Constantin Stoiciu, Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap, Editura Allfa, Bucureşti, 2014
Unul dintre importanţii noştri prozatori este Constantin Stoiciu. Este adevărat că din 1982 a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montreal, unde a înfiinţat Editura Humanitas. Când în 1990, la Bucureşti, Gabriel Liiceanu a transformat Editura Politică în Humanitas, evident că Stoiciu a reacţionat, între cei doi născându-se un litigiu. Dar, dincolo de acest fapt, Constantin Stoiciu este un prozator şi un publicist deloc comod (a se vedea articolele lui publicate în revista Cultura). Totodată, el este şi un cunoscut scenarist, semnând scenariile unor filme, cum ar fi Dimineţile unui băiat cuminte (1967, premiat la Festivalul de la Cannes), Decolarea (1971) sau Filip cel bun. Înainte de a emigra în Canada, el a semnat volumele Dimineaţa, Peştele de fontă, Pasarela, iar la Montreal, Le Roman de retour (1992), De l’Insouciance (1993), Fragments frivoles d’ éternité (1998).
Anul trecut, la Editura Allfa, în colecţia „Strada Ficţiunii – Contemporan“, a publicat romanul Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap, fiind inclus în „Lista lui Alex Ştefănescu“, criticul care a semnat şi prefaţa. Personajul central al acestei cărţi este Timotei, prototipul omului obişnuit în România anilor 2000. Numai că acest ins, care trăia într-un apartament de două camere în Piaţa Iancului din Bucureşti, se trezeşte cu o moştenire din partea mătuşii Agata, cu un apartament la Arcul de Triumf, cu un Jaguar şi cu un cont substanţial în bancă. Brusc destinul lui se schimbă. Imediat este inclus în tagma îmbogăţiţilor momentului, obligat să participe la petreceri, unde vin potentaţii zilei, personaje uşor recognoscibile pentru cine urmăreşte viaţa noastră politică. Dar Timotei nu se prea împacă cu această viaţă şi, din acest motiv, familia îl consideră un „ciudat“, îl duce la Institutul de Medicină Legală, pentru a vedea dacă este în toate minţile. Stupoare, Timotei este absolut normal din punct de vedere psihic. Odată intrat în această lume care nu-i aparţine, începe şi urmărirea din partea Securităţii statului. Întâlneşte un personaj, Emil Şoarec, un moştenitor al vechii aristocraţii bucureştene, emigrat şi el în Canada, reîntors la Bucureşti pentru a-şi revendica proprietăţile şi care doreşte să înfiinţeze Uniunea Purtătorilor de Pălării. În fapt, în jurul lui Timotei gravitează tot soiul de personaje – Timotei senior, Manuela, soţia nepotului, Adela, sora lui Timotei, Emil Şoarec, Maria-Eva, Titica (fata Mariei-Eva), Heidegger (prin care îl recunoaştem pe Gabriel Liiceanu), Norina – ale căror poveşti de viaţă interferează cu existenţa personajului central. Asistăm şi la o scenă de-a dreptul hamletiană, când Timotei se întâlneşte cu fantoma tatălui său şi când acesta din urmă îi povesteşte întâmplări de pe vremea când era şef al unei gări dintr-o aşezare de câmpie. Timotei se duce la acea gară, are loc şi o scenă erotică între el şi Manuela şi îşi pune în gând să cumpere acel loc. Dar povestea de iubire în jurul căreia se coagulează viaţa erotică a lui Timotei este cea dintre el şi Maria-Eva. Căsătorită cu un poet alcoolic, Maria-Eva îşi părăseşte soţul pentru Timotei. Trăiesc în apartamentul de la Arcul de Triumf, iar în final Maria-Eva moare, iar Timotei vinde apartamentul pentru a cumpăra gara unde tatăl său fusese şef.
Scris într-un registru ironic, usturător, romanul devoalează mentalităţi, fapte întâlnite în societatea noastră aşa-zis capitalistă. E adevărat că romanul are un caracter cinematografic, asta şi pentru că autorul are o specializare în scenarii de film, dar important este cum Constantin Stoiciu îl „desenează“ pe Timotei. Acest personaj, prin care lesne îl putem vedea pe bucureşteanul de rând, un funcţionar la Primăria Capitalei, care ani la rând a stat într-un birou prost luminat, devine, graţie unei moşteniri, martorul care priveşte dinlăuntru creşterea unei clase care îşi doreşte foarte mult să semene cu aristocraţia românească interbelică. Numai că această clasă este născută dintr-o alta, cea comunistă – cu pretenţii aristocratice, dar născută prin furt. Comuniştii au furat totul de la aristocraţi şi au umplut puşcăriile cu ei, iar îmbogăţiţii de azi sunt continuatorii şi moştenitorii comuniştilor. Se poate vedea cum Agata a reuşit să obţină apartamentul de la Arcul de Triumf, unde în fapt a locuit aghiotantul Regelui Carol al II-lea. Constantin Stoiciu reuşeşte să-l individualizeze pe Timotei, extrăgându-l din tagma îmbogăţiţilor de profesie. Pentru că Timotei nu se simţea în largul său în această lume, unde intră fără voia lui într-o serie de evenimente, care mai de care mai suculente pentru presa zilelor noastre însetată de senzaţional (vezi întâlnirea dintre el şi Titica la Predeal şi tot ce a urmat).
Putem spune fără tăgadă că autorul realizează în acest roman, cu un titlu împrumutat din spusele lui Emil Şoarec (Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap), o radiografie exactă a societăţii româneşti contemporane, din care nu lipsesc situaţiile hilare, reuniunile potentaţilor, funcţionarea presei, mai ales cea audio-video şi ceea ce este foarte important mentalitatea. Una frivolă, în care banul ocupă locul primordial. O alta caracteristică a acestui roman este calitatea autorului de a portretiza. Fiecare personaj este un portret în sine, care adunate realizează o galerie greu de uitat. Nu lipseşte nimeni: familie, vecini, iubită, prieteni, primar, nevasta primarului, fiica iubitei, colonelul de Securitate, directorul de editură, ministrul Culturii de după revoluţia din 1989. O galerie ce vieţuieşte într-o ţară lipsită de principii şi de orizont. Este foarte interesantă această imagine pe care ne-o transmite un om ce-şi duce viaţa la mii de kilometri depărtare de ţară. În fapt, este oglinda noastră cea de toate zilele, în care ar trebui să avem timp să ne vedem şi să luăm aminte. Numai că noi nu ne vedem sau refuzăm să ne vedem, continuând să trăim într-o himeră pe care mulţi, aflaţi dincolo de graniţele ţării, nu o înţeleg.
Constantin Stoiciu a reuşit prin romanul Viaţa e o plimbare cu pălăria pe cap să ne tragă de mânecă şi să ne arate cum suntem. Nu a făcut-o cu brutalitate, cu violenţă, ci cu un dramatism bine măsurat, cu o desfăşurare narativă în volute largi, cu o cizelată artă a portretizării şi a descrierilor habitatului personajelor sale.