Santoro: cu doua mâini (11)

Tenisul este o afacere. Cândva, demult, prin veacul al XIX-lea ori pâna prin anii ’70 ai secolului trecut sportul alb înca trecea drept o atletica a amatorilor. E-adevarat, aparusera si profesionistii, dar ei evoluau separat, în asa-zisele lor „circuri“ (sau circ-uite), de fapt demonstratii „pe bani“, în care învingatorii se rulau pentru evitarea monotoniei. Circul Jack Kramer a fost unul dintre cele mai vestite. Multi campioni au evoluat sub „cupola“ sa, câstigând bani frumosi, dar pierzând gloria la care ar fi acces daca ar fi ramas amatori, ratând astfel sansa unor recorduri probabil inaccesibile superjucatorilor din prezent. Printre cei mai mari, Dick Pancho Gonzales.
Pe-atunci, în perioada interbelica sau imediat dupa razboi, competitiile erau putine, iar a câstiga un Mare Slem presupunea infinit mai putina bataie de cap decât astazi. Talentul era de-ajuns, norocul era si el un ingredient decisiv. În prezent, fara o pregatire fizica beton, fara un mental de otel si chiar în absenta unui culoar favorabil pe tablou e aproape imposibil sa triumfi într-un turneu de Grand Slam. Cât îi priveste pe amatorii epocilor trecute, nici ei nu erau niste inocenti în materie de premii în bani. Doar ca primeau „pe din spate“ atentiile financiare ale organizatorilor. Toata lumea stia, dar toti se faceau ca nu observa. În fond, si tenismanii amatori erau tot oameni, aveau si ei nevoi, transportul, hotelul si masa costau, iar diurna federatiei proprii nu acoperea cine stie ce din necesar…
Lucrurile s-au schimbat radical imediat dupa romantica perioada a anilor ’70. În urma instaurarii erei open, în 1969, când si jucatorii pro, si amatorii au fost admisi în cadrul celor „patru mari“ (Melbourne, Roland Garros, Wimbledon, Forrest Hills), apoi si în cadrul altor turnee mai mici, dar mai ales dupa computerizarea clasamentului ATP, în 1973, când premiile au fost standardizate, în functie de calibrul turneelor, si venitul tenismanilor a ajuns sa cunoasca o alta amploare. Românul Ilie Nastase a fost primul european care a depasit cifra de un milion de dolari câstigati exclusiv din premii. În 2010, Rafael Nadal a câstigat o suma ce tinde binisor spre opt milioane de dolari. Diferenta este enorma, dar nu trebuie uitat ca tenisul a devenit din ce în ce mai mult o imensa afacere, atragând sponsori extrem de bogati si dezvoltând o adevarata industrie, în buna masura si gratie publicitarii sale prin intermediul televiziunilor.
Despre toate aceste aspecte discuta si Fabrice Santoro în cartea lui, „A deux mains“. Banii nu reprezinta chiar ultima dintre motivatii în cazul unei cariere de tenisman pro. Sigur, bucuria de a juca tenis la nivel înalt, de a fi ovationat de publicul international, de a câstiga meciuri si turnee, de a fi admirat si dorit de femei frumoase, de a acorda interviuri – nu este deloc un registru de ignorat. Doar ca ritmul infernal al vietii moderne si dificultatea fizica de a fi mereu la parametrii optimi determina ca gustul pentru gratuitate sa dispara aproape cu totul. De aici si pâna la observatia, în fond banala, ca „daca bani nu sunt, nimic nu e“ nu mai este decât un pas. Fireste, gratificatia simbolica, sentimentul patriotismului local sau national pot presa asupra sufletului unui tenisman. Faptul de a juca pentru echipa de Cupa Davis ori de a evolua în fata compatriotilor sau chiar a concitadinilor cântareste mult în alegerea unor jucatori. Dar nici generozitatea sau subiectivismul lor nu pot înlocui (pentru prea multa vreme) nevoia pecuniara. De unde si un pragmatism adeseori atroce…
Îi voi da acum cuvântul celui supranumit de Pete Sampras „The Magician“. Fabrice Santoro descrie cum nu se poate mai bine latura materiala a sportului alb. Însemnarile lui au darul de a lumina numeroase aspecte destul de echivoce ale tenisului profesionist. Asadar: „Un jucator pro care, asa cum sunt eu, face parte din primii cincizeci în ordinea clasamentului mondial, primeste sume importante ce au trei surse de provenienta: sponsorii, turneele si demonstratiile.
Lacoste a fost primul meu sponsor. De un sfert de veac sunt fidel crocodilului, aflându-ma într-o relatie particulara si personala cu aceasta familie. Ei au mizat pe mine înca de pe când aveam o vârsta foarte frageda si astfel a ajuns sa ne uneasca o fidelitate reciproca. Din acest punct de vedere extrem de special, eu sunt foarte constient ca reprezint un produs ce aduce câstiguri. Dar mi-e clar ca va veni o vreme când un alt jucator va produce mai mult decât mine, iar atunci produsul reprezentat de mine va fi depasit si aruncat fara mila. Fara regrete. Pentru cineva ajuns la nivelul la care sunt, îmi este evident ca noi, tenismanii, nu suntem altceva decât cutii de detergent, bune sa fie aruncate dupa utilizare.
Un contract cu un sponsor presupune anumite constrângeri. Destul de usor de îndurat, daca e sa te gândesti la sumele în joc: sa porti vestmintele sponsorului pe teren si în afara lui. Si sa le porti cu demnitate. Pe cât posibil, sa fie straie curate si îngrijite… actualizate în functie de sezon si model.
Ce-i drept, cu scurgerea timpului, am simtit si eu nevoia sa ma îmbrac diferit când, de pilda, aveam de gând sa ies la restaurant cu prietenii. Mi s-a îngaduit aceasta eschiva, iar eu am recurs la ea când si când. Mi se întâmpla si mie sa fac shopping la fel ca toata lumea, platind cash, prin cec sau pe card. Dar un minim respect fata de brand-ul ce-mi acorda sprijin îmi cere sa evit a aborda un vestmânt al unui concurent. Cine stie, un paparazzi poate rasari de oriunde, si poza-i gata. Publicata, fotografia îmi va aduce un meritat avertisment din partea sponsorului.
Din aceleasi motive, întreaga mea familie, care este filmata în tribuna când disput meciuri importante, este îmbracata gratuit de sponsorul Lacoste. Si nu trebuie sa existe stridente în loja clanului Santoro.
Câstigurile cele mai impozante provin, fireste, din participarea la turnee. Suntem platiti ca sa participam, chiar înainte sa disputam vreun ghem! Primim între 3000 si 12.000 de euro, în functie de importanta turneului. Cei mai buni tenismani din lume, capii de afis, primesc în plus ceea ce se numeste a fi o „garantie“. Altadata, aceasta se acorda sub forma de parandarat, dar astazi a devenit o practica oficiala, desi rar dezvaluita ca atare. Sumele sunt considerabile. Agassi si Sampras ieri, Federer si Nadal astazi sunt cel mai bine cotati. Daca organizatorii de turneu doresc sa-si ofere luxul de a beneficia de participarea lor, atunci sunt obligati sa cotizeze sume ce ating uneori câteva sute de mii de euro“ (op. cit., pp. 76-78).
Pâna si pe vremea amatorilor deghizati se practicau aceste garantii. Odata, Tiriac a conditionat participarea sa si a lui Nastase la marele turneu de la Madrid de acordarea unei sume de 10000 de dolari. Nasty n-ar fi dorit sa participe în capitala Spaniei, ci la Roma, unde avea de aparat si titlul cucerit cu un an în urma. Însa erau prea multi bani în joc, asa ca s-a lasat înduplecat. Una peste alta, din toate aceste dezvaluiri rezulta un adevar punctual: anume, ca tenisul este un sport extrem de banos, cu mari satisfactii de ordin pecuniar si simbolic, dar el este astfel cu conditia ca tenismanul sa aiba o anumita valoare. Adica: sa fie ori un campion, ori un mare talent, un showman. Altfel, banii nu trag la dânsul. Ce fac ceilalti, restul lumii, adica jucatorii intervalului, nici imensi campioni, nici talente iesite din comun? Dar despre asta în numarul viitor…