Mi s-a intâmplat de putine ori sa citesc cap-coada o carte fara alt intermezzo. „Marea trancaneala“ dintre Ioan Grosescu si Mircea Iorgulescu (Editura Karta Graphic, Ploiesti, 2011) m-a crispat insa-n tulburarea psalmistului – caci, vai, cât de neinchipuita durere simte sufletul când se desparte de trup…!
Voi incerca s-o rezum prin citate.
Doi prieteni se regasesc in vara lui 2008 dupa ruptura multor ani. Prin „neinchipuitul mail“ si „miraculoasa dracovenie“ a internetului, Ioan Grosescu i-a scris din Ploiesti lui Mircea Iorgulescu la Paris. Proba a fratiei de tineretie, ii cere astfel „parola“: „Ia zi, daca memoria ti-e loiala, precum lasi sa se-nteleaga, ce-am facut noi, in ’61, imediat dupa ce am aflat ca am fost admisi la scaunoasa facultate? Nu stii? Iti spun eu. Contra filodorma… Stii ca rezultatul s-a dat peste câteva zile (cinci daca nu ma-nsel) dupa examen, noaptea târziu. Tu, mai fortos, te-ai strecurat prin multimea de persoane (candidati, parinti, bunici, neamuri de toata mâna, ca daca au fost 12 pe loc si-au fost circa 300 de locuri, fa tu socoteala! A dracului odioasa orânduire!) si ai smuls hârtia cu literele G, H, I, de pe panoul pe care fusesera lipite. Ai venit la mine si mi-ai aratat ca am fost admisi amândoi. Am smuls maturile din mâna gunoierilor si am maturat – «am speriat praful», vorba domnului Caragiale – toata strada.“
Aceasta amintire-flash din memoria transactiva a studentiei, pozitioneaza dintru inceput tandemul in zona relatiilor exceptionale. „Tu trebuie sa fi stiut si inca simt ca stii ca, asa cum ai tinut tu la mine, la fel am tinut si tin eu la tine“, marturiseste de altfel acestui prieten avarul in declaratii sentimentale Mircea Iorgulescu. Dar „vom tot taini – sa ne treaca de dor“, promite Grosescu.
Si au „tainit“ – in tihna si cu verva caragialiana – o vara: cum a „ramas“ Iorgulescu in Franta in toamna lui 1989 si saga sa de jurnalist român la München, Praga si Paris; si cum a experimentat proprietarul si directorul de ziar Grosescu, mai in direct si mai febril inca, libertatea cuvântului la Ploiesti; „banalitati esentiale“, consideratii culturale, intâmplari cu scriitori si jurnalisti… Crâmpeie de istorie a tranzitiei presei românesti, dinauntrul si din afara granitelor tarii, afli in „tracaneala“ lor!
Vin vestile „nu tocmai stralucite“, in toamna, din Paris. Dupa o „odisee“ de analize si investigatii medicale, Iorgulescu e diagnosticat cu cancer pulmonar. Trec zile dar… „…nebunie, sunt fizic si psihic in forma onorabila, scrie el. Nu am psihologie de bolnav, nu ma vaicaresc (mult mai afectati sunt cei din jur, din cauza asta si culpabilizez, ca le dau batai de cap, insomnii si alte manifestatiuni), nu ma apuca jalea (desi când merg pe strada si vad te miri ce care-mi place, de la o fata/ femeie la un colt de cladire, un copac, o cafenea la care-mi placea sa ma opresc, singur sau cu vreun prieten, mi se pare atât de idiot, ca si cum as fi fost jefuit, sa realizez ca in curând nu le voi mai vedea NICIODATA…). Sirop! Pentru cine citeste, nu pentru cel care traieste.“
De-aici incepe romanul epistolar al metamorfozelor dintre tarâmul Erosului si valea mortii.
Dar polisemia mesajului se juxtapune tocmai absentei intentiei sale: cartea s-a tiparit fara (con)stiinta scrierii ei. Cu efecte naucitoare.
Citita poate fi in multe feluri. Intâi, ca un elogiu adus prieteniei, forma suprema a comunicarii umane. Ori ca un un studiu de caz in „a muri demn“, particularizat prin eludarea etapelor algoritmului negare-mânie-negociere-depresie-acceptare. Sau, poate, ca un scenariu de drama: o „mica istorie“ cu tâlcul asimetriei Est-Vest din „casa comuna“ a Europei.
In sedinte si serii de citostastice, corticoizi, antibiotice, analize, bronhoscopii si scientigrafii, Mircea Iorgulescu a infruntat doi ani si jumatate implacabilul. Si cât ce „valul chimic“ trece, se pune in miscare si scrie. Pâna la capatul lui 2008 a coordonat sectia in limba româna de la Radio France Internationale. In 2009 a fost colaborator permanent al suplimentului istoric „Scânteia – dupa 20 de ani“ al „Jurnalului National“ si al revistei „Cultura“. Intre o „moleseala“ si alta a „sedintelor“ spitalicesti, viziteaza orase dorite si locuri iubite, prefateaza cartea lui Ioan Grosescu „Mahalalele Ploiestilor“, ultima editie a „Fetelor tacerii“ lui Augustin Buzura si „Teatrul“ lui Caragiale editate de „Jurnalul National“. „Intre a fi multumit ca sunt inca in viata si a fi nefericit din cauza unei boli impotriva careia nu pot face nimic, «am ales» prima atitudine“, se confeseaza Iorgulescu prietenului sau, la inceputul anului 2010. In acelasi an, pregatesc impreuna „Postalionul cu boi“, o selectie din articolele publicate de Mircea Iorgulescu in ultimii ani, volum de editarea caruia, la Ploiesti, s-a ingrijit Ioan Grosescu.
„Salut, dom Jan, isi saluta Iorgulescu prietenul in dimineata de 9 februarie 2011. Pâna sa ma fulgere boala, aveam un sentiment nepasator al timpului din fata – nu era limitat. Acum e si mai rau, nu stiu unde e limita aia. Stiu doar ca e aproape. Ca poate fi peste o luna, doua, trei, o saptamâna. Ca la fel de bine poate sa fie ceva mai incolo. Dar ii simt, ca un tais de ghilotina, raceala ascutita in ceafa. Gata! La munca! Traduc, am pornit santierul, si o fac pentru a evada in lumea cuvintelor, a echivalentelor etc., o lume mult mai placuta si mai suportabila decât cea care ma inconjoara“. Si hotaraste ca, intre „reparatiile“ spitalicesti, sa traduca „Spovedania unui invins“, cu respectul cuvenit lui Istrati, scriitorul ce i-a marcat cariera de critic si istoric literar.
Si in acelasi mesaj: „M-ai intrebat la un moment dat care (mai) este situatia cu procesul pe care mi l-a adresat onorabila CNSAS. (…) Am angajat, dupa cum stii, un avocat (…) am facut descoperiri halucinante. Iata trei dintre ele. Acele nume de cod (Dorin, Mirel) erau din dosarul meu de urmarit, nicidecum de informator, iar diferitele rapoarte ale ofiterilor cica au fost gasite in dosare ale unor urmariti, de unde functionarii CNSAS ar fi tras concluzia (imbecila) ca as fi turnator. In jurul meu fosgaiau 11 (unsprezece) informatori „adevarati“. In dosarele mele de urmarit exista peste 350 (!!!!) de transcrieri de inregistrari de convorbiri telefonice, iar toata corespondenta mea era interceptata si copiata (…). Problema care se punea era daca judecatorul va tine seama de toate acestea si de altele sau daca, de frica, din oportunism etc. va da dreptate CNSAS-ului, care se vadeste a fi o institutie cu mult mai nociva decât Securitatea. Ei bine, nu a tinut.“ Dar … „Hai la lucru, Iorgulescule!“.
„Spovedania“ de mai sus e despre al doilea cancer ce-a macinat ultima bucata de viata a lui Mircea Iorgulescu: procesul pe care i l-a intentat CNSAS la sesizarea fostului prieten, scriitorul Bujor Nedelcovici, a jurnalistului Tudor Tepeneag si a „scriitoarei“ Florica Jebeleanu, toti trei de mult stabiliti in Franta. S-au fabricat si s-au impartit insa in România certificate de revolutionari cu miile, soldate cu privilegii si scutiri de impozite, de ce n-ar profita si descurcaretii cu relatii printre „mogulii“ anti-comunismului oficializat? Astfel ca in absenta oricarui angajament sau note scrise de Iorgulescu, verdictul primei instante a confirmat concluzia CNSAS. Sfidând insasi logica functionala a serviciilor de informatii. Caci ce institutie de profil si-ar fi deconspirat un colaborator cu pozitia si valoarea de lider de opinie a lui Mircea Iorgulescu, „implantat“ in trusturi de presa precum Radio Europa Libera sau Radio France Internationale?
Am ajuns un „obiect medical“, se plânge exasperat Mircea Iorgulescu, in primavara lui 2011, de suferinta si macinarea interioara. „Sunt la granita dintre mineral si organic“ – e SMS-ul trimis din spital in asteptarea ultimei operatii. „Sa stii ca ma gândesc la tine si-as vrea, daca altceva nu pot face, sa te tin de vorba…“, scrie prietenul din Ploiesti. „Scrie-mi, povesteste-mi sunt ca un ocnas, avid de viata de afara“, implora Iorgulescu.
In duplexul-epistolar Ploiesti-Paris, mesajele prind acum consistenta „proiectului nebun“. „Sa nu zici ca m-am ticnit din cauza bolii… francezii au o expresie, «rage de vivre», as traduce-o prin «furie de a trai» desi «rage» nu e chiar «furie», e mai aproape de «turbare», pentru a se sugera, probabil, dimensiunea irationala si metafizica a respectivei starii“, prefateaza Iorgulescu „proiectul editie definitiva“ Istrati. „Hai s-o facem“, se angajeaza simplu Grosescu.
In ultimele patru saptamâni de viata, târându-se, la propriu, intre pat si computer, si-a organizat si selectat textele acestei ultime carti de autor si le-a trimis prietenului Grosescu. Asa au aparut post-mortem cu titlul „Panait Istrati, nomadul statornic“ (Editura Karta Graphic, Ploiesti, 2011).
„Sunt stors… dar nu ma las…“ , isi instiinteaza Iorgulescu prietenii cu doua zile inainte de moarte. Ultimele sale rânduri scrise sunt finalul mesajului trimis lui Ioan Grosescu: „Iti sunt dator cu nota asupra editiei si cu poze. Voi incerca… Imbratisari molesite“.
In postfata la „Ultima trancaneala“ (titlu evocator al memorabilului eseu dedicat de Mircea Iorgulescu lui Caragiale), Ioan Grosescu incheie astfel cutremuratorul ciclu epistolar: „Dupa o suferinta crâncena de doi ani si jumatate, suportata cu o demnitate si un stoicism de neimaginat, marti 7 iunie 2011, ora 8 dimineata, inchide ochii – ca si cum s-ar fi culcat sa se odihneasca putin inaintea inca unui efort de a-si incheia editia definitiva Istrati – in apartamentul sau «de lucru», cum ii placea sa-i spuna, din Paris. Potrivit dorintei sale, disparitia ii este anuntata prietenilor apropiati dupa inhumare.“
*
Nu cunosc nici un chestionar de sondare a personalitatii care sa riste intrebarea „cum vrei sa mori?“. Granita dintre viata si moarte e sacra, deopotriva, in gândirea moderna si in comunitatile prelogice. „A murit Enkidu, prietenul cu care odinioara vânam lei…“ Dar, vai, câta durere simte sufletul când se desparte de-aproapele sau.