Sari la conținut
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
Apărut în nr. 331
2011-07-07

Roland Garros, mon amour (9)

    Dupa Al Doilea Razboi Mondial, nu doar decimarea populatiei masculine, disparitia sportivilor de frunte, foametea, saracia si lipsurile marcheaza reluarea turneului de la Roland Garros, ci si constatarea, dureroasa, ca rândurile „Muschetarilor“ s-au rarit si ele. În 1946, din legendara echipa de Cupa Davis a Frantei, doar Toto Brugnon supravietuise conflagratiei si anilor. Lânga el, merituoasa rezerva, Christian Boussus. Si doi nou-veniti, talentati, nu-i vorba, dar lipsiti si de palmares, si de notorietate: Andrè Merlin si un anumit Marcel Bernard.
    Editia din acel an postbelic a competitiei de la Porte d’Auteuil nu se anunta una prea fericita. Dincolo de entuziasmul redeschiderii marelui turneu, mai numeroase erau întrebarile decât certitudinile. Cei care aparusera dupa glorioasa epoca a „Muschetarilor“ îsi tocisera rabdarea si talentul pe altarul asteptarii. Si Bernard, si Petra, si Boussus avusesera ghinionul ca istoria sa fie fascinata de alt tip de confruntare decât cea pur sportiva. Vremea trecuse, la fel si disponibilitatea atletica a frumosilor ani ai tineretii sportive. Doar speranta mai pâlpâia în sufletul acestor merituosi tenismani frustrati de o istorie de o duritate fara precedent. Asa ca, în 1946, Yvon Petra, Pierre Pelizza si Marcel Bernard traiesc sentimentul unui nou început, caci lor le ramâne totul de cucerit…
    Bernard, deja matur, având împliniti fatidicii 32 de ani, este înscris pe toate tablourile de concurs. El face echipa cu colegul si amicul lui din echipa de Cupa Davis, Yvon Petra, pe de o parte, iar pe de alta parte, cu jucatoarea ianchee Pat Todd. Într-un fel, la cât de flamând de rezultate este, Marcel Bernard regreta ca nu si-a canalizat energia doar spre partidele de dublu. Nu se crede în stare sa joace pe trei fronturi si, la vârsta lui, fireste, simplul este cel mai solicitant. Din pacate pentru francez, Pat Todd anunta forfait, iar Marcel surâde amar: „O sansa în minus sa mai câstig un titlu de Grand Slam“.
    Resemnat, Bernard ia startul pe cele doua tablouri masculine. Nu are speranta si nici asteptari. E convins ca va muri un tenisman lipsit de palmares. Însa miracolul abia în aceste conditii se produce. Totul îi iese „cocosului galic“, el joaca un tenis de mare calitate, norocul îi surâde si orice încercare îi reuseste. Marcel îsi aminteste: „trimiteam mingea exact acolo unde doream, de parca as fi pus-o cu mâna“. El îl elimina pe formidabilul jucator de peste Atlantic Pancho Segura, apoi îl îngenunchiaza într-o partida de cinci seturi pe Budge Patty. În semifinale îl asteapta bunul sau camarad, Yvon Petra, si rezulta o batalie de zile mari, cu sare si piper pentru publicul entuziasmat, al carui apetit pentru tenisul de performanta abia fusese deschis.
    În finala, Marcel Bernard trebuie sa dea piept cu teribilul tenisman cehoslovac Jaroslav Drobny, un foarte eficient si pragmatic stângaci. E prima finala de la Roland Garros în care se dueleaza doi jucatori de brat stâng! Esticul pare mai stapân pe sine, jocul lui e mai strâns, mai riguros, mai geometric, asa ca primele doua manse sunt trecute în contul acestuia. Apoi, vraja, norocul si zeii opereaza înca o data în favoarea vârstnicului sportiv francez, care revine la doi si-si adjudeca decisivul în aplauzele si aclamatiile spectatorilor, care nu mai traisera un asemenea moment de pe glorioasa vreme a „Muschetarilor“. Dupa partida, natural, apropiatii si colegii sunt invitati într-un cunoscut local din Montmartre, „Patachou“, unde se încinge o petrecere monstruoasa, cu mult vin nobil.
    A doua zi, abia treziti dupa betie, Yvon si Marcel se prezinta pe Central pentru finala de dublu. În ciuda oboselii si mahmurelii, francezii se impun, iar triumful lui Marcel Bernard este dublat de înca o cupa. Asa, el intra în panteonul Roland Garros-ului, alaturi de Cochet si Lacoste, care si ei realizasera la vremea lor „dubla“. Astazi, trecatorul care viziteaza parcul de la Porte d’Auteuil, nu trebuie sa ocoleasca aleea Marcel Bernard, o eleganta artera ce face legatura între Place des Mousquetaires si arena Suzane Lenglen… nume alaturi de care marele jucator a intrat în legenda, dar si nume ale unor campioni care l-au inspirat pe Bernard si pe care el i-a admirat nespus!

    Un comentariu la „Roland Garros, mon amour (9)”

    Comentariile sunt închise.