Si înainte, în comunism, scriitorii scriau la ziar: pe teme date sau, mai rar, alese liber de ei însisi. În presa cotidiana, cel care a spart tarcul temelor impuse lasând scriitorului dreptul de „a bate câmpii“ cu gratie nespusa este Octavian Paler, care, câtiva ani, a pastrat si protejat în paginile „României libere“ o asemenea rezervatie de elita. Între altele, câteva „teme“ ale lui N. Manolescu au trecut si pe acolo. Scapat, dupa ’89, într-o libertate netarmurita, „scriitorul la ziar“ se pune adesea de bunavoie la dispozitia onor publicului cititor caruia i se preda si pe care-l întretine si chiar îl distreaza cu gaina care naste pui si cu alte nazdravanii ca aceasta. S-ar zice ca, aruncându-si costumul de gala, scriitorul la ziar se îmbraca nu prea rar într-o haina de clovn, facându-l pe cititor sa râda cu tot dinadinsul si cu orice pret. Deseori, cu un pret bun de tot! Multi au redescoperit în cârciuma gazetareasca legea de aur a comertului, fie el si socialist: „clientul nostru, stapânul nostru“. Stapânul e în genere un om chinuit de dari si obosit de alergatura dupa un loc de munca. Scriitorul la ziar îi mai descreteste fruntea, îl gâdila cu glumele lui ca sa-l faca sa râda si sa mai scape de necazuri: sa uite de ele, ca de scapat nu scapa. Ziarele si televiziunile, într-un elan evazionist fara precedent, se întrec sa-si „distreze“ cât mai mult si cât mai grosolan clientul, îndepartându-l cu o veselie de cel mai prost gust de fiorul tragicomic al vietii lui cotidiene. Totul e tratat în cheia umorului ieftin si a râsului prostesc: Stan a murit, iar Bran s-a prostituat. Câtiva scriitori contemporani, mai ales dintre cei pe care glumetii ziarelor îi considera „expirati“, nu privesc lucrurile în acest fel. Ei mai cred ca sunt lucruri cu care nu se glumeste. Se întreaba, cum o face undeva autorul „Lumii în doua zile“, George Balaita: „pâna unde se poate glumi?!“ si, stricând veselia generala si sfidând pofta de râs, pun întrebari grave si nelinistitoare, fara sa le pese (le pasa!) daca ele vor trece neauzite de urechile surde ale cititorilor pregatiti doar sa râda întruna. Deloc lipsiti de umor, scriitorii acestia prefera totusi „sa se faca de râs“ sfidând râsul si retezând cu gravitatea si seriozitatea lor pofta de râs si de voie buna întretinuta în genere de scriitorul la ziar. Ei strica sarbatoarea cotidiana cu întrebarile lor prea grave, inoportune, chiar „ridicole“, cu acea mirare buimaca a lui Marin Preda care se întreba cândva ce s-o fi întâmplat cu fostii lui morometi cazuti de la o vreme într-o veselie maladiva si inexplicabila când viata lor luase o întorsatura ce numai vesela si fericita nu era?! Printre acesti mari „trouble fête“, dintre care i-as aminti acum pe regretatul Alexandru George si pe contemporanul nostru Augustin Buzura, altul care nu se dezminte cu niciun pret este si Nicolae Breban. Neobosit, autorul „Animalelor bolnave“ continua sa-si bombardeze cititorii pe care-i are cu subiecte, teme si idei nesuferite amatorilor de râs si glumetilor cu orice pret. El e un scriitor serios, care ridica probleme importante si pune cu orice risc – îi place riscul! – întrebari capitale. Cea mai recenta întrebare capitala a acestui neobisnuit scriitor la ziar este aceasta: „Ce se întâmpla cu elita acestui neam?“ („Contemporanul“, nr.3/2013). Somativa si chiar ultimativa, interogatia scriitorului – el însusi exponential pentru elita careia îi pune întrebarea – chestioneaza asupra unui mare si nelinistitor paradox: asupra unei oboseli batrânesti în care a cazut elita unui neam suspectat de mult si de multi de o „tinerete fara batrânete“. „Ce se întâmpla cu noi, cu elita acestui neam? Am obosit deja? Înca suntem sau am fi prea tineri pentru a ne lua cu adevarat soarta în mâini…“? – iata o întrebare ce ne trimite direct la… imnul national: „Acum ori niciodata croieste-ti alta soarta!“. Doar ca, de fiecare data, soarta ne-a alunecat din mâini. Si, se pare, „acum“ n-am prea fost noi „niciodata“, vesnicul început a ramas mereu fara sfârsit, adica neîncheiat sau „neispravit“, cum i-a zis Dumitru Draghicescu si a repetat-o în titlul unei carti triste si minunate neuitata Mariana Sora. Cine-i de vina? Previzibil, dar nu mai putin continând o buna parte de adevar, raspunsul lui Nicolae Breban este acesta: „imperiile care ne-au protejat în secole ne-au infuzat un anume tip de dependenta, cu deosebire în Tara Moldovei si în cea Româneasca, unde Rusii si Turcii ne-au tratat drept niste colonii bune de muls, iar pe voievozii nostri ca pe niste bas-buzuci sau viziri cu sarcini periferice… iar pe la 1700 trimitându-ne Grecii din mahalaua Fanarului sa ne educe, adica sa ne strice moravurile, daruindu-ne un fel de machiavelism oriental, un cinism îmbracat în caftane si într-o limba eleganta ca o arma posibila, printre altele, în rostul nostru de a ne suporta starea de vesnici cetateni de mâna a doua si victime înfricate ale vesnicelor stapâniri“. Actualitatea sau actualizarea acestei explicatii este stravezie: stim sau credem a sti cine sunt „Turcii“ si cine „Grecii“ din mahalaua Fanarului de azi. Din cele „trei secole de fanariotism“ prozatorul scoate „acea nostalgie literara cu accente geniale si putrede totodata, savoarea si aproape cultul unei parfumate si calme, lascive dezesperari“, precum si „dorul dupa o ratare cu arome de narghilea inhalata visator, pierdut într-o lume facuta spre a muri încet, cutreierat de amintiri colorate ale unei tinereti si ale unui trecut totdeauna mintite. Boala unui anumit scepticism care ia forme fataliste…“: îi recunoastem aici pe Sadoveanu, dar si pe Mateiu Caragiale, cu emulul sau Eugen Barbu, nici Cioran nu e absent, cu „dorul“ lui dupa ratare, e aproape si Isarlîk-ul lui Ion Barbu, „severul poet care s-a înflacarat pentru un capitan“. Pentru un „capitan“, rosu sau verde, s-au înflacarat multi: nu scapa nici Sadoveanu, „cel mai mare prozator român“, dar si el „îmbibat de acel machiavelism marunt si oriental care ne face si ne-a facut în moment grele, de cumpana, sa alegem calea mai usoara si grabita a plecarii grumazului; a unei viclene prostituari…“ În fata „viclenei prostituari“ a Ceahlaului literaturii române am tresarit si m-am oprit, întorcându-ma înapoi, în urma cu aproape doua decenii, când un tânar scriitor publica un eseu, „Mari scriitori – mari prostituati“, care a stârnit valurile unei indignari ce nu s-a stins nici azi: tânarul scriitor, acuzat de atunci încoace de huliganism (!), nu spunea acum aproape 20 de ani altceva decât spune azi despre „badita Mihail Sadoveanu“ Nicolae Breban însusi. Mai departe, Nicolae Breban constata „ce se întâmpla cu elita acestui neam“, îndeamna la asumarea „întregii vini“ ce revine elitei istorice si actuale, vorbeste despre „unii tineri învatati, fiind si inteligenti“ care „si-au sacrificat propria vocatie“, spre a conchide ca „tabara noastra, zisa intelectuala s-a împartit în doua, în trei“: unii care „nu mai cred în necesitatea statului unitar, a unei natiuni“, în „miturile nationale, compromise de comunism“, iar „noi nu facem decât sa vorbim, sa vorbim, pierduti si orgoliosi în norul de fraze…“
Asta cam asa este: dezbinarea elitei, cu radacini vechi înca de pe vremea „Turcilor“ si a „Grecilor“ adusi atunci din Fanar si azi din alte parti continua, ca o buna traditie, în sânul elitei ramase si ea, probabil, într-o tinerete fara batrânete. Adevarul e ca marii scriitori din trecut, cei din trecutul comunist, au semnalat (!) înca de atunci, în opere importante, o anumita înclinatie a bietilor pamânteni catre supunere si resemnare, efect târziu si persistent al acelei „dependente“ infuzate de „imperiile care ne-au protejat“. Înclinatia respectiva a fost speculata si amplificata în anii comunismului prin vasta campanie de „formare a omului nou“ nu dupa decalogul biblic, ci dupa reteta laica si profana a propagandei acelui timp. Scriitorul român, elita pe care o are în vedere Nicolae Breban, a sfârsit prin a întoarce, în marile carti scrise atunci, reteta în opusul ei. Sunt multe exemple de opere, inclusiv ale lui Nicolae Breban, care dau seama despre aceasta veritabila „întoarcere a armelor“ petrecuta în literatura româna împotriva respectivei campanii de „formare a omului nou“, contra tentativei, în parte izbutita, de a smulge din omul supus vremilor radacina demnitatii nationale, „spalarea“ lui de trecutul mult-putin si de modelele în jurul carora s-a format. Din numeroasele exemple ce se pot da aleg unul singur ilustrativ pentru curajul marilor scriitori, dar si pentru marea lor arta de a „întoarce armele“ contra poruncilor vremii: nuvela „Leul albastru“ de Dumitru Radu Popescu, o capodopera literara actuala oricând si oriunde. Nuvela e o parabola. Povestea e simpla, ca în toate marile opere: scapat din cusca, un leu batrân si „mankurtizat“, apatic, se plimba alene sub ochii uimiti, intrigati ori speriati ai concetatenilor lui la fel de „mankurtizati“ si ei. Culmea denaturarii: leul, sedentar si conformist ca un pensionar de duminica, e albastru, si-a schimbat culoarea sub efectul unui fel de cosmetizare miciurinista. În fine, fostul leu cu gheara tocita a suferit, ca si oamenii, o spalare pe creier. Nu mai stie ca e leu, dupa cum si zimbrii dintr-o „rezervatie“ a lui Adrian Paunescu uitasera ca sunt zimbri: nu mai aveau ce face cu libertatea. Avertismentul asupra pierderii gustului libertatii dupa ce ai suferit operatia tenorilor scopiti este teribil: se apropie de credinta lui Dostoievski ca omul nu-i facut pentru libertate. Daca memoria nu ma înseala, „Leul albastru“ a provocat la aparitie o vie rumoare, nu mai stiu daca nu si cu efecte contondente asupra autorului. Stiu ca am citit în epoca extraordinara nuvela parabolica despre leul cu gheara tocita având în minte romanul lui Cinghiz Aitmatov, „O zi mai lunga decât veacul“. Diferenta dintre aceste doua capodopere, egale în splendoarea lor literara, sta nu în valoare, ci în origine: una venea dintr-o tara mica si un popor amarât, satelit din când în când si pe furis nonconformist, al unui imperiu; alta din „mareata patrie a comunismului“ sub a carei tutela mai eram. Restul (!) e literatura: o mare literatura. Azi, când ne omorâm cu stergerea grabnica a trecutului în felurite înfatisari ale acestuia (oameni, carti si cladiri) parabola din „Leul albastru“, de o actualitate frapanta, ne avertizeaza ca îngroparea trecutului nu e decât anticamera spalarii pe creier destinata si celor ce-l îngroapa. Si acestia din urma sunt din ce în ce mai multi: aproape o populatie întreaga.
Amintindu-l pe Kogalniceanu
Am gresit când în darea de seama dintr-un numar al „Culturii“ i-am evocat pe câtiva dintre cronicarii „României literare“: am gresit, uitându-l, din pacate, pe Cosmin Ciotlos, titularul cronicii literare a prestigioasei reviste. Dorind sa-mi îndrept greseala – impolitete regretabila – am cautat în numarul 14 a.c. al revistei cronica literara a lui Cosmin Ciotlos ca s-o citesc si sa repar ce mai poate fi reparat. Cronica e dedicata „Portretelor fara rama“ de Nichita Danilov. Am zis „dedicata“? Gresesc din nou: cronica nu-i „dedicata“ cartii, ci cartea e folosita ca pretext pentru a lovi persoana. „Stilistica de tabloid si saracia constiintei artistice“ – începe abrupt cronica lui Cosmin Ciotlos – „fac din „Portrete fara rama“ o carte de ocolit. As fi trecut-o cu vederea daca…“. Rau a facut cronicarul ca n-a „trecut-o cu vederea“. Orice am zice, o cronica e dedicata unei carti, este o propunere si o recomandare, altfel îsi tradeaza rostul. Sigur, se poate ca o carte sa nu-ti placa: o treci cu vederea. Nu o denunti, din primele doua-trei rânduri, ca pe o carte bolnava, ciumata, „de ocolit“ de catre cititorii sanatosi la minte si la trup care, altminteri, sunt expusi pericolului contaminarii de „ciuma“ din carte. Cronicarul îsi aroga din capul locului functia de agent sanitar: „ocoliti“ aceasta carte ca sa nu va îmbolnaviti! Mai mult decât atât: cronicarul crede ca portretele lui Nichita Danilov sunt, prin informatiile pe care le furnizeaza, „denigratoare“: „Autorul se amageste (si ne amageste) cu ideea ca ar fi încercat sa descopere „nu fantosa, ci omul“ (…) Fara doar si poate, e dreptul lui Danilov sa exalte ridicolul ca pe o calitate, sa creada sincer ca momentele proaste (sau jenante) din viata unui literat sunt, de fapt, admirabile. Dar sa fie el chiar atât de naiv încât sa nu-si dea seama ca, odata publicate, aceste informatii sunt de fapt denigratoare?“. De fapt, „informatorul“, autorul acestor „portrete fara rama“ – adica despovarate si scoase din cliseele ipocrite ale bunei-cuviinte mic-burgheze si filistine – este un observator cu ochi ascutit, care vede de la peluza ce nu vede spectatorul din balcon, un scriitor cu simtul special al umorului aflat pe granita dintre ironia coroziva si sarcasmul malitios. Cu câteva exceptii, regretabile prin supralicitarea detaliilor ce desfigureaza portretul si plictisitoare prin redundanta, cartea „de ocolit“ de catre cititorul din mintea cronicarului contine scene si portrete memorabile din viata literara – si nu numai! –, configurând si un tablou al moravurilor ce o definesc. Niciun citat din cele pe care cronicarul le incrimineaza suspectându-le de „denigrare“, calomnie ori „promiscuitate“ nu-i sustine afirmatiile si judecata de valoare asupra textelor din carte. Cronicarul e „oripilat“ de „maruntisurile aproape private“ pe care le da la iveala „ranchiunosul“ Nichita Danilov în excelentele lui portrete: acelea nu sunt, cum zice, „pretexte de campanie publica“, din contra, în „maruntisurile“ acestea constau savoarea si pregnanta vietii care curge, era sa spun gâlgâie, în ele. Cititorul de buna-credinta, iar nu „avocatul“ unor cauze în care se complace cronicarul, va descoperi si singur acele pagini si acele portrete, numeroase, „de neocolit“ din cartea lui Nichita Danilov. Iar confuzia pe care acelasi cronicar o întretine între „sordid“ si „maruntisurile“ vietii este regretabila: maruntisurile „sordide“ din extraordinarul portret pe care i-l face, bunaoara, lui Virgil Mazilescu sunt cele ce vorbesc mai elocvent despre tragedia unui poet decât o poate face epitetul ornant al bunei-cuviinte literaturizante si mincinoase. Acelasi lucru în privinta memorabilelor pagini despre destinul tragic al Marianei Marin. Lui Cosmin Ciotlos i se pare însa „inacceptabila“ urmatoarea fraza: „Din solidaritate si compasiune, era în stare sa-si daruiasca nu numai sufletul ci si trupul“. Uneori, deseori pudibonderia ori grimasa dispretuitoare menite sa protejeze fatarnic si filistin buna imagine asupra cuiva ascund cu siguranta o impresionanta si „inacceptabila“ grosolanie la adresa adevarului, întotdeauna mai bun decât orice minciuna conventionala. Cronicarul are o parere personala, proasta, despre ceea ce el socoteste „misoginismul îngrozitor“ al autorului, descopera cât de „deranjant e tratamentul rudimentar pe care Danilov îl aplica femeilor“ vadindu-se carent de „o minima tandrete“ fata de acestea aruncând, în fine, „formulari nedemne“ la adresa lor. Nu le-am descoperit în textele cartii, dar cred a descoperi scopul în slujba caruia cronicarul pune exageratiunile sale, „înfundându-l“ cum poate pe autor: pentru a plati niste marunte polite generationiste sau de alta natura si a injecta cartii virusul unei „stilistici“ pe care ea nu o are, „stilistica de tabloid“, corespunzatoare în consecinta unei „saracii a constiintei artistice“. Nu rezulta în ce consta aceasta „saracie“, dimpotriva, în cartea lui scriitorul schiteaza cu multa empatie o veritabila si verosimila cronica de moravuri a vietii literare, pe care n-o stropeste cu apa de trandafiri, dar nici n-o „denigreaza“ cu tot dinadinsul. Ci doar îi descrie – deseori cu verva si ironie taioasa – cursul viu, cu bunele si cu relele ei, în definitiv ca orice viata, în care personajele nu sunt fantosele unor modele prestabilite canonic, ci oameni vii (si morti!) în carne si oase, care trec prin drame, tragedii, comedii. De tot hazul este încruntarea fioroasa si moralista a cronicarului calificând drept „ignobila“ scena în care portretistul descopera si descrie o forma de coruptie (ca sa nu spunem prostitutie!) din viata literara. Un critic în voga îi cere poetei despre care scrie ca lauda sa-i fie rasplatita: „Mai pe româneste“ – noteaza scriitorul în insectarul sau – „i-a pus conditia sa-i devina amanta“. La aceasta propozitie, prea cruda în continutul ei, cronicarul ia foc: „Afirmatia e mai prejos de orice comentariu“! Mai prejos, dar nu ezita sa o puna în cârca scriitorului care dezvaluie, mai presus de orice ipocrizie, un adevar al vietii ce nu-i chiar cu desavârsire absent nici din paradisul imaculat al vietii literare de azi, de ieri si dintotdeauna. Frisoanele pudibonde ale cronicarului în fata acestor „maruntisuri“ ale vietii m-au mirat. Inacceptabila, descalificarea portretistului eminent prin atribuirea „stilisticii de tabloid“ m-a dezolat, ca sa nu spun ca m-a întristat: ar fi prea mult. Sa ne resemnam a mai observa ca recenzia este ea însasi o expresie fidela daca nu a cartii, atunci macar a moravurilor, bune ori rele, din viata literara: e si acesta, chiar de-i mic si involuntar, un câstig. Altminteri, stând prea mult cu ochii lipiti de autor si lovind persoana, cronicarul a scapat din mâna cartea. Vorbeste despre invidie si ranchiuna „provinciala“, descopera izbucniri „pamfletare“ ce-l „denigreaza“ ori îl persifleaza pe obsedantul Mircea Cartarescu de care, într-adevar, prea multi n-au loc. Nimic de zis: s-ar prea putea ca autorul sa fie un om „rau“, poate chiar invidios: cartea, în schimb, este admirabila, plina cu portrete fara rama care se vor tine minte. O lectura nepartinitoare are de ales între carte si persoana. Merg pe mâna lui Kogalniceanu: citesc cu mare placere cartea, iar persoana, cu vorba tânarului cronicar, „o trec cu vederea“. Cartea lui e „de neocolit“.
P.S. În „Introductie la «Dacia literara»“, expiratul Mihail Kogalniceanu spune: „Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana“.