Santoro: cu doua mâini (12)

Suntem înfometati sa aderam la modele. Ne arde setea sa ne însotim cu eroii. Ne dam în vânt sa accedem la altitudinea zeilor. Ne lasam fascinati de reusita celor „exceptionali“. Oamenii intervalului, cei multi si aidoma noua, reprezentantii mass-media, ne lasa reci. Cautam neabatut o pârghie, o împrejurare, un noroc astfel încât sa ne disociem de „gloata“ pentru a pasi, aroganti si fericiti, în împaratia celor „alesi“ si „canonici“. Sa fie un fapt de mirare aceasta asiduitate în a ne detasa? Sa tina de nefiresc propensiunea noastra, sau macar a celor mai multi dintre noi, de a cauta cu aviditate statutul de „fara pereche“? Evident si strident, nu. N-am fi noi însine daca am proceda altfel. Gândirea magica este o moneda curenta a functionarii noastre psihice. Cu totii suspinam dupa umbrela protectoare a unui „tatuc“ omnipotent, ultracompetent si mai ales dispus sa ne delege o parte din excelenta sa.
Nici în tenis lucrurile nu stau diferit. Nici macar acolo – poate mai ales acolo. De ce as dori, eu, fan al sportului alb, sa seman cu Victor Crivoi ori cu Marcel Granollers, doi onorabili sportivi, dar insi care nu se remarca prin nimic, oameni capabili sa produca uneori o surpriza, eliminând un favorit ori un campion – dar nu mai mult de-atât? Nu e mai natural, mai în firea lucrurilor, sa doresc, potopit de entuziasm, sa ma aseman cu Nadal, Federer sau Murray? De ce sa copiez dreapta lui Hanescu, daca modelul maxim este forhand-ul lui Federer ori liftul nebun al stângaciului Rafa? De ce sa suspin dupa serviciul lui Ungur, când del Potro, Murray si Roddick sunt modelele maxime în domeniu?
Pornind de la aceste sumare alegatii despre nevoia noastra de a ne identifica, pe cât se poate, cu niste ilustre figuri ale tenisului, nu cu jucatorii intervalului, cei de dincolo de prima suta mondiala a clasamentului ATP, cred ca o sumara curiozitate legata de felul în care traiesc, gândesc si evolueaza, inclusiv în plan financiar, „ceilalti“ tenismani, care nu sunt iubiti de adierea geniului sau atinsi de aripa norocului, nu ar fi deloc lipsita de legitimitate… Sfârseam interventia de saptamâna trecuta invocând o curiozitate similara, doar ca nitelus mai competenta, întrucât era manifestata de cineva din interiorul fenomenului, cea a francezului Fabrice Santoro. Mai mult, Battling Fab nu avea doar întrebari, ci si raspunsuri, el însusi nefiind unul dintre supercampionii sportului alb, ci doar un talentat si foarte experimentat player…
Iata cum vede chestiunea financiara a sportivilor din „interval“ acest întelept din Hexagon: „Ceilalti tenismani, altii decât primii zece-douazeci, nu pot conta decât pe rezultatele lor pentru a-si apropia câstiguri din premiile oferite la turnee. Turneele de Grand Slam sunt de departe cel mai bine remunerate: Open-ul australian ofera 800 000 de euro câstigatorului, Roland Garros-ul 1 000 000 de euro. Sunt cifre exorbitante, dar unii dintre jucatori se plâng, estimând ca sumele orientate catre cei care fac realmente spectacolul pe teren sunt prea mici din perspectiva veniturilor realizate de organizatorii turneelor. În afara celor patru mari turnee cunoscute, competitia de la Dubai este una dintre cele mai cautate: acolo se livreaza câstigatorului nu mai putin de 300 000 de euro.
Tenismanul este un profesionist, un «muncitor» independent, a carui cariera dureaza în medie zece ani. Din acest punct de vedere, eu sunt înca o data o exceptie, caci am devenit profesionist înca din 1989. În doua decenii de cariera ATP premiile obtinute de la turnee s-au ridicat la un nivel de 300 000 de euro în medie pe an. Fireste, noi, jucatorii, cheltuim pe taxe, pe salariile antrenorului, preparatorului fizic, kinetoterapeutului, apoi pe biletele de avion, pe hoteluri si restaurante…
Un anumit procent al câstigurilor din turnee este depus într-un fond care ne va permite o pensionare la vârsta de patruzeci si noua de ani, iar acest interval de gratie dureaza douazeci de ani, pâna la saizeci si noua de ani. La patru ani dupa ce majoritatea angajatilor francezi îsi primesc pensia legala, tenismanii nu mai au drept de pensie. Oamenii care fac acest calcul trebuie sa tina seama ca un jucator de tenis moare tânar. Pentru a beneficia de aceasta pensie, jucatorul trebuie sa dispute douasprezece turnee majore pe an, timp de cinci ani. Eu am disputat vreme de doua decenii o duzina de competitii importante în fiecare an.
La câstigurile rezultate în urma participarii la turneele din circuit se adauga si primele pentru demonstratii. În functie de valoarea sa, stabilita în functie de clasamentul computerizat ATP, dar si de capacitatea de a umple sala cu public, tenismanul este mai bine sau mai putin bine platit ca sa participe. Pot sa spun ca m-am temut tot timpul în îndelungata mea cariera ca sa nu ma accidentez, astfel încât sa fiu nevoit sa nu-mi pot exercita meseria. Pentru asta mi-am asigurat trupul, dar de mai multi ani nici o societate de asigurari nu mai accepta sa colaboreze cu mine pentru ca as fi prea în vârsta. Pe de alta parte, chiar si retras din activitate, un tenisman nu paraseste cu totul terenul competitional si poate beneficia de posibilitatea de a lua parte la meciuri demonstrative. Cei mai valorosi pot solicita sume nebunesti, uneori ajungând chiar la un milion de euro pe turneu. Dar câti pot plusa în acest fel? Uite cum stau lucrurile în realitate. Un jucator de pe locul 150 mondial este un sportiv de excelenta calitate. El izbuteste sa traiasca de pe urma sportului, transformat în meserie, pe care-l practica, însa o face cu dificultate, fara sponsor, fara meciuri demonstrative si mai ales fara recunoastere publica. Pe plan mondial, doar 10-15 jucatori ajung sa câstige sume imense, iar cincizeci din ceilalti traiesc chiar bine din tenis. E foarte putin. Eu recunosc ca am avut norocul sa fac parte din cei alesi“ (op. cit., pp. 78-79).
Prea multe nu cred ca ar mai putea fi spuse, în urma unui asemenea excurs. Fabrice ridica voalul de pe o realitate doar implicita, la care mai nimeni nu face referire. Noi, fanii de rând, ne înnebunim dupa ce vedem la televizor, transmisiuni ale meciurilor unor campioni din turneele de Grand Slam sau de Masters Series. Acolo, în gradenele de pe Rod Laver Arena sau de pe Philippe Chatrier, privim avizi „armatele“ de apartinatori ai lui Federer, Nadal, Djokovici si Murray. Eu însumi am stat lânga staff-ul tehnic al lui Andy Murray si David Nalbandian. Dar câti dintre tenismanii de dincolo de locul 70-80 mondial îsi pot permite sa plateasca deplasarea si întretinerea unor astfel de efective umane? Ce se întâmpla cu the rest of the people? La aceste întrebari a raspuns, cu curaj si întelegere, cu solidaritate si luciditate, Fabrice Santoro, dezvaluind aspecte putin cunoscute din viata tenismanilor care nu fac parte din topul mondial. Dupa cât se pare, tenisul profesionist este un lac cu ape adânci si tulburi…