Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012
Exista autori care, orice ar scrie, nu pot scoate o carte slaba. Discutabila în interiorul parcursului literar al autorului, poate; experiment personalizat, poate; dar în niciun caz o carte slaba. Radu Aldulescu este unul dintre ei. Mai mult, „Cronicile genocidului“ demonstreaza anul acesta ca Aldulescu este în stare sa-si mentina locul între cei mai importanti romancieri de dupa ’90. Discutia despre valoarea romanelor sale ramâne de un deceniu încoace în mod exclusiv una de urmarire a evolutiei singulare, pentru ca, pare sa sugereze critica literara, atunci când Aldulescu revine pe piata, oricum întoarce toata logica receptarii romanelor contemporane si escaladeaza fara ezitari topurile literare. În 2012 apare astfel la „Cartea Româneasca“ romanul „Cronicile genocidului“. Aldulescu daduse de înteles înca de la reeditarea adaugita a „Îngerului încalecat“, în 2011, ca pregateste o noua „serie de autor“. De data aceasta, romanul-fresca specific lui Aldulescu este o cronica întunecata a ultimilor ani în economia „miscatoare“ a capitalismului românesc, cu oscilatii halucinante si situatii-limita de viata.
Discurs brut si ironie
Genul acesta de roman îl poate apropia pe Aldulescu de romancierii cu tematica preponderent politica. Desigur, el a fost mereu un autor care a mizat foarte mult pe fundalul social, pe miscarile macro-politice si pe felul în care acestea modeleaza atât relatiile interumane, cât si caracterele individuale, chiar de la „Sonata pentru acordeon“, romanul de debut care îsi stabilea actiunea în anii ‘80. Iata ca saga ajunge aproape de zilele noastre, iar Aldulescu propune acum si noua nisa ideologica (coperta a patra): „Comunismul a fost un rau care a generat un rau mai mare. s…t De la tinerete pân’ la batrânete si totodata de la batrânete tânjind spre tinerete si mai departe, revenind în permanenta în acest punct terminus – aici mi-am taiat inima în bucati ca s-o împart, aici l-am vazut pe fratele meu în groapa fara chip si fara marire, aici am sezut si am plâns etc.“.
Nu e de mirare ca în „Cronici“ (ca sa numim astfel ultimul roman) suntem introdusi gradat într-o lume în care nefericirea prolifereaza mereu în vietile personajelor: „Robert n-avea nimic de zis în apararea lui, socotindu-se la o adica vinovat pe de-a-ntregul: chiar n-avea ce cauta aici, dupa treizeci de ani. Sa am bani de cheltuiala as veni la primavara, când o da soarele iara si ce draga mi-ar fi viata si-uite pier cum piere ceata.“. Începând de la o situatie existentiala la limita, în care un cuplu este nevoit sa paraseasca Bucurestiul pentru a scapa de datorii, Aldulescu construieste una din cele mai captivante povesti ale ultimilor ani. Nu numai capacitatea discursiva de care dispune autorul este elementul cheie în relatia cu cititorul, ci si felul în care personajele intervin în desfasurarea evenimentiala. Personaje slabite, letargice, isterice în abcesele de furie, o relatie – în prima faza – pe cât de romantata, în felul ei foarte frust si personal, pe atât de imposibila. „Andreuta“ si Robert sunt supusi constant unui test de toleranta si rezistenta în fata problemelor pe care le impune noua ordine social-economica si felul în care societatea poate interveni abuziv în ordinea intimitatii. Este, de fapt, fatalismul specific lui Radu Aldulescu, temperat în nota sa, originar patetica, de raceala, discurs brut si ironie dusa pâna la cinism.
Aldulescu are capacitatea de a insinua mereu substratul patologic al acestei relatii prin inserarea câtorva laitmotive, cum e cel în care mama îsi roaga baiatul mereu sa dea mai încet televizorul („ca ti-l închid“), cum e trezitul din somn si bautul detergentului, cum e discutia despre fumat si despre existenta omului din subsol. Subtil, foarte subtil – desi proza lui Aldulescu este intruziva, directa, naratorul devenind un fel de satir al propriei scrieri, unde pactul biografic pare sa fie respectat chiar prin confundarea secventiala a vocii narative cu cea a personajului – ludicul de limbaj si aroganta textuala (în sensul autoritatii permanente a naratorului), ambele constante specifice lui Aldulescu, sunt dublate de drama inevitabila. Trebuie înteles de la început ca autorul este unul din maestrii umorului negru, sau, mai bine spus, al umorului amar, vonnegutian: „S-au întors dupa trei zile cu copilul si un camion încarcat cu troace; trei scaune, un fotoliu descleiat, o dormeza borsita, o masa schioapa, un sifonier stând sa se destrame… Andreea tinea la mobila aia cumparata de maica-sa în rate, când era de cinci-sase ani. s…t Ba bine ca nu, taticutule, trebuie sa tinem de bani, o sa-i pastreze ea pâna la toamna, când îl vor da pe Andrei la scoala…s…t De-acum însa gata, o vor lua de la capat în pace si armonie. Au schimbat locul si obligat li s-a schimbat si norocul.“.
Un moment aproape cathartic
Mai departe însa (si citatul de mai sus l-am dat pentru ca e crucial în desfasurarea ulterioara a evenimentelor), viata începe „sa-si faca de cap“. Andreea foloseste banii – si aici lui Aldulescu îi vine bine naratiunea psihologizanta, absurdul comportamental, femeia spunând „trebuia sa stii ca asa sunt, taticule“, împlinindu-se mereu cumva blestemul personal pe care îl poarta personajele cartii –, îl vor trimite pe Andrei la o alta scoala, neavând bani de rechizite, iar Robert va încerca sa lucreze în constructii. Clivajul narativ se produce când Robert îsi începe aventura adulterina cu directoarea unei scoli din Frasineni. Acum se va decupa fresca sociala pentru a accentua un moment aproape catartic: „si el parca si-ar fi pierdut rabdarea sa se puna la mintea ei, potrivindu-se la strategia asta de doi bani, dar nu si-ar fi permis sa i-o arate. Joaca asta de-a mesajele, ma rog, si lumina ciudata din ochii ei pe care încerca s-o recunoasca. O vazuse parca în treacat pe unele fete de barbati si femei prin locurile pe unde umbla, cauta prin gunoaie sau cersea, prin aglomeratia garilor si pietelor, a holurilor si secretariatelor unde astepta raspunsuri pentru o slujba, si totusi parca nicaieri nu avea atâta pregnanta si insistenta ca-n ochii ei. De multi ani el trecea pe lânga lumina aceea dezinteresat, fara sa zaboveasca o clipa, neputându-se opri din alergatura care, într-o buna zi îl va rapune, tocmai pentru ca îl tine în fiinta. O sinucidere de azi pe mâine si totodata o supravietuire, cu ciorica asta mica asteptând un raspuns, deh, îi întinse telefonul vazând-o tot agasata, întoarsa pe dos, în timp ce butoneaza sa scoata mesajul si i-l arata, Doamne fereste, la orice altceva s-ar fi asteptat.“.
Însa totul evolueaza dostoievskian, cu dorinte de omucidere si psihologia introspectiva, cu relatii imposibile si abandonuri existentiale. Relatia dintre cei doi amanti se trage parca din tiparele unor autori sud-americani, unde Brândusa este mult mai tânara decât Robert Diavolul (numele-porecla dat de Aldulescu protagonistului). Aldulescu, oricât de nonconformist si postmodern (aici ma refer la ludic, la spargerea conventiilor naratologice) ar fi, ramâne un autor al canonului. Un autor care ia în serios atât necesitatea de profunzime a relatiilor din interiorul romanului, cât si necesitatea jocului textual. Prin asta reuseste sa-si impuna Aldulescu atmosfera: prin duetul funambulic între romanul grav, serios, canonic, din aria impactului politic dur, cu povesti din zonele extreme ale claselor sociale si discursul frust, cinstit al unui om care se situeaza mereu în vecinatatea situatiilor-limita. De asemenea, dupa retetele llosiene si sabatiene, politicul este pus pe seama articolelor de ziar, a partizanatului de birou si a gazetariei extraordinar de dure. „Cronicile genocidului“, titlul romanului, vine de la numele rubricii de ziar în care articolele politice sunt publicate de catre sotul amantei lui Robert. Avem, desigur, de a face cu multe din tipologiile acute postdecembriste. Aldulescu reuseste sa-si transpuna gândirea politica (între noi fie vorba, autorul a fost si este în spatiul public de comunicatie un „protestatar“ constant) astfel printr-o distantare – zic eu – benefica, o distantare care scuteste cititorul de la a încurca cumva lucrurile si de a trece peste pactul literar: „fosti securisti“, tepe colosale, coruptie, masuri locale degenerate etc.., toate distonând puternic cu lumea în care se învârtesc personajele.
Aldulescu este comparat mai mereu cu Céline. Tin minte, la un moment dat citisem un pasaj pe cât de nostim si lipsit de solemnitate, pe atât de relevant aici. Nu mai stiu unde sau cine spusese – trebuie sa recunosc – ca specificul lui Céline si una din nuantele sale literare revolutionare în romanul francez ar fi urmatoarea: vorbind despre adâncimea marii, comparativ cu ceilalti autori ai vremii care ar fi întins pagini întregi de liricitate, Céline ar fi spus „fundul marii e negru ca în cur“. Dincolo de nuantele peiorative, la rândul lui, Aldulescu îsi construieste literatura în aceasta zona pe cât de neacademica, pe atât de organica. O combinatie mereu productiva între limbajul taios, atitudinea frusta si capacitatea de a compune povesti surprinzatoare pentru alonja lor sociala. Unul din cei mai importanti autori de dupa ’90, pentru al carui talent sta garantie, iata, un nou roman.