Inainte de a fi „genul monstruos“, cu o formula a lui Nicolae Breban, romanul a constituit triumful genului burghez in literatura. Burghezia insa – ca toate celelalte de pe lumea asta – s-a schimbat odata cu evolutia societatii umane si, mai ales, odata cu revolutia tehnico-stiintifica. Ceea ce nu inseamna ca a si evoluat. Si-a schimbat mentalitatea sau, mai bine zis, mentalitatile, habitudinile, fizionomiile. Nu numai ca nu a disparut de pe scena istoriei, asa cum i se prezicea, dar s-a intarit, s-a „reformat“, s-a diversificat, incât s-a vorbit chiar de burghezia comunista, ceea ce la nivelul limbajului, al discursului, pare o contradictie in termeni.
Astazi, burghezul, mai putin rafinat si mai ignorant decât inaintasul sau, cel asa-zicând clasic, nu mai citeste romane, nu se mai lasa purtat de valul naratiunilor ample, fiindca este ocupat din zi pina in noapte, iar nu arareori si noaptea, cu manageriatul, cu afacerile, cu profitul, cu computerul si televizorul, cu politica de partid si de interese. Nici macar profesionistii lecturii nu mai sunt cei din epoca interbelica de pilda sau, la noi, din deceniile de dupa Al Doilea Razboi Mondial. Drogul numit telenovela ii da si burghezului senzatia ca plonjeaza in epic, in fictiune, ii satisface nevoia de poveste, fiindca, sa fim drepti, aceasta nevoie inca exista, burghezul inceputului mileniului trei nu s-a dezumanizat de tot. Ceva omenesc tot a mai ramas in fiinta sa.
Pe intelectualul autentic, onest, hartuit de greutatile si nevoile cotidiene, dusman al ignorantei, al subculturii, al kitsch-ului, gustul lecturii profitabile spiritual nu l-a parasit. Dar si el s-a adaptat ritmului si noilor conditii. Pe lânga faptul ca nu confunda punctele de vedere, asa cum postula Mihail Ralea, omul inteligent se adapteaza. Navigheaza pe Internet, dar nu se desparte de carte, ii reciteste uneori pe clasici – inclusiv pe cei in viata – dar este extrem de selectiv in ceea ce priveste noutatile editoriale. Citeste eventual cu interes „Omul recent“ al lui Patapievici, dar nu se incumeta sa parcurga un roman cu acelasi numar (mare) de pagini. Prefera, intrucât traieste intr-o vreme in care realitatea devanseaza cu mult fictiunea, literatura confesiva, biografiile, naratiunile ale caror personaje sunt reale, nu imaginate. Astazi, daca nu te numesti Márquez, Mario Vargas Llosa sau Jose Saramago este o utopie sa crezi ca iti va fi citit de la un capat la altul romanul de 500 de pagini.
Fireste, e de datoria prozatorilor – o datorie, nu in ultimul rând, de constiinta – sa creada in destinul genului epic si, in primul rând, al romanului. Burghezul si eroul timpului nostru nu mai sunt deloc cei de pâna mai ieri. Dar romanul nu va muri. Un mare romancier nord-american avertiza cu vreo doua decenii in urma, pe fondul unor temeri si speculatii privind moartea romanului: „Daca as crede ca romanul a murit, as scrie un roman cu acest subiect“. Ceva mai târziu, Marquez isi facea public un proiect fascinant, demn de geniul autorului „Toamnei patriarhului“, si anume un roman al romanelor – o opera in mai multe volume care sa cuprinda povestea scrierii romanelor sale. Marele „povestitor de fapte“, cum ii place sa fie considerat, si inca de fapte cât se poate de reale, desi este exponentul „realismului magic“, a simtit pulsul epocii, a intuit spre ce se indreapta noua sensibilitate a cititorului de azi si si-a propus sa ne dea o biografie romanesca a propriei opere.
La ceremonia de la Universitatea Alcala, in cadrul careia i s-a conferit Premiul Cervantes (echivalentul Nobelului in spatiul hispano-american), dupa ce regele Spaniei, Juan Carlos, i-a inmânat Medalia Cervantes, Mario Vargas Llosa a rostit un discurs cu un titlu incitant: „Tentatia imposibilului“. Discursul a fost un elogiu adus lui Don Quijote, pe care Salvador de Madariaga, dar nu numai el, il considera „un erou simbolic al umanitatii“ si care – marturisea cu amintitul prilej autorul „Razboiului sfârsitului lumii“ – a modelat in chip definitoriu talentul, geniul, caracterul celor ce aveau sa scrie proza, dupa Cervantes, in limba acestuia, cea mai frumoasa de pe pamânt, cum spunea un alt mare prozator, românul Petru Dumitriu. Llosa a vorbit despre ruta Cavalerului Ratacitor de la Mancha. „Quijote iese din el insusi, cu adevarat, traversând limitele interzise ale existentei sale, tinzând astfel spre iluziile fictiunii“ – observa Llosa. Don Quijote ar simboliza utopia creatorului, a scriitorului aflat in fata hârtiei albe – sau, ma rog, a ecranului computerului – incercând sa converteasca iluzia, visul in poveste scrisa. Scrisul insusi ar fi, este asadar o aventura ce isi are modelul in aventura lui Don Quijote, adica in arhetipul aventurii. „Realitatea – a mai observat Llosa – se combate prin intermediul fanteziei“. Nu e foarte clar ce a vrut sa spuna cu aceasta propozitie scriitorul care debuta fulminant la numai 27 de ani cu romanul „Orasul si câinii“, despre care criticii nu au ezitat sa afirme ca este scris cu o mâna de maestru, tânarul prozator spulberând astfel si ideea, devenita prejudecata, ca proza, romanul, genul maturitatii presupun acumulari, o cât mai mare experienta de viata etc. Când insa el insusi a parasit masa de scris si, precum Don Quijote, s-a aruncat in vâltoarea politicii, lasându-se purtat de o iluzie, fantezia lui s-a dovedit total neputincioasa in fata realitatii. Si-a dat seama de incompatibilitate in momentul in care cea mai apropiata fiinta, sotia sa, l-a intrebat: „Iti aduci tu aminte ca odata ai fost scriitor?“ Ca si cum ar fi spus: „Iti amintesti tu ca odata ai fost Dumnezeu?“
Ce inseamna un biet si trecator fotoliu de sef de stat in comparatie cu cel al fauritorului de lumi, care este scriitorul. Si inca unul de anvergura lui Llosa? A trebuit sa se intoarca la adevarata sa menire si sa constate ca experienta politica, electorala, cunoasterea tarii sale pâna la ultimul catun, dupa ce a strabatut-o, inclusiv calare pe o alta Rosinanta, i-au intarit convingerea – asa cum profetea in discursul sau, la Madrid – ca „visul si lectura vor salva umanitatea“. O fi poate si aceasta tot o iluzie… Dar macar este una in care trebuie si merita sa traiesti ca romancier din stirpea celui ce l-a creat pe Don Quijote – „erou simbolic al umanitatii“.
Despre forta modelatoare a literaturii, a artei, caci asta, desigur, vrea sa zica „visul si lectura vor salva umanitatea“, vorbesc adeseori, simplu si mult mai convingator, nu criticii, nu teoreticienii, ci scriitorii insisi, cititorii inteligenti sau, in cazul transpunerii scenice, cel ce traieste opera din interior, interpretând-o.
Caragiale zicea cu amaraciune: „Mai bine hingher decât literat român“. Si din acest punct de vedere realitatea României de azi il confirma cu asupra de masura. Cu ani in urma, la o dezbatere organizata de Uniunea Scriitorilor, un cunoscut actor facea o observatie privind scopul, zicea dânsul, pe care si-l atinge opera lui Caragiale: „Atunci când mergem la teatru, râdem in hohote si apoi, odata ajunsi acasa, ne pare rau ca am râs si ne simtim vinovati“.
Ce vreti mai mult? Desi ma tem ca marele romancier Alejo Carpentier avea si el dreptate când spunea ca o piesa de teatru, un poem sau un roman – fie ele si geniale, fie el, romanul, chiar „Don Quijote“ ori „Razboi si Pace“ – nu pot schimba lumea. Cartile care se invrednicesc de o asemenea isprava – afirma Carpentier intr-un antologic eseu – se numesc „Biblia“ sau „Capitalul“…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 293