Sari la conținut

„Santiere“ hasdeene

Autor: I.OPRISAN
Apărut în nr. 414

La capatul unei ample si profunde analize asupra operei lui B.P. Hasdeu – punct de referinta în receptarea creatiei savantului –, prin care unele texte erau înaltate la rangul de capodopere (ca de pilda „Razvan si Vidra“), iar autorul era întrevazut drept geniu, Mircea Eliade rostea o asertiune, care, golita de sensul ei, a facut cariera nefericita, de negare partiala sau cvasitotala a contributiei marelui învatat în toate domeniile abordate.
„Hasdeu – scria Mircea Eliade – nu e numai cel mai profund romantic al nostru, dar si unul dintre cele mai însemnate figuri ale romantismului european. Dupa Novalis, este singurul care a avut o intuitie magica a lumii atât de perfecta si de coerenta. Geniu de o înspaimântatoare vastitate, Hasdeu si-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepasare pe care numai un print, un romantic si un erou ca el si-o putea îngadui. Din tot ce ar fi putut crea, au ramas multe santiere si foarte putine monumente. Dar planurile acestor santiere sunt suficiente sa acorde semnificatie unei întregi epoci“ (1).
Multi dintre criticii ulteriori, mai ales din domeniul literaturii, si-au sprijinit consideratiile negative pe prima parte a frazei lui Mircea Eliade, vazând în tot ce a întreprins creatorul doar deschideri de drumuri, „santiere“, si nimic sau aproape nimic încheiat, de rezistenta, negând valoarea – fie si de model – a fragmentelor, „funiilor de nisip“, oferite de autor, care au o importanta deosebita desprinsa chiar de întreg (2).
Între altele, cei care s-au apropiat de creatia lui Hasdeu nu au observat ca, de fapt, unele opere nu sunt defel începuturi, ci lucrari încheiate, prezentate de autor în aureola posibilelor directii pe care le deschid, nu neaparat pentru cel ce le-a propus, ci pentru cultura româna în ansamblul ei.
Este cazul, în primul rând, al monografiei „Ioan Voda cel Cumplit“, publicata ca primul tom al seriei „Oameni mari ai României“ si al volumului „Câteva analize literare externe“ (1864), în care promisiunea publicarii unui al doilea volum, pandant al celui de fata, cu analize dedicate istoricilor români, „Ureche, Sincai, Huru etc.“ era pur formala, spre a nu fi învinuit ca s-a ocupat de opera unor personalitati straine si i-a neglijat pe cei din tara. Dar e cazul si al altor texte, prezentate dintr-un spirit orgolios romantic drept puncte de pornire al unor opere mult mai vaste, pe care, daca nu le va fi avut, sigur le-ar fi putut concepe.
Acelasi statut îl au si lucrarile „Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice“ (1875) (extrase din cursul de filologie comparativa tinut la Facultatea de Litere din Bucuresti) si volumul „Din istoria limbei române“ (1882), care, prin forta împrejurarilor, nu puteau sa se închege în vademecum-uri exhaustive ale problematicii limbii române.
În mod real, exista doar sase santiere abandonate succesiv din diverse motive, si anume:
– Santierul „Mitologiei dacice“ (din vastul proiect „Reminiscente ale credintelor mitologice la români“), deschis în cea mai frageda tinerete (cca 1850-1852), din care au ramas câteva fragmente extrem de interesante, pe care le-am publicat în revista „Manuscriptum“;
– Santierul sintezei despre originea poporului român, din care nu a reusit sa publice decât studiul neîncheiat „Pierit-au dacii“ (1862), ce relua în plan pur istoric problema persistentei dacilor, abordata initial în plan mitologic;
–  Santierul trilogiei romanesti „Viata unui boier“, dedicat evocarii vietii vornicului Motoc, din care n-au ramas decât episodul I, al partii întâi „Copilariele lui Iancu Motoc“ (1864) si episodul II „Procopseala“ (doar începutul), restructurat – târziu – dupa abandonarea continuarii, în nuvela istorica „Ursita“ (1876);
– Marele santier al „Istoriei critice a românilor“, conceputa – dupa estimarile noastre – în cca 70-80 de volume, care , în virtutea unuia din planurile initiale, ar fi urmat, sa îmbratiseze „toate ramificatiile ambelor Dacii, începând prin Muntenia, unde, la Puntea lui Traian, fusese aruncata prima fecunda samânta a latinitatii în Oriinte. Orice formatiune a neamului românesc va fi aprofundata sub toate raporturile: teritorial, etnografic, dinastic, nobiliar, ostasesc, religios, juridic, economic, literar si artistic“ spre a rasfrânge „sub toate aspectele sale“ „traiul natiunii române“ în sec. XIV: „lucrarea naturii asupra omului si a omului asupra naturii, endosmosul dintre geniu si multime, persistenta sângelui, spiritul epocii si asa mai încolo“.
Grandoarea proiectului – unic, de altfel, în istoria universala – îl facea pe autor sa ezite înca de la început în privinta posibilitatilor sale umane de a încheia o asemenea lucrare, determinându-l sa trateze fiecare chestiune în mod monografic spre a fi rotunjita într-un studiu de sine statator.
Din pacate, dupa încheierea primului volum si a fasciculei întâi din cel de al doilea volum, autorul abandona proiectul în totalitatea lui, desi ulterior publica separat studiile „Originile agriculturei la români. Originile viniculturei la români, Originile pastoriei la români“, ce se adaugau, virtual, volumului II, „Istoria etnografica a Tarii Românesti pâna la anul 1400“.
–  A urmat proiectul la fel de gigantesc al dictionarului limbii române, „Etymologicum magnum romaniae“, din care nu a înfaptuit decât primele trei volume – pâna la cuvântul „bârâit“.
–  În sfârsit, din ultimul proiect, acela al trilogiei spiritiste „Sic cogito – Ita sensum – Virtus rediviva“, nu a finalizat decât primul volum si doua capitole din volumul II, respectiv „D. Fourtier si fotografia extraretinala si Materia odica si materia nimbica“.

Dupa revenirea la sferele istoriei, prin sinteza „Negru Voda. Un secul si jumatate din începutul statului Tarei Românesti“, B.P. Hasdeu, simtindu-se total epuizat, nu mai scria – în afara câtorva articole si a laudatiei „O nevasta românca“ – pâna în 1907 nimic. Noua ani de tacere!
Dupa cum se vede, cu exceptia istoriei, în care scriitorul antamase doua mari proiecte, fiecare dintre celelalte se conturau în cu totul alte domenii, dezvaluind tentativa de abordare profunda a tuturor sferelor umanisticii.
Între cauzele care au facut posibila si au determinat trecerile acestea aproape nefiresti cu aceeasi competenta de la un domeniu la altul, nu trebuie uitata acea calitate evidentiata de Mircea Eliade a perceptiei magice a legaturilor dintre aspectele realitatii, acea intuitie geniala a interconditionarilor tainice dintre parte si întreg, acea aspiratie de dominare romantica si renascentista deopotriva, a tot ce e omenesc.
De asemenea, nu trebuie uitata dorinta, care l-a calauzit atât pe el, cât si pe alti contemporani ai sai, de a arde etapele, spre a înalta stiinta si cultura româna la nivelul atins de tarile de înalta si veche civilizatie.
Dupa cum nu trebuie omis harul care i-a permis sa dispuna dupa plac, într-un mod natural sintetic, indiferent în ce domeniu s-a manifestat, de cunostintele si modalitatile de abordare ale disciplinelor conexe.
Vor fi existat, desigur, si orgolii de egalare si întrecere a unor contemporani români si straini – a unui Kogalniceanu, de pilda –, orgoliul de a fi pe primul loc în toate. Dar fara forta interioara si fara suportul cunostintelor largi si aprofundate ar fi calcat în gol.
La urma urmei, nu intereseaza cauzele, cât rezultatele care i-au uimit pe contemporani si continua sa ne uimeasca si pe noi astazi, dupa atâta vreme, înaltându-l deasupra omenescului.
Dar daca impulsurile care au facut posibila deschiderea imprevizibila a mereu altor santiere se lasa relativ usor descifrate, cauzele abandonarii lor ramân înca neclare, desi partial par motivate exterior.
Nu subscriem – cum s-a spus – la parasirea cu indiferenta a proiectelor începute de catre Hasdeu.
Dupa mai fiecare abandon se resimt regretul si dorinta reluarii, prin texte adiacente sau prin fragmente circumscrise direct temei, a unora dintre proiectele mentionate – cu exceptia „Dictionarului limbii române“, de la elaborarea caruia a fost îndepartat brutal, în mod oficial. Însa si acolo autorul anunta intentia continuarii lui, pe cont propriu, fara subventia regala, pe care n-a mai onorat-o.
Tot brutal, cu amenintarea mortii, a fost îndepartat de tema dacica, interpretata de contemporanii sai drept un caz de sacrilegiu antinational, 1862-1864. Sunt cunoscute atacurile împotriva lui declansate de Neofit Scriban, Georgie Hrisoscoleo, Cezar Bolliac s. a.
Alteori – în cazul „Istoriei critice a românilor“ – a lipsit motivatia financiara, pe care savantul  a tot cautat-o, dezvaluindu-si o vreme disponibilitatea continuarii operei.
A intervenit – în proiectul trilogiei spiritiste – lipsa de putere si, probabil, constiinta ca ceea ce avusese de spus, spusese deja, taina parându-i-se prea mare, spre a fi descifrata în termeni „fizici“, cum îsi propusese în „Ita sensum“.
Singurul proiect clar abandonat, prin reutilizarea materialului elaborat într-o cu totul alta structura, ramâne trilogia romanesca „Viata unui boier“, abandonare prin care se îndeparta pentru circa doua decenii de sferele literaturii în întregul ei.
Adevarul va fi fost, desigur, în toate cazurile, mai complex.
De aceea si punem în discutie acest aspect nedezbatut pâna acum în mod public.

 

NOTE:
(1)    Introducere la B.P.Hasdeu, „Scrieri literare, morale si politice“, editie critica cu note de Mircea Eliade, tom I, Bucuresti, 1937, p. LXXX.
(2)    Am cita, exemplul deformator – desi într-o intentie admirativa – a consideratiilor unuia dintre ultimii exegeti care fac aluzie, într-o exprimare proprie, la afirmatia lui Mircea Eliade: „Genial în ansamblul operei, unde este «uvrier si artist» deopotriva, depasind radical basarabenismul, si chiar românismul programatic printr-un har al titanismului creativ, Hasdeu ne da în domeniul literaturii, atât fragmente sclipitoare, cât si întreguri rau cladite“ (Mihai Cimpoi, „O istorie deschisa a literaturii române din Basarabia“, Editura Academiei, 1997, p. 67).

Etichete: