N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2014, 512 p.
După cum observa N. Iorga, citând din cronicarul Radu Popescu – dar ar fi putut cita la fel de bine şi din Radu Greceanu şi din alte cronici ale vremii –, nu Constantin Brâncoveanu a vrut să se logodească cu Ţara, ci Ţara şi l-a dorit de mire.
Voievodul, care considera că a fost la casa lui ca un domn – „trăit-am“, declara el, „cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domnia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci Dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus Domn, în vremi ca acestea turburate, înconjuraţi de oşti şi de vrăjmaşi“ –, s-a nimerit să fie chiar Domnul providenţial cerut de momentul istoric cu totul special, necesar păstrării intacte a fruntariilor Ţării între nemţi, turci, polonezi şi ruşii, care se înfăţişau pentru prima dată la gurile Dunării ca „apărători ai Ortodoxiei“.
Graba boierilor de a-l alege Domn pe Brâncoveanu era justificată, pe de o parte, de posibilitatea ca austriecii „să vie şi să-şi ridice Domn despre partea lor“, iar pe de altă parte, pentru că „vrăjmaşii“, „prin delungarea vremii“, „dând bani turcilor“, ar fi putut „să pună Domn străin, măcar şi din feciorii de Domn ce erau la Ţarigrad, şi atunci ar fi fost pagubă şi rea primejdie şeităneştilor ce stăpânesc ţara“.
Dar mai ales îşi susţineau alegerea – după cum scria Radu Greceanu – prin faptul că „nu era altul obştii mai plăcut decât Măria Sa, nu numai pentru multa vrednicie şi înţelepciune ce avea, ci mai vârtos pentru multele blândeţe şi faceri de bine, care spre toţi, încă din boierie, avea“.
Dacă în privinţa „bunătăţii“, cronicarul îngroşa, desigur, liniile într-o scriere elaborată sub supravegherea Domnului, se cuvine însă a fi reţinute celelalte două trăsături: „vrednicia“ – de bun administrator, constructor, iubitor al artei şi răspânditor al cărţilor, nu numai de cult –, dar mai ales „înţelepciunea“.
Într-o vreme când armele zăngăneau la graniţele ţării şi duşmanii – turci, tătari, nemţi, ruşi – intrau când doreau în ţară, Vodă Brâncoveanu nu mai putea scoate, fără a fi lichidat ca Domn, şi cu el şi ţara, paloşul spre a se apăra – de altfel nici n-a simţit nevoia unei armate, deşi nu i-ar fi stricat s-o aibă ceva mai mare –, ci a tras sabia înţelepciunii şi a recurs la puterea boldului de aur, care dărâmă cetăţile.
Ajutat până la o vreme de învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, căruia-i cerea mereu sfatul şi care, cel puţin în prima parte a domniei, se ocupa personal de legăturile cu străinătatea, având chiar cifrul propriu, a reuşit în timpul domniei sale să ţină cumpăna puterilor ameninţătoare şi să nu se implice în conflicte războinice, decât o singură dată, la Zărneşti (1690), dar împreună cu turcii, tătarii şi curuţii lui Thököly.
Primul mare act de înţelepciune diplomatică de care a dat dovadă Voievodul l-a constituit trimiterea la Viena a altor negociatori decât cei de pe timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, în timpul căruia se semnase un act de supunere defavorabil nouă, spre a condiţiona „închinarea“ ţării către creştini de garantarea protejării ei împotriva turcilor şi a tătarilor şi de păstrarea „obiceiului pământului“ românesc cu toate consecinţele de apărare a fiinţei naţionale ce decurg din el.
La presiunile militare – ordonate de împăratul Leopold I – ale generalului Donat Heissler, care intră în ţară şi ocupă chiar Bucureştii, spre a-l determina pe Constantin Brâncoveanu să recunoască clauzele de risc ale alipirii Ţării Româneşti la Sfântul Imperiul Roman de Naţiune Germană, achitându-şi „birurile“ impuse de creştini în cereale, vite, iernarea regimentelor germane din Transilvania, bani etc., principele face o mişcare absolut imprevizibilă. El cheamă, spre a alunga din ţară trupele germane, pe turcii conduşi de Cerchez Ahmed paşa şi pe tătari, în frunte cu fiul hanului, pe care-i plăteşte spre a nu face ravagii.
Se spune că hoardele tătăreşti ar fi fost aduse de însuşi stolnicul Constantin Cantacuzino. În acelaşi timp, voievodul îl anunţă pe generalul Heissler de năvala tătarilor. Spre a nu se pune rău cu germanii, şi spre a-i proteja, el îşi aşazã oastea (de cca 4.000 ostaşi de ţară şi cazaci) între cele două armate, scoţându-i pe nemţi fără vreo vătămare din ţară, în ianuarie 1690.
Dar, în august (11/21), acelaşi an, după moartea principelui Mihai I Apafi, oştile româneşti, însoţite de cele turceşti, tătăreşti, de un detaşament de moldoveni şi de curuţii lui Thököly atacă, la Zărneşti, armatele nemţeşti şi ungureşti distrugându-le. Generalul Heissler era luat prizonier, iar aga Constantin Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino, pretendent susţinut de Împăratul Leopold I la tronul Ţării Româneşti, era ucis. Ajutându-l totodată pe Thököly să fie înscăunat la Cârstian ca Principe al Transilvaniei, el scapă de concurenţa acestuia la Domnia Munteniei mediată de regele Ludovic al XIV-lea al Franţei pe lângă Înalta Poartă. Din păcate, contraofensiva habsburgică, condusă de Ludwig von Baden face ca armatele aliate să se retragă şi curuţii să rămână pe capul Domnitorului (nevoit să-i cureţe rând pe rând ori de câte ori ieşeau din taberele lor).
Un alt exemplu de supremă utilizare a inteligenţei sale native şi a experienţei căpătate în relaţiile cu turcii l-a reprezentat momentul crucial al chemării sale la Adrianopol (în aprilie 1703) de către noul vizir Rami Mehmed cu gândul de a-l mazili. Sprijinindu-se, însă, pe apropiaţi, prieteni şi, mai departe, pe Sultana Validé, pe care o plătea, întârziind aproape o lună pe motivul bolii, timp în care capuchehaiele lucrară intens şi o delegaţie de boieri din ţară veni să-l susţină, dar dublând şi haraciul de la 280 de pungi de galbeni pe an la 520 (din care aveau să i se mai scadă 60), Brâncoveanu ajunge să fie agreat de marele vizir, care, după solicitarea unor sfaturi politice, ar fi mărturisit că de fapt acesta a fost motivul chemării sale la Înalta Poartă. A căpătat cu acest prilej o nouă numire pe viaţă, „hereditară“ (deci şi pentru urmaşi), cum scria D. Cantemir, şi i s-ar fi oferit totodată şi domnia Moldovei. Brâncoveanu – amestecat în politica principatului răsăritean de-o aşa manieră încât „nimeni nu putea fi numit acolo fără voia lui şi nimeni dintre cei numiţi nu rămâneau fără încuviinţarea sa“ – a ezitat, totuşi. A cerut un răgaz de cinci zile de gândire, timp în care a trimis o ştafetă în ţară spre a-i cere sfatul stolnicului Cantacuzino. Răspunsul a fost: „Să fie mulţumit că a scăpat“. Drept urmare, a refuzat dubla domnie.
Plecarea spre Bucureşti, ceva mai târzie, ar fi trebuit să-l bucure, căci dacă ajungea la Constantinopol, după răzvrătirea ienicerilor şi aruncarea în închisoare a sultanului prieten, Mustafa, înlocuit cu fratele lui, Ahmed, poate că şi-ar fi pierdut încă de atunci viaţa. Zbuciumul prin care a trecut l-a marcat însă. Efortul nervos, chiar frica de a fi mazilit şi închis, sforile pe care a trebuit să le tragă, cu plata unor sume greu de apreciat, l-au schimbat. „După ce l-au slobizit de la Odrii şi au venit în ţară“ – observa Radu Popescu, învinuindu-l deschis pentru poverile aruncate pe toată obştea românească, indiferent că era boier sau calic –, „ş-au schimbat firea, s-au făcut mai rău, mai cumplit, împrumutări mari au pus pă boieri, pă mănăstiri, biruri mari pă săraca ţară, cât nu mai avea putere să mai împlinească, ci se văieta şi blestema“.
Se înrăise, între altele, pentru că trebuise să dubleze aproape haraciul, pentru că turcii erau „nestatornici, nu stau la vorbele lor, ci unele zic şi altele fac“ – după cum recunoştea acelaşi cronicar –, pentru că se împăcaseră cu nemţii şi „nu mai avea nici un ajutor, nici un razim despre dânşii“, încât nu găsea soluţie pentru ieşirea din impas, de sub opresiunea fără alternativă.
Apropierea de ruşi, pe care o încearcă – spre care îl împingeau Cantacuzinii, manifestată provocator de Toma Cantacuzino prin actul său de trădare, nu-l convinge deplin. Dovadă şi rămânerea lui în expectativă cu armata şi netrimiterea zaherelei (a carelor cu alimente). I se părea – pe bună dreptate – că acţiunea e riscantă, după cum s-a şi dovedit.
În pofida celor afirmate de cronicarul Radu Popescu, de Ion Neculce, de
D. Cantemir şi, bineînţeles, de ruşi, precum şi de cei care l-au pârât pe Constantin Brâncoveanu la Înalta Poartă, N. Iorga consideră întemeiat că voievodul nu a întreţinut o corespondenţă prea stăruitoare cu Petru cel Mare. „Se pune în legătură politica lui Brâncoveanu din 1711 cu căderea lui politică. Politica aceasta de la 1711 a lui este de o siguranţă şi de o claritate absolută. Ţarul a crezut totdeauna că Brâncoveanu l-a vândut: «Iuda-Brâncoveanu» i se zice în jurnalul împărătesc. Şi Cantemir adauge că Petru i-a dat bani Brâncoveanului ca să pregătească provizii, că Brâncoveanu a luat banii şi a ţinut, totuşi, proviziile sale în lagărul lui de la Albeşti, lângă Urlaţi, pentru ca pe urmă să dea aceste provizii, nu ruşilor, care le comandaseră, ci turcilor, câştigători ai biruinţei, că, prin urmare, ar fi fost un înşelător, că şi-ar fi însuşit bani pe care numai mai târziu, silit, i-a dat înapoi. De fapt nu e aşa. Brâncoveanu n-a chemat pe ruşi, n-a dorit pe ruşi; Brâncoveanu s-a temut, la 1711, de ruşi. Încercarea de a-l compromite prin fuga Spătarului, comandantul oştilor muntene, Toma Cantacuzino, vărul său, care s-a dus în rândurile oştilor împărăteşti, încercarea aceasta nu l-a înspăimântat, ci l-a îndârjit. La noi, toate încercările de a ne compromite politic, pentru unii ori pentru alţii, au trezit în toate timpurile o adâncă indignare. Prin urmare, şi încercarea de a-l atrage pe Domnul muntean din 1711 de partea Ţarului, prin fuga, provocată, a lui Toma Cantacuzino, n-a reuşit. Brâncoveanu ştia, de altfel, că Toma candidează la Domnie, căci făcuse intrigi şi la Constantinopol. Deci, el s-a aşezat în «gura Urlaţilor» şi a aşteptat cu proviziile strânse de el: biruia Ţarul, îi lăsa, de nevoie, larg deschisă intrarea în Ţara Românească; biruiau turcii, se supunea altei fatalităţi neînlăturate. Şi cronicarul lui spune că Domnul n-a avut alt gând decât să păstreze ţara întreagă prin greutăţile extraordinare în mijlocul cărora trebuia să treacă“.
E o judecată absolut corectă! Gândul acesta, al supunerii în faţa fatalităţii – indiferent că ea s-a numit Turcia, Sfântul Imperiul Roman de Naţiune Germană, regatul Polonez de sub August al II-lea de Saxa sau, Imperiul Ţarist – a fost permanent asociat în mintea Domnitorului cu ideea păstrării integrităţii ţării şi a fiinţei naţionale. Sub aceste condiţii se încheiaseră şi capitulaţiunile de către înaintaşi în faţa turcilor şi numai prin abuzurile succesive – ce nu mai puteau fi îndreptate pe calea armelor, cum fuseseră nu o dată corijate – se ajunsese la situaţia dependenţei noastre discreţionare de bunul plac al otomanilor.