Aceeasi Marie, cu alta palarie (II)
„Comunistul“ devenise asadar Raul absolut, iar în perceptia imediata pe care o putea avea un tânar despre el, aducea probabil cu o fiinta extraterestra. Asa ca, în afara câtorva dinozauri aratati cu degetul de o presa întotdeauna atenta la ordinele de sus, a devenit aproape imposibil sa reconstitui „comunismul“ în viata cotidiana, în scoli, în licee, în universitati, la locul de munca, în cadrul diverselor administratii, fiindca toata lumea, sau aproape toata lumea, fusese chipurile disidenta, sigur, unii mai degraba pasivi decât activi, dar, orisicât, tot disident se cheama. Cât despre actorii ce reprezentau „noile“ puteri si nenumaratii lor acoliti – odata ce au împins în fata „comunistul ticalos“, pe post de Rau absolut picat din cosmos, au putut sa îndeparteze orice banuiala de implicare notabila a lor în comunism („îl înduram, spuneau ei cu un aer spasit, dar nu credeam în el (sic!)“), speriati însa în permanenta de posibila iesire la lumina a adevarului. Erau, asadar, dispusi sa accepte si sa faca tot ceea ce le-a dictat (si le dicteaza înca) puterea politica. E clar ca niciodata, în tarile ex-comuniste, rolul desecretizarii arhivelor fostelor servicii de politie politica n-a fost acela de a-i pune pe oameni în fata responsabilitatii lor etice. Daca ar fi fost asa, foarte multe figuri publice ar fi trebuit sa demisioneze din posturile lor, de exemplu primii trei presedinti ai României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu si Traian Basescu. Or, daca primul nu si-a negat niciodata educatia si trecutul în sânul elitelor comuniste, ceilalti doi s-au balacit cu delicii în smârcurile compromisului. Sa lasam balta acest angelism naiv, sa nu mai vedem în scoaterea la iveala a arhivelor mijlocul de a revela cetatenilor fatetele cele mai obscure ale unei societati. Arhivele politienesti (fie ele din Vest sau din Est) sunt si ramân ceea ce au fost dintotdeauna: un instrument de putere, de manipulare, de constrângere, de santaj în mâinile fortelor politice si politienesti, ale diverselor oficine nationale sau straine, în scopul supunerii sau anihilarii cutarui actor politic, militar sau politienesc, daca i se urca puterea la cap.
Astfel, exploatarea arhivelor, cenzura sau cenzurile, uitarea si renegarea muncesc cot la cot pentru a dosi realitatea epocii comuniste asa cum a fost ea traita, în chipuri foarte diferite si în functie de natura grupurilor sociale ce compuneau societatea româneasca. Cei care neaga astazi orice valoare epocii comuniste, zugravind-o ca si cum ei n-ar fi facut niciodata parte din ea, îsi reduc existenta la una de zombies, de fantome, mergând pâna la a si-o nega cu totul. Ce sunt ei în acest caz? Niste morti-vii? Cine stie… Cu toate astea, ei au trait în acele vremuri – iar unii dintre ei n-au dus-o deloc rau: au studiat, au iubit, au muncit, s-au întâlnit cu prietenii, au avut copii si i-au crescut. Ketman-ul comunist n-a disparut asadar câtusi de putin odata cu implozia comunismului, doar s-a primenit cumva, într-o noua versiune a refulatului si a schizoidului. Asa cã ne putem astepta la ce e mai rau îndata ce refulatul si cenzuratul, întorcându-se – cumva oblic – din realitatea epocii comuniste, vor ajunge sa se exprime prin derive xenofobe sau prin promisiuni liberale.. Unde sunt, asadar, adevaratele elite comuniste sau paracomuniste? Unde sunt toti aceia care, cu doua luni înainte de cadere, la Congresul al XIV-lea al PCR, ovationasera din rarunchi directivele politico-economice ale Partidului, criticile prea putin sfioase adresate lui Gorbaciov în legatura cu Basarabia (Moldova sovietica) si realegerea lui Nicolae Ceausescu în functia de secretar general al Partidului Comunist Român? Cât ai zice peste, cam toti membrii uniunilor de artisti (scriitori, plasticieni, muzicieni), vaicaretii din uniunea ziaristilor si universitarii cu frica-n oase s-au trezit „disidenti“, când numai cu câteva zile în urma, în ajunul lui 21 decembrie 1989 apartineau înca, într-o majoritate zdrobitoare, Partidului Comunist si lucrau, unii dintre ei, pentru institutiile de control ale acestuia. E limpede, unii fusesera deja înstiintati în legatura cu evenimentele ce aveau sa vina de catre generalii ori de catre superiorii Securitatii si ai Armatei. Elitele comuniste care nu pierdusera contactul cu retelele sovietice primisera binecuvântarea si sprijinul unui Gorbaciov aflat în postura de lichidator al URSS-ului, dar si a Statelor Unite conduse de administratia Reagan. Cu câteva luni înainte, cu prilejul unei întâlniri foarte mediatizate, o noua Yalta se profilase cu ocazia întrunirii de la Malta. Chiar daca într-o pozitie aparent retrasa (ocupati fiind în acel sfârsit de an cu debarcarea sefului de stat din Panama, devenit prea recalcitrant pentru a mai fi pe gustul intereselor nord-americane), Statele Unite ramâneau înca la comanda, lasând însa prim-planul unor actori secundari: Franta mitterrandista, orchestratoarea mediatica a falsei „hecatombe“ de la Timisoara, prin al sau French doctor sosit la Bucuresti, ca un cavaler calare pe cal alb, pentru a acredita, cu oarece rezerve cantitative, autenticitatea „revolutiei“; apoi fosta Iugoslavie – care nu statea prea bine si era în cautarea unei noi legitimitati internationale, si Ungaria, gata sa împlineasca poftele Vestului, dupa ce atâta vreme nu crâcnise în fata politicii externe sovietice…
Se prea poate ca unii, înca mânati de câteva idei traditionaliste, sa fi crezut ca prima descindere a minerilor din Valea Jiului în Bucuresti, în ianuarie 1990, reprezenta un soi de renastere a constiintei critice muncitoresti, un aggiornamento al luptei de clasa într-un moment când trebuiau aparate achizitiile sociale ale socialismului în fata amenintarilor imediate ale „terapiilor de soc“ predicate de noii zeloti ai liberalismului economic (1). Într-adevar, în zilele imediat urmatoare parodiei de proces intentat cuplului Ceausescu si asasinarii lui (2), aceiasi economisti care, cu doua luni înainte, la al XIV-lea Congres al PCR preaslavisera în mod oficial rezultatele economice din ultimii cinci ani si aprobasera noul plan cincinal al economiei hiperplanificate, s-au convertit entuziasti, într-o singura noapte, ca prin minune, la retetele hiperliberale ale Scolii de la Chicago. Repede preluati de ideologii de serviciu, de intelectuali, de scriitori si de poeti mai mult sau mai putin faimosi, cercetatori fara nicio formatie economica, critici de arta si universitari la fel de ignoranti în ale economiei pe cât în ale democratiei participative, toti în rolul valetului viclean, jucau o comedie care, cu tot grotescul ei sinistru, emana o tristete coplesitoare. Aparusera coruri de zbiri însarcinati cu preamarirea celei mai stricte economii liberale, a privatizarilor la scara larga, a distrugerii tuturor institutiilor care asigurau protectia sociala, stiind ca gasesc acolo, lânga stapânii jocului, si sursa unor avantaje financiare necurate, a sinecurilor bine remunerate, direct sau, în genere, indirect si distribuite printr-o gramada de ONG-uri, care, dupa caderea comunismului s-au înmultit ca un fel de „generatie spontanee“. ONG-uri unele mai filantropice decât altele, si care, dupa cum se stie, nu sunt „non-guvernamentale“ decât cu numele. Aici, în culisele comediei generozitatii lor prea bine calculate, fara a o sugera, si înca si mai putin a o recunoaste pe fata, erau concentrate adevaratele puteri guvernamentale si economice care cautau sa aduca, chiar cu forta, politica si economia tarilor ex-comuniste sub tutela lor, distrugându-le autonomia sociala si politica. Cât despre cultura, acelasi servilism. Asistam la un proces de clonare a tuturor neroziilor occidentale, în vreme ce, în realitatea factuala, institutiile de valoare sunt desfiintate. E suficient sa constatam prabusirea cinematografului polonez, ceh sau iugoslav pentru a ne face o idee despre degringolada culturala din aceste tari. Si, din nefericire, La Palme d’Or de la Cannes decernata în 2007 unui excelent film românesc nu va schimba, în fond, mare lucru. Pentru a tine piept tavalugului nord-american trebuie sa fii India,
Japonia sau China.
În februarie 1990, discursurile intelectualilor ar fi ramas poate doar niste clovnerii grotesti daca nu si-ar fi bagat aici coada cinismul privilegiatilor fostului regim, care luptau din rasputeri pentru dobândirea noilor avantaje ce începeau sa li se plimbe pe sub nas. Pentru mine, care traisem si lucrasem luni bune în România în perioada comunista fara ca vreodata, în vreun text al meu – si eram un tip de stânga (chiar de extrema stânga) -, sa fi laudat metodele regimului, spectacolul era cât se poate de sordid. Cât de îndreptatita era vechea vorba a lui Heraclit si cât de actuala: „Onorurile îi supun si pe zei si pe oameni“. Toti, cu exceptia câtorva lingai ai ceausismului, îsi confectionasera biografii de disidenti ori macar îsi treceau sub tacere compromisurile cu regimul comunist si privilegiile de care se bucurasera. În ultimele luni de viata ale regimului, unii chiar pareau a fi fost arestati de Securitate – pentru a se fabrica disidentii de care tara dusese lipsa crunta si a-i fi confectionata o oarecare demnitate postcomunista, pe potriva experientelor poloneze, cehe sau maghiare. Multe dintre faptele afisate în discursurile pro domo ale acestor intelectuali privind represiunea regimului contrazic atât biografiile lor – foarte usor reperabile -, cât si cea mai elementara inteligenta. Se poate lesne pricepe ca organizatorii loviturii de stat avusesera nevoie de disidenti tocmai pentru a-i masca declicul sub umbrela unui elan popular spontan. Pentru a amagi opinia publica, mobilizata deja masiv prin mediatizarea caderii Zidului Berlinului, prin mutatia pacifica ungara si agitatia ceha preabine controlata de politie, era de bon ton sa se fabrice si pe-aci, într-un fel sau altul, niscai disidenti si revoltati. La urma urmei, acesti pseudo-disidenti nu erau decât pandantul pseudo-teroristilor zice-se dirijati de Securitate, toti deodata, a caror invocare mediatica obsesiva permitea legitimarea scenografiei sângeroase a complotistilor si ascensiunea lor la putere… Astazi, toata lumea stie ca elevii de la scoala Securitatii din Baneasa – trimisi neînarmati pe aeroportul Otopeni si, odata ajunsi acolo, masacrati imediat de militieni înarmati -, au fost victimele acestei regii sângeroase. La fel s-a întâmplat cu muncitorii si cu studentii de la Cluj – ucisi în Piata Libertatii de armata, în 22 decembrie 1989, si cu multi alti morti din Sibiu, Timisoara si Brasov – toti victime ale acestui Gesamtskunstwerk – pe cât de mediatica pe atât de reala. Discutând cu unii dintre noii actori politico-culturali care desfasurasera sub regimul comunist activitati intelectuale sau artistice notorii, nu trebuia sa fii prea versat pentru a-ti da seama ca îndepartarea lor din societate (prin filaj intens ori prin domiciliu supravegheat), în ultimele luni ale regimului, fusese o operatiune de relatii publice, în atentia presei occidentale, a radio-urilor zise „libere“, organizata de aliati sau de agenti ai viitorilor maestri ai loviturii de stat, în sânul institutiilor de control. Daca realitatea ar fi fost asa cum pretind unii, adica o represiune feroce executata de un regim dictatorial încoltit, atunci cum se face ca în momentul manifestatiilor de la Timisoara, care amenintau ordinea si stabilitatea, periculosii disidenti arestati n-au fost eliminati fizic, de vreme ce întruchipau taman ceea ce vulgata comunista definea odinioara drept „tradatori ai patriei socialiste“ – care se stie ce trista soarta aveau?! (3) Dupa spusele unora dintre acesti „disidenti“, se pare ca domiciliul lor supravegheat n-a fost deloc un chin; ba, din câte povesteau în conversatiile lor private, se pare ca situatia era mai degraba confortabila. Cât despre asa-zisele obiective ale unei supravegheri sporite, astia puteau, cu totul bizar si în deplina libertate, chiar sa discute la telefon cu ziaristi occidentali. În epoca în care regimul comunist era fara îndoiala o dictatura de fier, sub Gheorghiu-Dej (epoca stalinismului românesc), adevaratii disidenti nu aveau acces la niciun mijloc de comunicare cu Vestul. Putrezeau tacuti în strafunduri infecte de ocna, mureau sub tortura în bârloguri sinistre (cf. închisorile din Sighet, Gherla, Aiud, Jilava) sau storsi de epuizare în lagarele de munca din Delta si de la Canal! Dar nici noi, în Vest, n-am ramas cu mâinile-n sân: multi intelectuali, specialisti în Europa comunista si experti acreditati în politica comunista, chemati aici de te miri ce scriitoras de doi bani sa-si expuna parerile competente, au cautionat cu „stiinta“ lor aceste baliverne absurde, aceste zvonistici de crâsma, aceste panglicarii bune de asortat la un prânz ceva mai aghezmuit…
Dupa decembrie 1989, aici, pe malurile Istrului, n-am vazut sa fi aparut pe scena politica vreun Talleyrand sau macar un Fouché, cu atât mai putin un Chateaubriand sau un Benjamin Constant. Si totusi cenzura comunista disparuse, sa tot ai ce citi… Câtiva scârta-scârta de pe la ziare si unii condeieri mãrunti pretindeau ca o enorma literatura clandestina hiberna în niscai sertare secrete, tânjind sa fie scoasa la lumina. Unii o mai asteapta si azi. Cu exceptia unor jurnale ale unor personalitati politice si culturale mai mult sau mai putin celebre în interbelic si înainte de preluarea puterii de catre comunisti, în 1948, unele deloc lipsite de interes factual si informativ, n-a aparut nimic deosebit. Nu de alta, dar intelectualii, universitarii, cercetatorii si criticii nu produsesera nimic care sa merite regimul secret al unui sertar. Cu câteva remanieri cerute de cenzura, tot ce scrisesera fusese publicat. În frenezia lor autocompasionala, uitau sa aminteasca însa vizitatorilor straini de numeroasele traduceri din opere occidentale capitale, care nu datorau nimic marxism-leninismului. Daca discursul privind literatura clandestina nu era decât o momeala care sa vânda naivilor ceva postùri eroice care nu existasera niciodata, în schimb, la câteva zile dupa caderea regimului comunist, imediat dupa ospetele de Craciun si de Anul Nou, au început sa misune din toate partile cohorte de lachei – unii destul de talentati, dar cei mai multi salcii si mediocri, o sleahta de valeti avizi, compusa din mici arivisti versati în simulacre, în privirea unsuroasa a feloniei si în limba mieroasa a vicleniei, facând temenele în fata primului occidental sosit, care, nu-i asa, putea sa aiba ceva bani la tescherea, o sinecura, o conferinta ici, o calatorie de studii sau o bursa dincoace. Erau gata de orice acesti asa-zisi „disidenti“, acesti „anticomunisti de când se stiu“; puteai sa-i faci sa spuna orice, ei repetau cuminti tot ce voia sa auda un vizitator strain, primeau orice cu „da, saru’-mâna“, acceptând cu un surâs egal discursuri oricât de antinomice, opinii care mai de care mai contradictorii, aplaudând la conferintele cele mai idioate, firitisind pe mediocri, dar mirosind cu un nas de copoi oamenii de calitate, daca se întâmpla sa apara vreunul, pentru a-i tine la distanta. Ca si mai înainte, tot ce stiau era sa repete ad nauseam sloganurile noii mode politice: „democratie“, „privatizare“, „NATO“, „Uniunea Europeana“, „liberalism“, „razboi împotriva terorismului“, „sa-i zdrobim pe sârbii lui Milosevici, pe irakienii lui Saddam, pe palestinienii lui Arafat si apoi ai Hamas-ului, pe talibani, pe iranieni, Hezbollah-ul si pe Chavez“, „traiasca Bush!“, „bravo, Blair!“, „glorie lui Berlusconi!“, „da-i înainte, Sarko!“ sau „comunismul în afara legii!“. De la mijlocul anilor 1990 încoace nimic nu s-a schimbat; aceste elite si-au consolidat detinerea puterii politico-culturale si o pastreaza cu strasnicie, neacceptând pic de critica si înjurându-i sanatos pe cei din tânara generatie sau pe cele câteva spirite independente din generatiile mai vechi care îndraznesc – pe un ton oricât de moderat – sa-si exprime rezerve în privinta bunei credinte a discursului lor moralizator si a anticomunismului lor de doi bani – tocmai ei, care au profitat fara rusine de avantajele adesea colosale acordate intelectualilor docili de catre puterea comunista. Amestecând rolurile, ocupând, de multe ori în acelasi timp, toate posturile de conducere din cultura, universitate, edituri, diverse institutii culturale si ONG-uri, transferându-si uneori activitatea în sfera politicului, îsi tot etaleaza succesele si notorietatea, cu aroganta cinica a parvenitului de pe o zi pe alta. Ei, care în urma cu ceva vreme scânceau de teama când vreun aparatcic pricajit le cerea socoteala, îndemnându-i sa nu se abata de la calea trasata de Partid si de capetenia sa! Printul Salina avea fara doar si poate dreptate, dar marele Caragiale cu atât mai mult, în a sa „O scrisoare pierduta…“ s…t
În primele luni de dupa caderea regimului si în ciuda teatralismului perfect al loviturii de stat, s-au înfiripat, cu tot controlul politienesc omniprezent, multe confuzii în opiniile si în viata oamenilor. De la simplul militian de comuna (botezat peste noapte „politist“) la învatator, de la miner la functionarul de birou, de la muncitorul metalurgist la profesorul de liceu, de la functionarul comunal sau judetean la diversi salariati ai institutiilor de Partid desfiintate peste noapte, comportamentele si asteptarile oscilau între un optimism cvasi-isteric – gata, mâine e Schimbarea la fata! – si o luciditate cruda, imediat dupa primele semne ale inflatiei: „Cu ce si cum o sa traim?“ De fapt, cam toata lumea era bulversata din pricina unei grave erori de interpretare (ce nu se poate totusi reprosa, de vreme ce era consecinta noii propagande liberale a elitelor autoproclamate reprezentanti ai societatii civile, altminteri destul de absenti în peisaj), care producea dezorientare în privinta viitorului imediat. În mare, oamenii voiau sa scape de restrictiile ceausismului terminal, dorind, inocentii de ei, sa dobândeasca bogatia occidentala, dar sa pastreze si asigurarile sociale ale statului-providenta comunist; altfel spus, un consum fara frâna si un serviciu asigurat si bine platit la terminarea studiilor. Prinsi cu naivitate în fictiunea imaginilor oferite de serialele occidentale livrate de puterea comunista ca portie de „libertate“, multi, chiar dintre cadrele didactice, erau convinsi ca viata cotidiana din Occident seamana cu scenele din „Dallas“! s…t
Si ce daca în 1990 adevaratii detinatori ai puterii proveneau din fostele elite reconvertite în noile elite; foarte rapid au început sa rasara si noi actori pe scena publica, care devine astfel mult mai complexa decât fusese în epoca puterii comuniste, cu simplicitatea conflictelor sale de tendinte. În ciuda hopurilor si a piedicilor orchestrate de noii stapâni, au fost reînfiintate institutii interzise sub comunisti; în rândul primilor conducatori postcomunisti si-au facut loc ambitii personale divergente; lupta între diversele forte semi-oculte detinatoare ale puterii reale pentru ciopârtirea si împartirea ciozvârtelor din bunul public („terapia de soc si privatizarea“) au sporit poftele si tensiunile, facând loc unei lipse de probitate latente pâna atunci, dar de acum încolo de necontrolat, care a distrus ideea de civilitate si de bun public; în fine, faptul ca interesele straine au însfacat marile întreprinderi industriale, agro-industriale si bancare a declansat foarte repede un razboi economic salbatic între fortele politice locale, având ca efect imediat radicalizarea coruptiei endemice, care rodea însa de multa vreme (cu mult înainte de instaurarea regimului comunist) administratia româneasca. Promovare prin relatii de rudenie, nepotism, clientelism, mita, malversatii si reglarile de conturi subiacente domina toate institutiile, toate domeniile activitatii administrative, industriale si comerciale. Arcanele acestor evenimente erau, la scara larga, imprevizibile si au sporit confuzia produsa de schimbarea pe care promotorii ei o imaginasera, proiectasera si programasera dintru început. Daca pe de o parte am asistat la reînvierea fostelor partide istorice – cele dinainte de Al Doilea Razboi Mondial, corupte si în parte compromise prin legaturile cu fascismul românesc reprezentat de Garda de Fier, apoi cu dictatura pro-nazista a maresalului Antonescu, a aparut, în acelasi timp, ca din strafundurile unor catacombe, si Biserica Greco-catolica (unita), interzisa în 1948 de puterea comunista, în alianta cu Biserica Ortodoxa. Pe de alta parte, s-a ivit si trista familie regala, flancata de curteni unii mai ridicoli decât altii, care între, 1990 si 2000, mobiliza înca mase importante de oameni în Bucuresti, fara a reusi totusi sa genereze o puternica miscare monarhista populara. Într-adevar, nici noile clase de mijloc fabricate pe banda rulanta de regimul comunist, nici mai ales lumea rurala (45% din populatia activa) nu vedeau în monarhie un regim legitim. Fusese respinsa definitiv regalitatea, care, în anii 1930, se dovedise incapabila sa impuna o politica de mai-bine social si economic, lasând zonele rurale prada unei mizerii pe care azi am cataloga-o de lumea a treia.
Sigur, era o confuzie controlata, caci, pe zi ce trecea, era evident ca nimic, nicio manifestatie, nicio greva, nicio revolta a minerilor, a muncitorilor metalurgisti, a camionagiilor nu zguduia serios puterea vechilor-noilor elite. În spatele conflictelor politice aparente, acestea semnasera, cu rarisime exceptii, un pact tacit de neagresiune radicala (în vigoare si astazi) privind împartirea bunurilor economice, cu atât mai mult cu cât pe fondul simularilor de conflict, al santajului, coruptiei, absentei societatii civile si al indulgentei cetatenilor (care considera ca toate astea sunt la urma urmei „normale“), participarea unora sau altora la activitati ale fostei Securitati iesea la iveala dintr-un simulacru cu deviza „O mâna spala pe alta“. s…t
Prin aroganta si vanitate, mânate de setea de câstig, prin lasitatea ei sociala, larga majoritate a elitelor intelectuale românesti poarta o enorma responsabilitate etica, atât în ce priveste renegarea realitatilor trecute (caricatura practicilor reale ale regimului comunist, negarea aspectelor pozitive ale progresului social si uitarea unora dintre victime permit atenuarea compromisurilor facute chiar de acesti pseudo-disidenti), cât si în ceea ce priveste „jaful secolului“ din istoria economica europeana. Prezentându-se drept rezerva morala a societatii, s-au înfatisat în fata poporului ca garanti morali ai trecerii la liberalism, cautiuni ai eticii schimbarii, nefacând decât sa-si adune privilegii economice exorbitante, într-o lume pe cale de a se preschimba rapid într-o lume a treia tocmai din pricina acestui hold-up care a dezechilibrat total raportul economic dintre cele câteva mari orase ale tarii si asezarile mai mici, urbane sau rurale.
Extras din Postfata (2007) volumului Inventarea poporului-natiune. Letopiset al României
si al Europei Orientale 1973-2007,
traducere din franceza de Teodora Dumitru,
în curs de aparitie la Editura Idea Design&Print
Note:
1. Am cunoscut astfel, la Cluj, un fost profesor care predase vreme de cincisprezece ani „socialism stiintific“ si ateism. Avusese reputatia unui ins deosebit de exigent cu studentii sai, mereu gata sa-l dea afara din universitate pe acela care-ar fi pus întrebari incomode în legatura cu practicile socialismului real. În câteva zile din decembrie 1989, acest baiat de isprava s-a transformat într-un propagandist incurabil al lui Hayek si… al Bibliei în versiune baptista! Acest individ, totusi un bun cunoscator al filosofiei politice clasice, a devenit decan al Facultatii de Stiinte Politice nou-create, în 1993, prin fonduri nord-americane. Uimit de aceasta întorsatura, în 1994
i-am pus oarece întrebari, ca sa înteleg cum s-a petrecut brusca lui convertire. Raspunsul lui m-a lasat perplex: „Sub comunisti, vezi dumneata, eu nu credeam în ce spuneam“, grait-a el cu nespusa candoare. Cazul ilustreaza perfect ceea ce am definit drept sinergie a cenzurii, a uitarii si a renegarii. Grozava tulburare a psyché-i trebuie ca se întâmpla când marturisesti ca în cincisprezece ani de învatamânt n-ai facut decât sa îndrugi trasnai. Lucruri ca astea i-au adus pe unii în pragul nebuniei. Cazul nu era izolat, am întâlnit zeci de persoane care negau orice valoare, orice consistenta vietii lor sub comunisti. Un prieten al meu, universitar si, în timpul liber, romancier, îmi spune însa într-o zi: „Cum sa-mi resping toata viata traita în comunism? Sigur, n-am avut vreo responsabilitate politica sau represiva, dar cu toate astea: cum sa-mi arunc la gunoi patruzeci de ani de viata? Ar însemna sa-mi arunc parintii, tineretea, iubirile, întâlnirea cu sotia mea, copilul pe care-l avem etc.“ El traise în adevar, nu în minciuna.2. E vorba, în sensul propriu al termenului, de un asasinat comis în perfecta ilegalitate, caci constitutia româneasca nu fusese schimbata, iar presedintele Republicii Socialiste România (acelasi cu secretarul general al Partidului Comunist) era înca seful tuturor institutiilor statului si înainte de toate al armatei si al politiei. Aceasta crima exprima, o data în plus, dar într-un mod mai dramatic, tripticul cenzura, uitare, renegare: îndata ce seful statului si consoarta sa au fost eliminati, unul dintre fii – bagat la racoare, iar fiica – expusa calomniilor, elitele au crezut ca s-au curatat de tot Raul, ca si cum acest asasinat ar fi avut capacitati lustrale. Conducatorul a murit si, într-un prim moment, comunistii joaca rolul ticalosilor mereu absenti, ca Arleziana din opera lui Bizet, toata lumea vorbeste despre ei, dar nimeni nu-i vede nicaieri. Apoi, acuzatia s-a cam rasuflat, caci toti acuzânde-se reciproc de a fi fost comunisti, cuvântul si-a pierdut puterea discriminatorie, cu atât mai mult cu cât greutatile materiale din traiul cotidian nasteau, în cei mai napastuiti, nostalgii dupa fostul regim.
3. Un universitar din Cluj, tânar asistent în perioada comunista, muncitor, fara sclipiri de inteligenta, dar foarte devotat regimului, devenit profesor dupa decembrie 1989, a îndraznit într-o zi, în 1995, sa spuna în fata unui vizitator strain ca el fusese disident.
L-am întrebat îndata: „Cum se face ca eu n-am auzit deloc, în anii 1970-1980, de rezistenta ta împotriva regimului?“ Mi-a raspuns ca actiunea sa fusese foarte secreta. I-am replicat: „Într-adevar, atât de secreta încât nici tu nu stiai ca erai disident!“* Din ratiuni de adecvare la spatiul publicistic generalist, majoritatea notelor au fost îndepartate (n. red.)