Cât de frumos suna: „Asemenea unui fulg ce ramâne suspendat in aer, scurtmetrajul inchide in el o chintesenta: viata insasi, lumea insasi se afla in pretioasele minute prinse din zbor si aduse in plina lumina de cei care, asemenea omului cu palarie din afisul festivalului, sfâsie noaptea cu focurile lor“. Sunt cuvintele doamnei Aurélie Filippetti, ministrul francez al Culturii si al Comunicarii, intr-un guvern care a redus bugetul dedicat Culturii, in ciuda, zice-se, „curajului si insistentelor“ respectivului demnitar. Se intâmpla si la case mai mari, dupa cum se vede. „Ar fi grav si in vremuri normale, dar in timp de criza este de-a dreptul catastrofal“, comenta in ziarul „Libération“ Michel Moglia, presedintele unei Comisii de finante, convins ca „arta este primul instrument de actiune atunci când totul merge rau“. Cât de bine cunoastem si noi toate acestea. Dar atunci când te izbesti de atâtea plângeri, când vezi cum se taie in carne vie la cel mai important festival de scurtmetraj din lume, dimensiunile realitatii in care traim de câtiva ani, realitate numita Criza, devin mai evidente si mai apasatoare. Nu a fost festival al inceputului acestui an in care sa fie evocata, de dimineata pâna seara, batrâna doamna care tot strânge baierele pungii. Organizatorii se descurca si ei cum pot. Austeritate pe toata linia, mai putin invitati, adio petreceri etc. Pâna si Clubul Presei din Auvergne, de mai bine de douazeci de ani gazda unui dineu prietenesc, devenit apoi dejun frugal si in cele din urma un brunch inchinat ziaristilor straini prezenti la Clermont-Ferrand, a fost nevoit sa renunte la amicalele si atât de placutele noastre intâlniri. Sa mai spuna cineva ca presa este la adapost de furtuna. Dincolo de criza, dincolo de toate, se tot nasc filme de scurtmetraj si, daca ar fi sa socotim numai dupa numarul celor trimise la Clermont-Ferrand, am avea o imagine a harniciei, a descurcarelii autorilor, a ambitiei acestora de a nu se lasa infrânti, dar si a existentei, in multe tari, a unor legi menite sa sprijine genul. Lotul expeditiilor creste de la an la an in proportii incredibile. Acum, in 2013, s-au primit 7.730 de titluri, din care au fost eliminate 7.558. Ceea ce inseamna ca un candidat are 98 % nesansa de a nu fi vazut. De aceea am spus intotdeauna ca o simpla prezenta in selectia oficiala inseamna, in fapt, o recunoastere egala cu un premiu. Intrebarea pe care si-o pun multi, fie ei si cunoscatori ai festivalului, este cum fac fata organizatorii (chiar daca toti sunt si selectioneri) unei asemenea avalanse de pelicula, sosite odata cu epoca digitalului. Un vechi prieten, Jacques Curtil, povestea ca a vazut cam 1.500 de filme, portia sa. Sapte ore pe zi, timp de doua luni si jumatate: „Pâna la sfârsitul festivalului, sunt incapabil sa mai privesc un ecran“. Regula impusa este ca o prima triere sa fie facuta de echipe de câte doi (sunt solicitati si colaboratori), pentru o mai mare siguranta a verdictului. Astfel se elimina cam 10 % din masa filmelor. Selectia finala revine celor trei comitete raspunzatoare de sectiunea internationala, nationala si labo. Munca incepe mai usurel la sfârsitul verii si se intensifica incepând din octombrie, când urmeaza perioada „neagra“: 2.500 de ore de vizionare non-stop, mult peste norma orelor admise intr-un an de munca, 1.600 de ore. (Nu am inclus, aici, sectiunile paralele, retrospectivele, omagiile etc..) Jacques Curtil marturiseste, cinstit, ca a cam obosit: „In fiecare an, selectia ma epuizeaza. Eu unul nu vad solutii. Sa speram ca generatiile viitoare vor avea o mai mare capacitate de a digera imagini“. Poate, din moment ce s-au nascut odata cu Internetul si cu noile tehnologii. Abia venita in echipa clermonteza, Sarah Nomesso nu crede, insa, ca tineretea aduce diferenta. S-ar putea sa aiba o mai mare putere de a inghiti imagini, dar exista si solutii radicale, oprirea la un anumit plafon. Oricum, el este deja foarte inalt. Dar ce anume spun toate aceste filme norocoase, detinatoare ale celui mai mare privilegiu pentru un scurt metraj, acela de a fi vazute de public? Nu stiu, dupa ce am vazut atâtea scurtmetraje din cele patru zari, daca lumea este mai buna sau mai rea decât ceea ce stiam mai demult, dar in mod sigur este ceva mai nebuna, si asta o face mai simpatica uneori, mai vulnerabila sau chiar mai nelinistitoare, ca sa nu spun mai infricosatoare alteori. Chiar filmul nostru aflat in competitie, „Betoniera“, debutul lui Liviu Sandulescu la Mandragora (Anca Puiu), cu imaginea semnata de Andrei Butica, se aliniaza unei astfel de morale a exasperarii. Somnul unui cetatean pasnic (Mimi Branescu) este dat peste cap noapte de noapte de zgomotul unui santier ivit unde nu te astepti. Innebunit, omul incearca mai cu vorba buna, mai cu una rastita sa faca ordine. Politia se dovedeste neputincioasa, dar nici omul nostru, devenit un miel turbat (postura ce-i convine de minune lui Mimi Branescu), nu se lasa. Blocheaza betoniera cu masina. Va trebui sa fie scos cu forta. Ceea ce pricepe nevasta din toata tarasenia este ca o sa fie dat „la stiri“. Se pare ca barbatului nu-i displace perspectiva, gestul sau final fiind un fel de „Asta e“. La capatul puterilor este si eroul filmului bulgar „Saritura“ („Skok“, in original, regia Petar Vâlceanov), un tânar care tot da sa se arunce pe fereastra, spre disperarea parintilor. Pâna in ziua in care un var cu un standing de viata foarte occidental il roaga sa aiba grija de luxosul sau apartament, in lipsa lui. Nefericitul se adapteaza foarte repede traiului bun, ba isi mai face rost si de o amanta. Dar rasfatul va fi de scurta durata. Ce va face barbatul alungat din paradis, va cauta din nou o fereastra? Exista, insa, si disperati carora le surâde norocul de unde nu te astepti. Regina Angliei din „Walking the Dogs“, chiar ea (cu chipul minunate actrite Emma Thompson), se trezeste intr-o buna zi cu un individ in dormitorul ei. Omul plânge (l-a parasit iubita), drept care suverana ii intinde o batista. „Sa va comand un ceai?“ „Nu, am trecut pe aici, mi-am dat seama ca zidurile sunt usor de escaladat si am intrat pentru ca voiam ca cineva sa ma asculte. M-am gândit ca dumneavoastra puteti sa ma ascultati.“ Admirabil dialogul celor doi, imaginat de Jeremy Brock, colaborator al cunoscutului cineast englez John Madden („Shakespeare in Love“), cu replicile lui rostite „ca de la om la om“. „Mi-e foame“, indrazneste musafirul. „Sa va comand ceva. Aici nu am decât biscuiti pentru catei. Sunt cam tari.“ Manânca, desigur, amândoi. „Care este momentul dv. cel mai placut?“ „Walking the Dogs.“ De mentionat ca, atunci când camerista ii aduce ceaiul reginei si da cu ochii de intrus, nu schiteaza nici cea mai mica uimire. Suntem, totusi, la Buckingham Palace. Notele vesele au dominat selectia, de la glume nevinovate la altele cu bataie mai lunga. Doi elevi care au vazut cu o seara in urma „Brokeback Mountain“ la TV stau de vorba la toaleta scolii. „Il stii? Este un film cu cowboys“, zice cel mai mic. „Nu, este cu homo“, isi da cu parerea cel mare. Paralel, doua fete duc aceeasi discutie. „Tatal tau a vazut „Brokeback Mountain“?“ „Nu, tatalui meu nu-i plac caii.“ „E limpede, este homo.“ (Filmul de mai sus este un debut al regizorului francez Benjamin Parent, „Ce n’est pas un film de cowboys“.) Uneori, umorul atinge lugubrul fara a inceta sa declanseze râsul mai mult sau mai putin vinovat. Un baiat de 12 ani filmeaza aventurile familiei sale de rusi care s-au trezit in pragul emigrarii in Israel cu o matusa moarta. Exact când venise ora completarii formularelor pentru naturalizare. „Cum sa naturalizezi o evreica moarta?“, se tot aude de-a lungul filmului („Welcome and… condolences“, Rusia, autor Leon Prudovski). Dar daca exista zicala „A face pe mortul“, de ce nu ar functiona si reciproca, „A face pe viul“? Surprinzator sau nu, scurtmetrajul a fost preferatul tinerilor spectatori (Prix de la jeunesse), dupa cum premiul publicului a revenit tot unui film care ne-a strecurat deliciile groazei, „Penny Dreadful“ (SUA, Shane Atkinson). Micuta Penny, kidnapata, chiar baga in sperieti rapitorii. Trage cu pusca, loveste cu lopata, se descotoroseste de ei, dupa ce ii face de râs. Desigur, au existat destule filme care ne-au aratat obrazul ridat, intristat, ingrijorat al semenilor, venite mai ales din tari unde nu prea le arde oamenilor sa faca haz de necaz, din Iran, Turcia, Grecia, Taiwan, Malaezia, India, Maroc. Este semnificativa aceasta distribuire geografica a bunei dispozitii, respectiv a amaraciunii. Si pentru ca am inceput cu un film românesc, voi incheia cu unul in care este implicata si România prin Strada Film (Daniel Mitulescu), „Solitudes“, coproductie franco-româna semnata de Liova Jedlicki, dupa un scenariu al Alexandrei Badea, cu actorii Razvan Oprea si Madalina Constantin. Tristi, cum nu se poate mai tristi amândoi eroii, români traitori la Paris. El isi sporeste venitul traducând pentru politie, ea – o prostituata („lucrez in masina“) care acuza un viol in grup. Tânarul este vadit jenat sa-i traduca fetei intrebari prea intime, dar nu are incotro. Dupa toate aparentele, fata este nou venita, nu cunoaste limba, nu cunoaste Parisul. La sfârsitul interogatoriului, traducatorul o conduce la o statie de metrou si ii arata pe harta cum sa ajunga nu stim unde. Ar fi putut sa faca mai mult? Ramânem cu aceasta amara intrebare.
Autor: MAGDA MIHAILESCUApărut în nr. 419