T. S. Khasis, pe datorie, poezii, prefata de Oana Catalina Ninu, casa de pariuri literare, seria Poezie, colectia Prezent, Bucuresti, 2011, 114 p.
„I myself am hell, nobody’s here…“
(Robert Lowell, „Skunk hour“)
Pe datoria si dincoace de hipermetropia lui Nicolae Tzone, cu a lui falimentara editura Vinea, dar mai ales, tocmai din aceasta cauza, dincolo de miopia cronicarilor, in 2005 ii aparea si disparea lui T. S. Khasis „Arta scalparii“, debutul adevarat al unui poet – si promit sa ma repet – neverosimil de bun. Atât de bun, incât iata ca tot mai promitatoarea Casa de pariuri literare s-a hotarât sa-l republice, impreuna cu niste foarte putine – si ceva mai modeste, ce-i drept – recidive; desi, când vine vorba de promovare, volumul e scos la mezat pentru numai 2,07 RON, ca si cum astfel si nu altfel i s-ar justifica noul titlu.
Insa T. S. Khasis atenteaza mai degraba la datoria lectorului. Asa cum autorul insusi declara undeva, mai firesc si mai simplu decât o armata de teoreticieni simplist si fireste nepracticant, poezia inseamna emotia celui care-o citeste, adica o definitie nici autotelica, nici gratuita, ci cumva, scuzati indrazneala, inefabila. Foarte rar un poet se chiar (s)pune pe foaie cu tot ce are mai dureros, ca sa nu folosesc un diplomatem ca „personal“ ori „autentic“. Fie ca se numesc „Arta scalparii“ sau „pe datorie“, cartile ce poarta semnatura lui T. S. Khasis pot scoate cam tot ce ai mai bun ca lector in tine. De la prima pagina pâna la cel mai scurt vers chiar simti ca merita, ca trebuie sa mergi pâna la capat, ca vei fi rasplatit. Nu conteaza daca esti un cititor specializat, empatic ori numai rasat in tabula. Volumul – si de ce nu poetul insusi, ne-am putea intreba – ramâne la fel de proaspat ca in 2005, fara sa putem spune totusi ca „se citeste si acum, ca si in anul aparitiei, cu sufletul la gura, aproape ca o poveste la care astepti, cutremurat, finalul“, cum afirma Oana Catalina Ninu in prefata. Cliseul narativizarii nu poate ascunde motivul acestor poeme, cauza lor – un cuvânt insuficient conotat in acest loc. Mobilul poetic e cel mai stereotipic: un etern feminin.
„la profund a-nchis“
In fond, avem pus pe tapet un imaginar expresionist: „presupun ca doar spaima se rostogoleste in cutia craniana / si asta e de ajuns pentru a raspândi / un iz de insecta trecuta prin risnita de cafea“ („VII.“). Mai in fond, avem o sensibilitate ultragiata, umilita, batjocorita, capodopera de care numai un regn e capabil: „ich liebe dich, ich liebe dich, dar daca m-as intoarce la tine / am duce-o tare rau si eu nu mai vreau asta. m-as sinucide / sa trebuiasca sa lupt din nou pentru pentru amândoi. mai scrii ? auf / wiedersehen“. Lectorul tintit e tocmai fosta iubita, careia i se mai si fura din discurs, incât nici nu mai stii de unde provine sau contravine sarcasmul: „de câte ori ies noaptea in curte la o tigara si vad / calea lactee si alte stele din cosmos / imi pare rau ca nu ma cheama gagarin / imi pare rau ca nu pot sa-i spun / doamna gagarina / cum va simtiti astazi ? o / plimbarica pe luna o vizita la statia m.i.r. un cântecel intergalactic?“ („XVI.“).
Oricum, poetul e constient ca „pâna la urma / tot umblând sa spui ce si cum / ti se vor trânti in nas mai multe usi decât crezi / usi din lemn de mahon usi lacuite usi metalice / usi mari impunatoare usi varuite / la trântire toate fac – bum !“ („XVIII.“). Si fiecare pagina va fi câte-o astfel de usa, reducând la tacere si pura consemnare, cu sunetul tot mai plin: „ar trebui sa golesc dulapurile / si sa-ti arunc hainele sau sa le vând sau sa le dau foc / in mijlocul curtii / dupa zece ani te strecori afara / cu o valiza din piele si o sumedenie de parfumuri / respiratia copilului pe care-l doream inca mai abureste geamurile / dormitorului / o vreme ti-a crescut burta cât dumnezeu / si asta / imi aminteste de primul tau avort executat pe ultima suta de metri / la arad când nu deosebeam tipetele tale de tipetele / altor femei…“ („XX.“).
La toate astea se mai adauga moartea mamei si agonia bun(ic)ului – „il aud pe batrân chemându-ma ca / de la doi metri sub pamânt“ („XXII.“). Insa cel mai valorificabil e fratele nebun Laur, fie confesându-se („daca ai libertatea sa urli din când când / nu-i chiar rau sa ratacesti prin ospiciu / dupa câteva urlete iesi pe arterele din new-york / (…) / in aceste citadele construite strada cu strada / (…) / oamenii trec unii prin altii cu usurinta unor corpuri de apa / o femeie de apa impingând un carucior de apa / intr-un parc cu plopi si banci de apa / sau sa rasfoiesti ziare de apa“ – „XXV.“), fie doar observat („in ultimii ani aparea doar cu o fata / de care cineva tragea pe dinauntru cu mii de cârlige“ – „XXXV.“). Spre finalul „Artei scalparii“, sunt posibile câteva iesiri in decor, pe care te miri cine le-ar cataloga drept – horribile dictu – halal patetismul, când ele sunt numai reflexul acut al unui rau psih(olog)ic resimtit fizi(ologi)c: „orele de ura s-au coagulat / in plex in cap in saliva in limba in gambe in pumni / in coate in gât in retine / ar trebui sa procedez ca laur / sa ies in curte sa urlu / sa aud doar urletul meu / consolându-ma (…) / dar sunt prea social / cu picaturile de ipocrizie pleoc pleoc pleoc in zonele celorlalti / cu lasitati cu minciuni cu politeturi jalnice / asteptând sa-si faca efectul“ („XXXVI.“). T. S. Khasis aproape ca-si construieste un alter ego fratern, care mai poarta si prenumele masculin al iubitei. Destul de psihanalizabil, am putea crede.
„ma prefer aici si nu in alta parte“
Figurile favorite ale poetului sunt enumeratiile, conjunctii sau poate numai disjunctii, liste pseudoinfinite, generatoare de imagini si spatii compensatorii: „masini rulând pe roti de floarea soarelui“, „o garsoniera din buenos aires“, „o veranda in mexic“; sau, mai incolo, imbarbatat in lipsa femeii, „la columna lui traian / intr-un cort in mijlocul junglei / pe anfield road la un meci al lui f.c. Liverpool / sau chiar aici cu tigari destule cu un pix nou-nout“ („XXXV.“). Si daca T. S. Khasis ne spune ca „listele astea sunt false si nici nu suna bine la citit“, sa-l credem, oare, pe cuvânt? Arta sa poetica, pardon, a scalparii, se constituie fericit intr-o anatomie a fricii, purificata prin scris: „faptul ca scriu aici si napârlesc imi prelungeste viata / desi frica m-a patruns pâna-n vintre / mi se face frica incepând de la cap apoi in ceafa / apoi o bucata coboara in gât se prabuseste-n gât / la faza asta un ins ce nu ma suporta / ma arunca de pe un bloc de zece etaje / dup-aia in stomac cât o minge de rugby / dârdâi din toate-ncheieturile cu sentimentul ca ma ghemuiesc / in orbitele reci ale unui dinozaur // dupa fragmentul asta ma simt consolat / ma simt ca laur dupa orele de vizita : / la dimensiunea normala“ („XXX.“).
Ca orice poet neverosimil de bun, lui T. S. Khasis ii place sa se complaca. Masochismul auctorial tipic, autoinduiosarea fals mascata, nu trimit numai la posibilitatea unei vindecari, asa cum sugereaza Claudiu Turcus in cronica sa din „Observator cultural“, atunci când observa ca „oricât de ofensiva, degradarea nu pare insurmontabila“. Pentru ca nu vorbim aici de disperare. Ci de regina sentimentelor, cea cu nume de cod Melancolie. Cea datorita careia suferinta survine mereu bemolizata pe undeva. Treptat, poemele parca se scurg in ochii lectorului ca niste materii pe jumatate vii, de o fluiditate lenta, vâscoasa si grea, cum va fi fost umoarea neagra din teoria temperamentelor. Finii sai degustatori stiu prea bine ca melancolia presupune o cantitate notabila de autocompatimire si chiar de juisare in sucul propriu, de altfel comparabila cu satisfactia unui cronicar entuziasmat la citirea volumului curent, intelegându-i in sfârsit lui T. S. Khasis nonautopromovarea pentru care-l iubeste V. Leac pe coperta IV. Cert e ca mai mult sau mai putin complexat, in oricare dintre directii, melancolicul se resimte favorizat, ca un adevarat termen de comparatie si diferentiere: „tin ca existenta mea sa aiba doza ei de dramatism / de alunecare in gol / pe undeva un surplus de dramatism ne incânta / altfel n-ar mai avea rost sa vorbim atita de restu’“ („XXXV.“). Lest in care intra si nonexperientele religioase, cu parodia si comicul antirevelatiei. Sa mai notam un singur aspect al acestei de fapt autoscalpari; de la un moment dat nici poetul nu mai stie de unde vine melancolia, din existenta sau din text – ori poate cutare distinctii nu-si mai cunosc intelesul, incropind inca o data cartaresciana texistenta: „de când scriu in caietul asta pun mai putin zahar in cafea / jumate dulce / jumate amara / nu ca m-ar tine treaz dar pare ceva echilibrat / imi face bine imi face bine / cât mi-ar face parcurgerea cartii cu abonatii romtelecom / nu ma afecteaza nici pe plus nici pe minus“ („XXXVI.“).
Mai ramân ciclurile „date personale“ si „robinson“ – de fapt un singur poem, „robinson si-a platit intotdeauna datoriile“ – departe bine de-a putea singure „alcatui un volum individual“, cum crede prefatatoarea. Tot ce in „Arta scalparii“ era brut, acum s-a diminuat ca intensitate, resemnat ca pierdere, plictisit ca rabdare, ba chiar a devenit facil de rezumat in locuri comune („am cautat o reprezentare pentru dragoste / in timp ce un fluture a intrat din intâmplare / apoi a reusit sa iasa / lovindu-se totusi de marginea geamului“ – „***“) sau doar socio-realist: „imi dau seama ca foamea doboara un om / mai repede decit frica, decit dragostea“ („***“). In cel mai bun caz, poemul final e transcrierea unui vis, perfect asezat ca limita si probabil nou inceput. Izolat in Chesintul sau ca-ntr-un Ieud, sastisit sa-si tot jeleasca pierderea, poetul si-a pus de-o familie. Robinson si-a gasit insula.
T. S. Khasis a razuit febril pe locul umed si rece din urmele pasilor unei actrite grabite, lasate pe inima ca un pamânt rece si umed a unui poet neverosimil de bun: „probabil ca melancolia vine din obisnuinta de a / lenevi cu mâna in dreptul inimii“, pâna la cicatrizare. Pentru ca, nu-i asa, „mâna asta-i zona mea afectiva“.
Daca Laura n-a mai putut fi satisfacuta, n-are decât sa ramâna sanatoasa. Literatura româna, oricât de bolnava – sau nu – ar fi, se poate considera multumita. Are si ea un T. S.