– In aceasta dimineata de inceput de septembrie, v-as propune, magistre, o partida neconventionala de table – un sport ca oricare altul si el, nu-i asa?
– Desigur, atata timp cat sunt organizate competitii oficiale si exista campioni in materie…
– Cei mai multi considera, totusi, tablele mai mult un joc de noroc: ai zar, e bine; n-ai, Dumnezeu cu mila… Vreau sa spun ca nu se compara cu sahul, de exemplu, care presupune inteligenta, gandire, capacitate de analiza, cunoastere teoretica, geniu, chiar. N-am auzit pana acum de tablagii geniali, pe cand sahisti daruiti cu geniu au existat: Alehin, Capablanca, Botvinnik, Petrosian, Fischer, Kasparov…
– Asa s-ar zice, desi eu am un prieten care sustine ca, dimpotriva, sahul este un joc de noroc.
– N-am mai auzit o asemenea bazaconie. Cum asa?! Sa ne intoarcem la argument, vorba televizata a domnului Patapievici. In ce fel isi argumenta afirmatia prietenul dumneavoastra?
– Foarte simplu. El spunea asa: domnule, la sah, daca ai noroc sa intalnesti un adversar mai slab, castigi; daca nu, nu!
– Am impresia ca ma luati peste picior. Pai, asta-i euristica? Socrate n-ar fi fost deloc mandru de dumneavoastra…
– Nu eu am inceput cu glumite tablagistice – si inca neconventionale, pe deasupra…
– Dar nu glumeam deloc. Ma gandeam la o partida de table fara zaruri ca obiect fizic: fiecare isi alege combinatia de cifre pe care si-o doreste si muta pulurile in consecinta. De exemplu, in deschidere, eu va anunt un cuviincios sase-sase. Sper ca sunteti de acord ca am facut cea mai buna alegere…
– Stii, probabil ca revistele englezesti de bridge au rubrici permanente consacrate tablelor. Daca ne luam dupa teoreticienii si analistii insulari, cel mai bun zar de inceput este unu-unu; sase-sase este doar cel mai spectaculos, nu si cel mai eficient in perspectiva dezvoltarii jocului.
– Sa fie sanatosi specialistii britanici; eu raman la optiunea mea, mai ales ca ea imi permite o minunata introducere in problema pe care voiam s-o dezbatem astazi. Asadar, sase-sase: combinatia dintre numarul de etape care s-au disputat pana acum in Liga I si numarul de antrenori care au fost deja matrasiti de pe bancile tehnice. Recunoasteti, va rog: este un mic record sau poate deveni daca ne gandim ca mai exista cativa tehnicieni peste capul carora se leagana duios iataganul lui Damocles. Asta ca sa nu mai vorbim despre cei care si-au anuntat intentia de a-si lua lumea-n cap de buna voie si siliti de felurite imprejurari…
– Stii ce mi se pare mie foarte interesant in povestea asta? Faptul ca patronul cel mare indreptatit sa-si demita antrenorul, date fiind rezultatele lamentabile inregistrate de echipa sa pana in prezent, Adrian Porumboiu de la Vaslui, a anuntat ca nu are in vedere o asemenea masura. Mai mult decat atat, el i-a avertizat pe suporterii galagiosi si vehementi din dulcele targ moldav ca nu galeria schimba antrenorul, din motivul elementar ca nu ea a semnat contractul de angajare al respectivului. Porumboiu a mers chiar mai departe, avertizandu-si concitadinii sa nu continue cu manifestarile ostile pentru ca risca sa pateasca la fel ca spectatorii craioveni care, o buna bucata de vreme, si-au vazut favoritii doar la televizor. Si a mai spus fostul mare arbitru international ceva care se aude rar prin arealul fotbalistic autohton: vinovat pentru repetatele rateuri ale echipei in campionat nu este doar spaniolul Caro, adus cu surle si trambite din ograda Realului (oricat de pasagera a fost trecerea lui pe-acolo), ci si jucatorii, si chiar el insusi. Cand am auzit treaba asta, mi-am spus in sinea mea: iata ce inseamna un om de fotbal veritabil, un patron dotat cu intelegerea adanca si complexa a fenomenului, un conducator de club pentru care cuvantul profesionalism nu este o vorba goala. El stie ca saptamanala iesire pe gazon a unei echipe reprezinta doar partea vizibila public a aisbergului performantei; dincolo de ea se intinde o retea ampla de realitati complementare – organizare, atmosfera, legaturi subtile intre diferitele compartimente functionale ale clubului, un anumit set de norme si reguli la care trebuie sa se alinieze toata lumea, un sistem coerent de recompense si sanctiuni, o buna comunicare etc. Fara ele, nici o structura nu se poate dovedi in timp nici stabila, nici durabila, nici lucrativa. Si mi-am mai spus ca, spre deosebire de majoritatea omologilor sai investitori intr-ale fotbalului, nevricosi, iritabili si degraba varsatori de sange antrenorial, Adrian Porumboiu mai stie ca nu exista tehnicieni-vrajitori, capabili sa construiasca ori sa propulseze catre excelenta o echipa intr-o luna-doua, ca reciproca adaptare presupune o perioada de timp pe care n-o poti contracta fortat decat asumandu-ti riscuri de parcurs incalculabile – bref, ca Benjamin Franklin avea dreptate spunand ca in diplomatie si in dragoste castiga cine are rabdare, dar ca acest adevar isi conserva valabilitatea si in fotbal.
– N-aveti impresia ca il creditati in exces pe patronul de la Vaslui? Gurile rele spun ca Porumboiu nu se grabeste sa-l demita pe Caro ca sa nu fie obligat la plata clauzei de reziliere unilaterala a contractului, in valoare de un milion de euro…
– S-ar putea sa aiba dreptate; pentru binele fotbalului romanesc, insa, mi-ar placea ca dreptatea sa fie de partea mea.
– Ma rog: in fond si la urma urmei, e problema lor. Ce parere aveti despre ceilalti cinci trimisi pe tusa de patronii echipelor lor?
– Circula prin fotbal – si nu numai prin cel mioritic – sloganul facil: pentru orice esec, vinovat este antrenorul, cu corolarul sau: oricare tehnician trebuie sa aiba, in fiecare clipa, bagajul facut, el fiind primul care plateste oalele sparte.
– Si nu e corect sa se intample asa?
– Nu neaparat si, mai ales, nu intotdeauna. Culpa antrenorului rateur nu este mai mare decat a patronului care l-a angajat. Responsabilitatea primului este de ordin tehnic; a secundului, de ordin strategic. Tehnicianul trebuie sa fie un profesionist; patronul trebuie sa fie un filozof al fotbalului. Ca orice fapt de viata, si sportul-rege are o filozofie a lui, o psihologie si o morala specifice. Daca nu le stapanesti, poti investi oricat, fiindca nu vei depasi niciodata conditia de etern cotizant la nobila indeletnicire a aruncatului banilor pe fereastra. Cine crede ca a avea 11 sau 18 jucatori foarte buni si un antrenor supervaloros este suficient pentru a alcatui o formatie de top se insala. Valoarea este o conditie necesara, nu insa si suficienta pentru performanta, mai ales intr-un sport de grup cum este fotbalul. Marile cluburi n-au repurtat succese istorice atunci cand au strans laolalta constelatii de vedete sub conducerea cine stie carui magician, ci, mai curand, atunci cand intre echipieri de anvergura variabila si antrenori s-a inchegat o perfecta alchimie a compatibilitatii reciproce. Mai simplu spus, nu exista tehnicieni absoluti; doar tehnicieni potriviti pentru o grupare sau pentru un moment anume. Helenio Herrera n-a antrenat doar Internazionale Milano a anilor ’60, dar rezultate superaltive a izbutit numai cu Sarti, Facchetti, Picchi, Corso, Suarez, Bedin, Jair et comp. Nici Jose Mourinho, contemporanul nostru, n-a atins cu Chelsea Londra nivelul de performanta asteptat in virtutea achizitiilor de jucatori si conditiilor materiale pe care i le-a asigurat Roman Abramovici. La fel, Realul de anul trecut, cu Cristiano Ronaldo si Kaka alaturi de supervedetele deja existente in curtea madrilenilor a clacat atat in campionat, cat si in Champions League. Si tare ma tem ca nici recenta aducere a lui Mourinho pe banca tehnica nu se va solda automat cu reincoronarea galacticilor ca suverani ai Europei.
Gasirea unui antrenor potrivit este o operatiune mult mai delicata si mai complexa decat pare, iar patronii care angajeaza nume, in loc de oameni, probeaza, ipso facto, legatura precara pe care o au cu fotbalul, semnand in alb prima si cea mai importanta polita a esecului. Din acest motiv, consider ca cele sase divorturi deja pronuntate in prima liga sunt, in proportie covarsitoare, imputabile nu tehnicienilor destituiti, ci angajatorilor lor care ar trebui sa plateasca fara murmur clauzele de reziliere, iar, ca bonus, sa-si mai si autoaplice cate o amenda severa pentru incompetenta manageriala. Rareori noi avem ragazul si linistea necesare pentru a evalua atat pierderile directe pe care le produc achizitiile neinspirate – de jucatori, de tehnicieni, de amploiati sportivi –, cat si pagubele colaterale care li se adauga si care pot insemna cariere incheiate prematur sau nedezvoltate la parametri firesti, drame ale ratarii nevindecabile, neimpliniri dureroase in plan profesional si uman etc. Ceea ce s-a intamplat cu Dorel Stoica la Steaua este simptomatic pentru ceea ce ma straduiesc sa-ti sugerez. De asta, atunci cand aud cu cata nonsalanta acefala se pronunta unii antrenori si jucatori: „sunt profesionist, deci imi voi face datoria, indiferent la ce club ajung“, incerc un sentiment de disconfort acut. Asa e, trebuie sa-ti faci datoria oriunde si indiferent de imprejurari; performanta de nivel inalt se situeaza, insa, dincolo de simpla indeplinire – eventual, constiincioasa – a datoriei. Mai mult, poate, decat altor domenii, sportului de echipa ii sunt consubstantiale confortul interior, bucuria exprimarii in teren, co-afinitatea in raporturile cu ceilalti membri ai colectivului, sentimentul solidaritatii de grup, jubilatia impartasita a succesului comun si asa mai departe. Nu valoarea individuala a jucatorilor si a lui Dan Petrescu a facut din Unirea Urziceni o campioana, cat imprejurarea fericita ca aceste lucruri despre care vorbesc, si care, in genere, sunt ignorate metodic, au coagulat natural si prodigios in atmosfera austera a Baraganului fotbalistic, ivind din neant, o echipa miraculasa. Din pacate, se stie: orice minune tine trei zile. Sau trei ani…
Este posibil – ba, chiar, foarte probabil – ca odata ajunsi la Steaua, Apostol, Galamaz, Bilasco, Gomez si alti corifei ai Unirii sa gliseze (aparent, fara motiv) in anonimatul din care i-a extras o intamplare providentiala. Amplele si cam subversivele miscari de trupe efectuate recent pe traseul Ghencea-Urziceni si retur, s-ar putea dovedi, in pofida optimismului dezlantuit al lui Gigi Becali, o inconsistenta tiribomba publicitara si un fiasco sportiv.
Autor: GELU NEGREAApărut în nr. 290