Nimic pe lumea asta nu destabilizeaza mai mult mintea unui tanar sportiv de performanta decat laudele desantate ale presei. La fel, nimic nu e mai nociv pentru un june performer al stadionului decat o devastatoare „cruciada“ mediatica impotriva sa, un om inca nematurizat pe deplin si inca nu foarte bine dat cu lumea. In ambele variante, rezultatul consta intr-un profund dezechilibru mental, intr-o confuzie de proportii indusa in sufletul acelui atlet aflat inca in cautarea adevaratei sale personalitati.
Fabrice Santoro isi aminteste – ma opreau pe strada gazetari cu nume mai sonor decat al meu, lucru firesc, caci aveam pe-atunci cam saisprezece-saptespreze ani, si ma intrebau pe un ton grav tot felul de chestiuni pe care nu le intelegeam prea bine, multe neavand nici macar legatura directa cu tenisul. Faptul ca imi acordau atata incredere ma zapacea complet, eu nemaistiind ce sa inteleg. Nu cred ca asta m-a ajutat sa ma maturizez. Dar un lucru tot am invatat, mai adauga Battling Fab: „M-am intrebat adeseori daca trebuie sa spun jurnalistilor adevarul. Experienta la care am ajuns m-a invatat insa ca niciodata nu e bine sa-mi fac autocritica in fata gazetarilor. De pilda, daca un jurnalist are doar impresia ca nu am dat tot intr-un meci, atunci va evoca acest fapt ca pe o simpla posibilitate, folosind litere minuscule pentru titlul articolului, caci nu are la indemana nici un temei. Dar daca am avut proasta inspiratie sa marturiresc ca nu m-am pregatit prea bine si ca nu am luptat pana la capat, asa cum mi s-a intamplat sa declar pe la inceputul carierei mele, atunci e sigut ca gazetarii vor titra cu litere groase, pe prima pagina, acest lucru“ (op. cit., p.38).
Fabrice povesteste despre un incident semnificativ, consumat pe la maturitatea carierei sale de tenisman pro. In 1999, in timpul unui meci epuizant, dupa doua ore de combat, pe o caldura infernala, francezul a denuntat imposibilitatea de a mai continua. Un gazetar de la „L’Équipe“, Philippe Maria, l-a acuzat in cursul conferintei de presa de dupa meci ca nu este bine pregatit. Jurnalistul nu putea sa conceapa ca dupa doar doua ore de confruntare epuizarea se poate instala. Santoro a raspuns ca este vorba despre cel de-al patrulea meci din turneu, ca temperatura era de 40? la umbra, prin urmare nu e nimic nefiresc in asta. Maria l-a intrebat apoi pe omul din Tahiti cat alearga pe zi, iar Fab i-a raspuns ca in jur de saizeci de minute. Dar presarul parizian nu s-a dat batut, argumentand ca nu pricepe in ce fel isi lucreaza Fabrice antrenamentul si conditia fizica, deoarece pana si el, Philippe Maria, face jogging pret de o ora si jumatate – fara sa fie sportiv profesionist… Fabrice nu si-a mai tinut firea si a ripostat: „M-am enervat, explicandu-i pe un ton sec ca nu sunt maratonist. Un tenisman trebuie sa-si lucreze nitelus si serviciul, si reverul, si dreapta, si voleul etc. Ora mea de alergare se adauga asadar celor patru ore de tenis zilnice“ (idem, p. 39).
Altadata, si in fata altui jurnalist, Fabrice Santoro si-a varsat naduful, incercand sa explice de ce se pregateste asa cum o face: „Nu posed gabaritul jucatorilor de astazi, nu am un serviciu devastator, nu ma pot lauda nici macar cu un forhand letal, dar voi, gazetarii va incapatanati sa scrieti ca nu ma pregatesc bine sau ca o fac insuficient. Daca-i asa, cum naiba se explica atunci palmaresul pe care l-am realizat pana acum? Sa fiu oare un geniu al tenisului? Evident, nu. Doar ca ma antrenez intr-o maniera care mi se potriveste doar mie. Asta e tot. Nu v-am zarit niciodata pe voi, presarii, asistand la antrenamentele pe care le fac, ascunsi undeva, discreti, pierduti in umbra. Si-atunci, cum Dumnezeu va permiteti sa ma judecati?“ (ibidem). Si cel supranumit The Magician noteaza cu amaraciune cat de mult au contat in cariera sa de tanar tenisman pro reprosurile si criticile nedrepte si absurde, cat de profund i-au macinat acel dram de incredere in sine de care avea atata nevoie…
Ajuns la maturitate, dupa o cariera de mai bine de doua decenii, Santoro isi permite in prezent sa fie intelept si sa analizeze fara partinire evolutia relatiei lui cu mass media: „Cu cat ma gandesc mai mult la cariera pe care am realizat-o,
cu-atat imi dau mai bine seama in ce masura sensibilitatea mi-a fragilizat mentalul. Violenta unora dintre analizele facute meciurilor mele sau ale comportamentelor si atitudinilor mele de la inceputul carierei m-a impins sa ma retrag launtric, sa ma repliez, sa ma refugiez in spatele unei usi blindate care sa ma protejeze contra intentiei unora de a se instapani asupra vietii mele, asupra jocului si asupra personalitatii mele. Probabil ca nu am procedat corect, dar atata am stiut sa fac.
De-a lungul ultimilor ani petrecuti in circuitul ATP pot sa spun ca acest fenomen, de fuga interioara, s-a inversat. Mi-am castigat o reputatie de tenisman fara complexe in relatia cu presa, trecand drept un client excelent pentru mass–media. Relatiile cu majoritatea jurnalistilor au devenit agreabile si chiar pot sa ma laud ca sunt prieten cu unii dintre acestia“ (op. cit, p. 40).
Si pentru ca gazetarii din lumea intreaga se intrec, mai ales cei care lucreaza pentru tabloide ori pentru revistele de scandal, in a dezvalui „secrete“ ale personalitatilor publice, indiferent de domeniu, este firesc ca un tenisman cu buna cota „de piata“, precum neindoielnic ca Fabrice Santoro a fost, sa cada prada curiozitatii lor morbide. Francezul a invatat prea bine ca notorietatea are si un efect pervers, in sensul in care genereaza zvonuri si alimenteaza fabulatii care adesea trec drept adevar. De exemplu, in 1990, pe cand participa la US Open, turneu gazduit de orasul New York, Fab aproape ca a pierdut autobuzul de seara care-l ducea la hotelul sau din Manhattan. Fiind tanar si nu foarte prosper financiar, neavand cum sa plateasca un taxi, s-a aruncat pur si simplu pe scara masinii, apoi s-a trantit pe primul scaun liber… langa un jurnalist italian celebru prin faptul ca era homosexual. Cei doi nu si-au vorbit, caci nu se cunosteau. Dar pentru ca junele Santoro, pe-atunci in varsta de saptesprezece ani, nu avea mare trecere la femei si pentru ca prefera sa ramana un solitar, i-au iesit rapid vorbe in circuit ca ar fi gay. Nici dupa ce s-a casatorit, nici dupa ce i s-a nascut fetita aceste zvonuri n-au incetat… ba dimpotriva, s-au amplificat gratie faptului ca Fabrice a fost vazut uneori in compania unui jurist elvetian din Grenoble, homosexual asumat, care ii este nu doar prieten, ci si notar oficial! Sa mai conteze adevarul potrivit caruia Battling Fab nu e interesat de barbati?
Un alt zvon, pe care Santoro a tot obosit sa-l mai dezminta, este acela potrivit caruia ar fi un adept al Bisericii Scientiste. Fab nu stie de unde i se trage, dar nici macar nu-l intereseaza, povestea neavand nici o miza pentru el, catolic nominal, dar deloc fervent al bisericii, simplu ins care crede ca e firesc sa existe cineva deasupra noastra care sa desparta binele de rau si care sa ne judece in functie de faptele noastre…