorbit, ce-o fi facut la ceas de taina? Întrebari fara raspuns si, deocamdata, mucles!
– Nu gândesti rau, îmi spune un prieten. Numai ca adauga printre ipoteze si jocurile de putere din afara sistemului clerical. Politica ramâne politica, iar banul ramâne ochiul dracului. Credinta e menita sa lumineze, dar se izbeste de oameni, locuri si situatii diferite, guvernate si de alte credinte, cu impact economic, social si chiar religios. Una-i sa fii cardinal într-o lume bântuita de foame, unde saracia seamana moarte, si alta e sa propovaduiesti într-o tara avuta unde, printre urgentele guvernarii, se numara legalizarea cuplurilor de lesbiene si homosexuali.
– Si ce legatura au toate astea cu Papa?
– Nu ma întreba pe mine; întreaba-i pe cardinali, desi ma îndoiesc ca vei dobândi vreo certitudine.
Certitudine… Cert e ca la fluierul arbitrului a fost chemat în cantonament întregul conclav, 117 cardinali cu drept de vot, veniti de peste mari si tari, barbati în putere sau hodorogiti, de toate culorile, mai grasi si mai slabi, la minte si trup, nefiind ouati deopotriva. Ca unii se vorbira de se potrivira, nimeni nu stie, ci doar se banuieste, fiindca, de când lumea, unde-s multi puterea creste.
Doua zile tinura alegerile noului papa, tainuite în asa fel încât, potrivit traditiei, martore nu le-au fost nici picturile murale ale lui Perugio, Botticelli, Roselli, Signorelli, acoperite la astfel de solemnitati cu tapiseriile lui Rafael. Doar plafonul lui Michelangelo, cu cca 3.000 de figuri discrete, asista si asigura secretul lucrarilor. Contactul cu lumea de-afara, conclavul l-a pastrat doar prin fumul negru sau alb ce anunta rezultatul negativ sau pozitiv al alegerilor, motiv ca multimea credinciosilor veniti de pretutindeni sa se chiorasca la cosul de pe acoperis, mai ceva decât la propriul geamantan, asezat alaturi în asteptarea trenului. Curiosi din cale-afara sa vada cu ochii lor pe noul papa, au întregit spectacolul prin „alba-neagra“ din piata San Pedro, buzunariti molto bene la înghesuiala de europenii de culoare, veniti de departe, dezamagiti de lipsa de productivitate realizata în tramvaiele si autobuzele cu prea multi saraci din tarile de origine.
În sfârsit, pufaie cosul cu albul mult asteptat, vine si noul papa în balcon, nu-i negru, cum se zicea, nici galben, e alb, sud-american, din parinti italieni emigranti – preferat, poate, si c-a fost mai departe de cloaca europeana –, vorbeste frumos, n-arata nici rau, lumea îl aclama si gata: Habemus Papam!
De la început, suveranul pontif pare sa fie om de treaba, cât mai aproape de cei obiditi, si deloc conformist: refuza automobilul personal si merge la dineu în autobuz alaturi de ceilalti cardinali, nu-l intereseaza apartamentul papal si doreste sa locuiasca în casa de oaspeti a Vaticanului – unde nu uita sa-si plateasca personal factura pentru zilele cât a locuit ca invitat –, vorbeste liber la inaugurare si nu citeste precum toti predecesorii, face prima slujba în italiana, nu protocolar în latina – ceea ce nu-l va împiedica sa foloseasca la locul cuvenit si o prelegere în limba lui Horatiu –, îsi formeaza singur numerele la telefon, la conferinta de presa da mâna cu toti reporterii, nu ascunde ca-i suporterul unei echipe de fotbal argentiniene, între scriitorii preferati îl aminteste pe Dostoievski si, lucru mai rar, are umor: la primul dineu cu întregul conclav, toasteaza zâmbind celor care l-au ales pe scaunul papal: „Dumnezeu sa va ierte pentru ce ati facut!“. Nu mai putin adevarat este ca bonomul cleric provine din ordinul iezuit, ceea ce ma face sa-mi nuantez propria-mi întelegere de pâna acum, mult prea legata de aspectul figurativ al vocabulei dar, mai ales, de imaginea propriilor nostri iezuiti, de care, de ce sa ne amagim, nu ducem lipsa. Si nici de sefi.
Stau si ma gândesc, facând analogii: ce bine ar fi fost ca si deasupra Salii Palatului – în care, de la Ceausescu încoace, au loc fel de fel de congrese si conclavuri marete – arhitectii nostri sa fi montat un cos, putin mai maricel, din pricina numarului de votanti. Un cos la care miile de gura-casca sa priveasca ce fum iese – blond vopsit, negru de breton, ori orange rasfirat – caci de foc si inim-albastra nu ducem lipsa. Desi, daca ma gândesc mai bine, asta ar însemna ca Bucurestii sa traiasca în smog, alegerile si desemnarea sefilor fiind preocuparea de baza a celor care continuu pun paie pe foc. Si-apoi avem atâtia sefi, încât în curând nu vor mai gasi cine sa le traga cizmele. La Vatican, mai moare unul si vine altul sa-l înlocuiasca, ba, iata, mai si demisioneaza, pe când la noi sefia se vrea eterna. Ce numaratoare de voturi si la ce foloseste? Care mai de care contesta ce-a fost, ce este si ce va fi, atâta timp cât numai oamenii lui, de-o singura culoare, au harul divin de a conduce.
Dimpotriva: dupa alegerea sa, noul papa a simtit dator sa-i faca o vizita predecesorului Benedict la castelul Gandolfo, domiciliu temporar (nu totuna cu Rahova, asezare cu trecut istoric, unde adversarii politici români viseaza sa se gazduiasca pe baza de reciprocitate). Cei doi papi s-au felicitat, au luat prânzul împreuna, au stat de vorba, s-au îmbratisat, fie numele Domnului binecuvântat. La noi e pe dos: setea de putere îi îmbata.
– Iar gresesti, ma corecteaza acelasi prieten. Nu-i mobilizeaza doar setea de putere, ca multi au avut-o si-au muls-o pâna în maduva oaselor. Mai curând teama de puscarie.
Desi bizar, toata povestea asta cu rasturnari de situatii, cu mobilitatea pozitiilor – azi esti, mâine nu esti –, cu ierarhii de valori rasturnate, cu oameni mici pe posturi mari – hulpavi pe derdelusul puterii –, dar si cu frunti luminate ce nu-si gasesc locul în sistemul gangsteresc de stat – mi-a amintit o întâmplare de demult, când, ca si acum, mai toti lefegiii cautau sa se strânga în jurul unor capetenii – de comuna, de raion, de oras, de judet, de tara – sa reziste în bataia vântului, cât mai departe de plasa unor posibili paienjeni. Indiferent de grad, de functie, de ocupatie, apelativul Sefu’ îl auzeai deopotriva în ministere, administratii, cârciumi sau frizerii.
Ma aflam la sfârsitul unei zile de iarna la restaurantul Hotelului Bucuresti cu o masa de artisti, invitati de bunul meu prieten Sergiu Georgescu, grafician de renume si mai târziu profesor la Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“. (Amicitia aveam s-o consolidam de când ambii devenisem si vecini de bloc, spre disperarea nevestelor noastre, ce-si reprosau una alteia ca, de n-ar fi existat unul din noi, ar fi fost fericite, având barbatii pe lânga fustele lor, o veche dorinta de-a noastra.) Initial, localul preferat al pictorilor cu ateliere de pe strada Eforiei era restaurantul „Berlin“, frecventat asiduu si de actorii teatrelor din centrul Capitalei si nu numai. Localul de pe Sarindar fusese preferat si pentru ca responsabilul sau, nea Petrache, era onorat de prezenta actorilor, artistilor de orice fel, a scriitorilor si gazetarilor. Nu-l deranja consumatia lor modesta, de regula o salata berlineza, ori o supa ieftina din meniu – vestitul consommé, adaptat celui mai sarac buzunar –, pe lânga „vinul casei“, ori halba de bere, cu preturi prietene artistilor de pretutindeni. Acolo Sergiu avea masa lui, unde îl vedeai alaturi de Gigi Dinica, Sandu Repan, Piliuta (între amici: Pil), iar din lumea gazetarilor Nelu Cârje, director general al Agerpress-ului, Mihai Matei de la „Lumea“ s.a. Ca si la „Capsa“ de odinioara si de mai târziu, artistii erau preferatii firmei. Numai ca, odata cu aparitia Hotelului Bucuresti, mesele artistilor s-au mutat la restaurantul noii cladiri, împreuna cu mai tot personalul, în cap cu nea Petrache. Peste chelneri, Oberkommandant era nea Apostol, un tip deosebit de amabil si stilat, la rându-i apropiat de artisti. Mai ca-mi vine sa zic: dubios de apropiat, fiindca revenise în tara dupa ce ani de zile lucrase la Ambasada Româna din Elvetia. Dumnezeu sa ma ierte daca gresesc, dar, dupa cele vazute si stiute din vremuri aparent apuse, nu exclud posibilitatea ca sub uniforma chelnerilor de lux – respectabila deopotriva la nunti si înmormântari –, sa se fi aflat si sa se afle grade militare. Mai ales când hotelurile de înalta clasa sunt frecventate de straini si clienti interesanti, lacasuri unde pâna si lumina de zi sau întunericul noptii sunt conectate la sistemul energetic national. Nu doar la noi si de ieri. Prezentul n-a facut decât sa le înzestreze logistica, la sistemul audio adaugându-se si performantul video, nu de alta, dar la nevoie, „de nu vrei sa joci dupa cum ti se cânta, te dam în gât“. Vorba lui Nenea Iancu: „Pac la «Razboiul»“.
Desi restaurant de lux, localul se închidea mai de curând la ore fixe. Dupa încheierea actiunii de închidere a balcoanelor, ca rufele locatarilor sa nu mai fluture în vânt, în programul academic al „Cabinetului 2“ intrase si chimia programului cârciumaresc, nu de alta, dar sa se termine odata si cu betiveala multilateral-dezvoltata a unor fii de beizadele – odrasle urmarite si raportate de polimerii Institutului de Cercetari „Ochiul si timpanul“, mai ceva decât în prezent. Decizie stupida, ca, oricum, le ramâneau la dispozitie barurile Melody si Continental, iar artistilor, restaurantul cu circuit închis ATM, de deasupra „Cinei“. (Dupa cum în circuit închis erau si localul MAI de pe Stirbei Voda si Cercul Militar, frecventate si dupa miezul noptii.)
Sa fi fost în jur de 11 seara, când în sala de mese a Hotelului Bucuresti a intrat Nichita Stanescu cu nevasta-sa, însotit de-o pereche necunoscuta. De baut, nu se punea problema, noi având munitie înca înainte de sfârsitul programului, numai ca ei doreau sa si manânce.
– Bucataria s-a-nchis. Nu mai serveste!
Nichita n-a protestat si-a dat sa plece, dar a fost oprit de Sergiu:
– Nu te grabi, mai stai câteva secunde.
N-au trecut multe si aveau sa fie serviti împarateste.
Revenind la masa, Sergiu ne-a povestit ce se petrecuse. Fiind de-al casei, prietenul meu s-a dus direct în bucatarie, unde ospatarii, iesiti din program, se rasfatau la un pahar de vin, caci de mâncare ciupisera si pâna atunci destul.
– Ce faceti, baieti? Ati ajuns sa-l dati afara pe Nichita? Pâna mai ieri îl rugati sa va scrie o vorba, doua pe servetele de masa, si-acum, când a ajuns în manuale scolare, îi trântiti usa-n nas?
Si cum ochii i se oprira pe figura unui picolo, un copilandru de-o schioapa, adauga:
– Asta mic, daca nu stie la scoala cine-i Nichita, pica la examen.
N-a fost nevoie de niciun alt cuvânt. Asa ca s-a gatit, s-a mâncat si baut în voie, cu singura neplacere ca, din când în când, trebuia sa ridicam picioarele ca femeia de serviciu sa dea cu mopul sub ghetele noastre.
La plecare, domnii au ridicat paltoanele sotiilor la îmbracat, treaba pe care noi, de la masa alaturata, o facuseram din zbor. Numai Nichita parea ca nu-si gaseste haina, dumirindu-se ca se afla în spatele sau, ridicata cât mai sus de un picolo, acelasi din bucataria restaurantului. Cum Nichita era înalt, baiatul, scund, îsi întinsese bratele cât mai sus sa-i fie de folos. Zâmbind, poetul l-a mângâiat pe cap, întrebându-l binevoitor:
– Cavalerule, de ce-mi tii tu mie haina si nu ti-ai oferit serviciile mai întâi doamnelor?
Vadit încurcat, picolo-ul îsi cauta zadarnic raspunsul, rostind într-un târziu:
– Pentru ca… pentru ca… dumneavoastra sunteti Sefu’.
Surprins de ce auzise, Nichita se apleca spre baiat, parca sa fie auzit si mai bine, daca nu din dorinta sufleteasca de a se face înteles:
– Mai copile! Sa stii ca pe lumea asta nimeni nu-i seful nimanui! Numai dragostea este sefa noastra.
Desigur, reproduc replica în esenta ei, nefiind magnetofon. O citesc si-i recitesc tâlcul în noianul schimbarilor la care asistam, întrebându-ma candid: cine si cui îi tine azi paltonul?
Greu de raspuns la rascrucea dintre dragoste si ura.