Se numea Sever

Am spus si cu alte prilejuri ca, pentru mine, lucrul cel mai greu la un roman  a fost, întotdeauna, prima fraza. Îmi amintesc ca în cautarea ei am pierdut, de fiecare data, saptamani întregi si, tot de fiecare data, în clipa în care am gasit-o, orizontul s-a luminat brusc, aveam în sfarsit certitudinea ca voi fi în stare sa scriu cartea respectiva. În anii premergatori debutului, cu creionul în mana si cu seriozitatea si îndarjirea omului de formatie stiintifica, studiasem modul în care au rezolvat cativa dintre mai marii literaturii descrierile de natura, scenele de dragoste, diversele stari de tensiune si, desigur, cum au început acestia cartile.  „Ana Karenina“, „Moby Dick“, „Moartea lui Ivan Ilici“ îmi pareau atunci, fara sa stiu prea bine de ce, modelele care trebuiau urmate. Mai tarziu, aveam sa urmaresc toate experientele psihanalitice,  de la povestea madeleinei lui Proust la „analiza istorica“ a înclinatiei spre tutun a lui Svevo. M-au fascinat simplitatea „începuturilor“ lui Carl Gustav Jung  si firescul cu care si-a descris drumul ocolit si primejdios  spre Sabine Spielrein, iar dupa ce rupeam sau stergeam furios zeci de hartii, aparea, în fine, si fraza cu pricina,  care n-avea nici o legatura cu vreuna dintre carti, ci cu toate la un loc.  Si, mai ales,  cu presiunea istoriei sau cu brutalitatea ei din acel moment. Asadar, niciodata nu ma simteam singur la masa de scris, ci împreuna cu acel cineva care-mi dicta drumul si îmi modifica accentele dupa cum se cuvenea sa fie. Prin urmare, oricat de mari ar fi fost maestrii de la care am învatat, tot singur am fost nevoit sa-mi gasesc drumul, sa descopar ceea ce avea sa fie mai tarziu  pulsul romanului sau partitura fiecarui personaj. Dar,  daca, în cele din urma, primele fraze ale cartilor reuseau sa ma multumeasca, nu acelasi lucru se întampla cu oamenii despre care îmi propuneam sa scriu. Dupa lungi perioade de indiferenta sau de uitare, acestia reapareau extrem de vii din cine stie ce ungher al memoriei. Si, întotdeauna, atunci cand lucram la un roman si cand alte personaje se straduiau sa-si îndeplineasca misiunea pe care tineam sa le-o încredintez. De multe ori, pentru a ma elibera de ele, cautam sa le gasesc un spatiu sau un rol în cartea respectiva pentru ca, la recitire, sa renunt la ceea ce scrisesem, cu gandul ca în romanul urmator le voi face dreptate orice s-ar întampla.
Un asemenea posibil personaj mi-a venit în minte zilele trecute, mai exact, m-a certat în vis. Si nu pentru ca, în ciuda timpului care a trecut de la plecarea lui, nici nu m-am apropiat, nici nu m-am departat de el, ci pentru ca l-am amanat mereu: mi se paruse ca nu aveam suficiente mijloace pentru a-l descrie asa cum a fost. În minte, însa, în mod ciudat, romanul se scria, îmi erau tot mai clare capitolele si zeci de personaje care-si asteptau nerabdatoare randul în vreo carte încercau sa prinda ultimele vagoane ale trenului meu, sau, poate, chiar pe ultimul. Si pentru ca vorbeam despre prima fraza, în acel roman înca nescris, ea  a ramas multa vreme: „Se numea Sever“. Pana într-o zi, cand m-am pomenit în fata unei editii noi din Moby Dick: „Numiti-ma Ishmael“. Asa începe celebrul roman al lui Herman Melville, în care fiorosul capitan Ahab  îl urmareste pe si mai fiorosul casalot care-i mancase un picior. Dar pentru ca deocamdata  nu am scris romanul, am ramas la vechiul început – „Se numea Sever“ – care are importanta doar pentru mine. „Cartile nescrise nu pot fi nici citite si nici cenzurate“, asa suna una dintre cugetarile  unui vechi coleg din anii aceia îndepartati, a doua, si ultima, avand aceeasi profunzime: „Daca nu-ti scriu, sa  nu-mi raspunzi!“. În realitate, personajul acela atat de important pentru mine se numea  Aurel, dar numele nu i se potrivea, oricat am încercat sa ma obisnuiesc cu el.  Pseudonimul, Sever, îi exprima firea, îndarjirea, inteligenta deosebita si cultura. În opinia mea, el facea parte dintr-o categorie aparte, a celor ce tineau  si mai tin linia dreapta în timp ce tara, încoltita cand de tirania unora cand de prostia altora, pare ratacita definitiv prin tenebrele istoriei. Caci, la noi, multi au fost daci fara sa fie si romani, slavi, comunisti, internationalisti iar acum avem un exces de europeni care habar nu au ce este Europa, globalisti si anticomunisti bine sponsorizati. L-am cunoscut pe Sever imediat dupa  1964, la iesirea din închisoare: fusese condamnat împreuna cu alti oameni politici si  prelati, luptatori cu arma în mana sau cu cea a diplomatiei pentru reîntregirea tarii. Prietenul meu, spre deosebire de multi altii,  dobandise la Canal si un  carnet de sofer de camioane, si asa a si ramas, nu mai era avocatul celebru care, în anii întunecati ai Diktatului de la Viena, facuse pentru romanii din Ardealul de Nord mai mult, poate, decat au reusit ei însisi în conditiile de atunci. „Optantii“, maghiarii care au  refuzat sa rãmana în Romania reîntregita, desi  fusesera despagubiti, acum se reîntorceau dar, de asta-data, pentru numai o mie de ani, cum se încapatanau sa sustina, iar prietenul  meu apara cu înversunare drepturile romanilor, cand era limpede ca cel mai mare succes al unui avocat roman era amanarea. „De ce va grabiti daca tot aveti un mileniu la dispozitie?“Astazi, ceva ma face sa cred ca urmasii multor  „optanti“ sunt la a treia despagubire caci este la îndemana oricui sa observe  incultura agresiva, setea de îmbogatire cu orice pret si nerusinarea diversilor reprezentanti ai noii clase politice romanesti. Mai cu seama ca nu platesc ei, plateste  tara. Si cam asa se gandeste deocamdata.
Pe Sever nu îmi amintesc exact cum l-am cunoscut, dar stiu prea bine ca, în acei ani, ma interesau cei ce fusesera la închisoare, luptasera în munti sau trudisera la începuturile Canalului Dunare-Marea Neagra. Pe atunci eram convins ca, traind într-o totala minciuna, nu se va afla niciodata adevarul despre atatia necunoscuti multumita carora tara nu si-a uitat istoria si traditiile si pe care, dupa reîntregire, ca de atatea ori, si ca pe atatia altii, i-a rasplatit cu închisoare si umilinta. Aflasem ca prietenul meu, pe langa  închisoare si Canal, mai avusese parte, la Pitesti, si de niste batai de la Turcanu, seful Organizatiei Detinutilor cu Convingeri Comuniste, celebrul specialist  în  „reeducare“ pana cand, spre norocul lui, Securitatea a descoperit ca se facuse o greseala, locul sau fiind la Canal, unde avea sa învete meseria de sofer. Pana atunci nu condusese niciodata vreo masina, dar îsi asumase riscul de a nu spune adevarul, fara a banui ca aceasta va fi si meseria  pe care o va practica mai tarziu, dupa eliberare. Din pacate, castigase atat de putin încat n-a reusit niciodata sa-si cumpere un palton sau un costum mai ca lumea. Cumpara carti – atat de ieftine pe atunci -, si citea cu îndarjire în vederea celui mai dur examen: al stimei fata de sine. Economiile i-au ajuns doar pentru 34 de sticle de bere pe care, conform listei lasate ca ultima dorinta, urmau sa le bea la mormantul sau o parte dintre prieteni si cunoscuti. Sigur, as putea sa scriu sute de pagini despre întamplarile prin care a trecut în detentie sau despre dialogurile sale cu Securitatea, dar am facut acest lung ocol pentru a-mi aminti împrejurarea în care s-a interesat pe un ton mai ferm: „Te-ai întrebat vreodata ce ai putea sa vorbesti pret de o ora ca sa le retii atentia catorva zeci de oameni flamanzi, bolnavi, torturati de caldura sau de frig? Ce stii tu cu adevarat?“
M-am convins mai tarziu ca întotdeauna, atunci cand ai cea mai mare nevoie, apare si omul potrivit care îti spune ori îti reaminteste ceea ce trebuie sa stii neaparat. Cam aceeasi întrebare mi-o pusese si profesoara mea de Psihiatrie care, dupa un referat tinut în cadrul cercului de psihopatologie literara si încheiat cu aplauze, a comentat fara urma de indulgenta: „Ai spus absolut tot ce ai stiut. Daca cineva ti-ar mai fi pus si alte întrebari, te faceai de ras pentru ca n-ai lasat nimic interesant de rezerva pentru discutii, pentru bis, cum spun muzicienii!“. Profesoara avusese dreptate, dadusem tot ce stiam, dar observatia ei si întrebarea prietenului meu m-au urmarit neîncetat si toate lecturile mele s-au asezat în umbra lor. De atunci înainte, însa, mi-a fost imposibil sa nu folosesc aceeasi unitate de masura si pentru altii, desi nu le-am marturisit acest lucru niciodata. Urmarind drumul mai multor intelectuali, mai ales al celor autodeclarati în, de-acum, numerosii ani postrevolutionari, nu pot  sa evit cel mai trist dintre adevaruri: nimic pentru tara, totul pentru ei. Au încercat sa darame sau macar sa murdareasca statuile clasicilor, sa lupte cu cei mai în varsta decat ei.  Una din marile ispravi postrevolutionare a fost sa descopere sexul, pe al lor si pe al altora, cam cum se întampla în viata  pe la varsta de 3-4 ani. Prima fraza dintr-o carte despre  starea gandirii lor politice, culturale si filozofice cam în aceasta sfera  ar trebui cautata. Dreapta sau stanga, dar mai ales dreapta are legatura, în cele mai multe dintre cazuri, cu partea pe care se afla casieria. Si cred ca singura lor teama este faptul ca romanii s-ar putea destepta!