Fascinatia in fata jucatorilor profesionisti de tenis nu dateaza de ieri-de azi. Aidoma unor zei, tenismanii de vârf ne arata noua, muritorilor, o fata cosmetizata, dramatizata, bine pusa in scena, pentru ca in spatele acestei masti sa ascunda o esenta inaccesibila noua, fanilor ordinari. Ca urmare, nici nu e dificil de banuit ce imensa curiozitate mistuie mintea si sufletul impatimitilor de tenis. Ce n-am da noi, oamenii din marele public, sa aflam ce se petrece dincolo de usile si culoarul ce despart terenul si tribunele de vestiarele jucatorilor? Despre raspunsul la acest tip de febrila curiozitate scrie Fabrice Santoro in cartea sa, „à deux mains“. O face cu talent si convingere, comunicând cu discretie o suma de adevaruri ce poate ca definesc mai fidel personalitatea campionilor decât un voleu de backhand reusit ori un lob liftat ce a muscat din tusa. Este o viziune demitizanta, destul de critica si, oricum, categoric avizata, Fabrice fiind unul dintre eroii intelepti ai circuitului pro. Mai mult, francezul, unul dintre veteranii all time ai sportului alb (detinând, intre altele, si recordul de participari la turneele de Mare Slem!), a trait, a vazut si a inteles multe, fiind contemporan cu diferite generatii de straluciti tenismani, de la McEnroe si Connors, trecând prin Lendl, Courier, Sampras si Agassi, pâna la Federer, Nadal, Djokovici si Murray.
Tabloul pe care Battling Fab il picteaza cu tuse precise este unul fascinant. Subiectiv vorbind, nu stiu daca exista mai buna devoalare a atmosferei din vestiar, a relatiilor dintre jucatori, a emotiilor si izbucnirilor ce-i incearca frecvent pe atletii sportului alb. Iata câteva rânduri pilduitoare in acest sens: „Nu poate fi imaginata posibilitatea ca doua echipe de fotbal sa imparta acelasi vestiar inainte si dupa meci. Daca ar fi asa, atunci nu incape nici o indoiala ca peretii ar fi stropiti cu sânge! Din acest punct de vedere, sarcina tenismanilor este si mai usoara, dar si mai complicata. Jucatorii stau impreuna inainte sa intre pe teren si fac dusul de dupa infruntare in aceeasi sala de baie. In asemenea locatii comune, mai mult sau mai putin confortabile, in functie de turneu, ajungi sa stii aproape totul despre adversar: cum abordeaza partida, cum isi pregateste rachetele, cum se concentreaza, cum se incalzeste. Este nervos inainte de meci si agresiv dupa? Discuta tensionat cu antrenorul? Intr-un asemenea context descoperi la propriu mecanismele secrete ale functionarii tenismanilor. De pilda, pudoarea americanilor, care aproape ca se ascund in cabina de dus, si dezinvoltura latinilor, care se plimba goi prin vestiar. In viata mea de sportiv cred ca am vazut cu mult mai multi barbati dezbracati decât femei! In aceasta lume nu exista negru sau alb sau galben, caci toti impartasim aceeasi religie: tenisul. Pentru un pusti, aflat la inceputul carierei, este deopotriva si intimidant, si provocator sa-i vada pe cei mai mari atât de aproape, sa-i studieze la lucru.
Imi amintesc de primul meu turneu. Se intâmpla la Miami, pe insula Key Biscayne. Nu aveam decât saptesprezece ani. Destinul a hotarât ca trebuie sa-l infrunt pe Boris Becker in cel de-al doilea tur. Era pentru prima oara când intâlneam una dintre legendele circuitului. Partida noastra urma sa aiba loc in faptul serii. Ne aflam amândoi in vestiar, el, starul, eu, pustiul necunoscut. Eram intovarasit de antrenor, Becker era anturat de o armata intreaga de specialisti: antrenor, preparator fizic, kinetoterapeut si racordor. Il priveam pe furis incercând sa inteleg cum se pregatea de partida triplul campion al Wimbledonului si faceam efortul sa inregistrez pâna si cel mai marunt detaliu. Si astazi continui sa trag cu ochiul la pregatirea pentru meci a tenismanilor pe care nu-i cunosc, dupa cum nu ma feresc sa schimb câteva cuvinte cu acei jucatori care, ca si mine, nu au nevoie de un ragaz indelungat pentru a se concentra cum se cuvine.
La Melbourne, in 2008, m-am incalzit o ora inainte de meciul in care urma sa-l infrunt pe liderul mondial, Roger Federer. Prinzând o minge cu mâna, am suferit o entorsa la degetul mic. Intors in vestiar, am observat ca degetul meu isi dublase volumul. Cu un bandaj continând ghiata, am dat nas in nas cu Roger. S-a uitat la mâna mea si mi-a spus zâmbind: „Nu a inceput prea bine pentru tine, nu?“. Apoi am izbucnit amândoi in ris, asta cu un sfert de ora inaintea inceperii partidei! Cred ca e posibil sa imparti cu adversarul tau buna dispozitie, daca relatia ta cu el este una sanatoasa. Si cred ca avem dreptul sa ne manifestam buna dispozitie inainte de partida. Oricum, atunci, la Melbourne, scorul a fost unul net favorabil lui Federer. Problema mea nu consta in degetul umflat, peste care am asezat un bandaj, astfel incât nu am suferit aproape de loc, ci tipul de dincolo de fileu, care era pur si simplu un geniu!
Aceasta proximitate ne obliga sa ne purtam un anumit respect. In tenis, lupta incepe când pasim pe teren si ia sfârsit dupa ultima minge de meci. In afara acestei paranteze nu exista decât doi barbati, care pot fi si prieteni. Tenismanul este liber si independent, el nu se reprezinta decât pe sine. In alte sporturi confruntarea se duce nu doar intre barbati, ci intre populatiile unor intregi orase. Daca Olympique este umilita, intreaga Marsilie este in lacrimi, daca eu sunt umilit, doar pe mine ma podideste plânsul. Iar aceasta diferenta poate stârni ura si genera fanatism“ (op. cit., pp. 80-82).
Dar mai multe despre lumea secreta a jucatorilor de tenis, saptamâna viitoare.
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 3012010-11-25