Spuneam data trecuta ca viata tenismanilor pro nu este deloc una usoara, ca ea nu respecta câtusi de putin fantasmele noastre, ale celor care, fani fiind, ne imaginam ca nu poate exista fericire mai mare decât sa calatoresti pe meridianele globului pentru a-ti prezenta publicului arta tenisistica. Frecvent, întâmplarile neplacute, chiar primejdioase, ridica obstacole reale în calea unui destin sportiv ce ar trebui sa fie autotelic si antiseptic. Sa luam doar câteva exemple, comunicate cu acribie de Fabrice Santoro în cartea sa, „A deux mains“. Pildele selectionate marturisesc fara dubiu ca meseria de jucator de tenis incumba si ea anumite pericole si neplaceri, aspecte nu întotdeauna usor de gestionat.
„Noi, tenismanii, am cunoscut cu totii experienta zborurilor aeriene întârziate si amânate, am dormit cu totii întinsi pe jos, pe pardoseala aeroporturilor sau în hoteluri sinistre, care te îngrozesc prin lipsa dotarilor elementare. Îmi amintesc ca aveam cam douazeci si unu de ani, pierdusem rusinos la Roland Garros în al doilea tur, asa ca am acceptat, în dorinta de a uita aceasta trista înfrângere, sa particip la turneul de la Taskent, în Uzbekistan. Din fericire, acesta nu mai face parte astazi din calendarul ATP. În acea vreme mi s-a parut locul cel mai îngrozitor de pe lume. Hotelul avea geamurile sparte, iar în camera de trei metri pe doi patul se sprijinea pe o platforma din beton. A doua zi dimineata, în loc de mic-dejun, am primit doar pâine si cafea. Nici unt, nici dulceata, nici macar fructe. Spun asta nu ca sa întelegeti ca noi, tenismanii, avem nevoie de conditii de lux, ci doar ca ne este necesar un minimum de confort ca sa putem juca în conditii decente. A doua zi am fost fericit ca am pierdut, putând astfel sa parasesc acel loc înfiorator“ (op. cit., p. 70).
O alta aventura a profesionistilor din circuitul alb este si cea legata de transportul bagajelor. Apropo de asta, Fabrice consemneaza: „Atunci când mi-am recuperat termobag-ul pe banda rulanta a aeroportului din Montevideo, Uruguay, am ramas surprins cât de usor este. Am trait o surpriza extrem ce urâta când, deschizându-l, am constatat ca îmi disparusera toate cele patru perechi de pantofi de zgura. Abia daca am avut ragazul sa alerg într-un magazin sportiv ca sa târguiesc o singura pereche de pantofi, o marca locala, înainte de a intra pe teren. Si trebuie spus ca a-ti schimba încaltarile nu este tocmai ceva obisnuit la nivelul nostru. Un astfel de eveniment poate sa însemne sanse mai mari pentru o accidentare urâta. La câtva timp dupa aceea, în urma unui zbor Paris-Stuttgart, compania aeriana la ale carei servicii apelasem mi-a pierdut întregul echipament. Trebuia sa joc a doua zi, iar eu nu mai aveam nici hainele, nici pantofii, nici rachetele, absolut nimic. Si, dupa cum stie oricine, pentru un jucator de tenis racheta este prelungirea mâinii sale, fiind foarte dificil de ingerat o schimbare, fie ea cât de mica. Eu folosesc, spre pilda, acelasi tip de racheta de doisprezece ani. Am schimbat-o abia atunci când rachetele mai lungi au aparut în circuit. A fost o revelatie cât ma priveste, caci din pricina gabaritului meu redus, îmi lipsea putin mai multa putere. Am ales un mâner mai lung cu doi centimetri si jumatate, iar asta m-a ajutat enorm la serviciu, la felul în care loveam mingea în câmp si acopeream terenul. O diferenta minuscula, dar esentiala atunci când nu ai un brat ca un levier. Prin urmare, la Stuttgart am împrumutat o racheta ce parea asemanatoare cu a mea, gândind ca voi putea sa ma adaptez, desi simteam ca nu eram tocmai în apele mele din cauza acelei schimbari. Sa joci cu racheta altcuiva echivaleaza adeseori cu a pierde meciul chiar înainte ca el sa înceapa. Si asta pentru ca noi, tenismanii pro, cunoastem pâna si cea mai fina reactie la lovitura a propriei rachete. La antrenament nu este o problema sa lovesti cu alta rachta, dar în meci este cu totul si cu totul altceva. Este imposibil sa servesti cu precizie, sa reusesti o minge amortizata la milimetru sau sa lovesti cu putere maxima fara sa stii ce fel de reactie poate dezvolta racheta. Prin urmare, am pierdut fara drept de apel si m-am întors de urgenta acasa. Natural, bagajul mi-a ajuns la Stuttgart când eu deja ma aflam la Paris!“ (idem, pp. 70-72).
Si înca, în marginea „deliciilor“ pe care activitatea de globe-trotter le prilejuieste: „La Bogota chiar am fost convins ca o sa dau coltul. Ma aflam acolo însotit de taica-meu. Primisem recomandarea sa nu iesim din hotel din pricini legate de siguranta. În prima seara am cinat la restaurantul intern. A doua seara am luat masa tot acolo. A treia seara chiar ca n-am mai rezistat, asa ca am insistat pe lânga organizatori ca sa ne recomande un loc în care sa putem merge fara sa riscam. Acestia ne-au recomandat o pizzerie dintr-un mall recent deschis: „Puteti ajunge acolo însotiti de un sofer al turneului si veti fi în siguranta“. Pe la sfârsitul cinei, un schimb de împuscaturi s-a dezlantuit într-un magazin de bijuterii situat chiar în vecinatatea pizzeriei noastre. Înconjurati de urlete si lacrimi, am ramas, tata si cu mine, trântiti pe burta, sub masa, mai bine de o ora si jumatate, ascultând cum suiera gloantele pe deasupra noastra…“ (idem., p. 72). Interesant, nu-i asa?