Roland Garros, mon amour (20)

Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine regina elegantei în tenis a fost, este si va ramâne jucatoarea ianchee Chris Evert (într-un timp, gratie maritisului ei cu englezul John Lloyd, aceasta se numea Evert-Lloyd). Chrissie, pe care Ilie Nastase o aprecia mult pentru puterea formidabila de munca, toleranta si simtul umorului, a izbutit o performanta extraordinara în 1986, la Roland Garros. Ea a câstigat a saptea oara „Cupa Suzanne Lenglen“, si asta la o vârsta când nu mai era chiar campioana invincibila din deceniul al saptelea. Izbutind un asemenea record, ea l-a depasit pe suedezul Björn Borg, detinatorul a sase „Cupe ale Muschetarilor“. Evert este una dintre primele cinci jucatoare ale tuturor timpurilor, are 18 titluri de Grand Slam în panoplie, iar raportul dintre numarul victoriilor si cel al înfrângerilor este absolut incredibil, depasind 90% (1309-146), pentru ca în 1974, anul sau cel mai prolific, Chrissie sa câstige 56 de partide fara sa piarda nici macar o singura data…
În 1986 însa tabloul realitatii este diferit. Martina Navratilova, marea sa rivala, domina tenisul feminin cu autoritate. (Între altele, merita amintit faptul ca aceste doua teribile campioane s-au întâlnit de 80 de ori, 60 de meciuri disputându-se în finale, iar fosta cehoaica triumfând de 43 de ori contra adversarei sale mai vârstnice!) Mai mult, în WTA îsi facusera aparitia tinere sportive de mare talent, precum germana Steffi Graf, argentiniana Gabriela Sabatini, spanioloaica Arantxa Sanchez, cehoaicele Helena Sukova si Hana Mandlikova, bulgaroaica Manuela Maleeva etc., toate flamânde de glorie si pregatite sa o detroneze pe „regina elegantei si a strategiei“, cum fusese supranumita Evert.
Finala de la Paris avea sa fie ultima din gama de Mare Slem pe care o va câstiga legenda americana, iar peste doi ani, în 1988, la Melbourne, ea va disputa cea din urma runner-up, pierzând dramatic în fata noului star, Steffi Graf! Dar sa ne întoarcem în 1986, la Porte d’Auteuil, când Chrissie joaca a noua sa finala de la debutul ei pe zgura pariziana, în 1973.
Pâna în runda ultima, Evert a avut mult de furca, ea pierzând câte un set si la Sabatini, si la Bassett, tremurând mai mereu ca poate fi eliminata prematur. Dincolo de slabiciunea inerenta vârstei (32 de ani) si de uzura indusa de o cariera mai mult decât glorioasa, americana a stiut sa revina, sa creada în sansa ei si sa triumfe, însufletita fiind si de publicul parizian, care o îndragea imens. Poate ca fizic nu mai statea la fel de bine ca altadata, dar cerebralitatea tenisului practicat, solida experienta de competitie si viziunea optimista au ajutat-o pe Evert sa iasa din situatii cel putin complicate. Surprinzator, la Roland Garros-ul din 1986, jocul lui Chrissie este unul mai pronuntat ofensiv, cu accent pe voleu si serviciu, aspect total neasteptat în cazul unei jucatoare de fundul terenului, obisnuita cu raliurile lungi. Ce-i drept, în urma cu doi ani ea schimbase antrenorul: de fapt, renuntase la serviciile de coach ale tatalui sau, Jimmy Evert, în favoarea unei foste glorii ianchee, reprofilata în antrenor de performanta, Dennis Ralston. De aici si schimbarea de atitudine si viziune…
La Roland Garros, care la editia din 1986 a vazut cazând recordul de audienta (319.210 spectatori!), Chris o întâlneste pentru a 69-a oara pe Navratilova. Nu e favorita, dar crede în steaua ei norocoasa. Martina, desi e considerata superioara lui Evert la momentul finalei, nu se regaseste nici un moment. Fosta cehoaica e incomodata de vânt si apasata de stres, caci ea stie (si nu poate sa uite) ca Christine Evert este „regina“ locului. În plus, lentoarea zgurei europene nu avantajeaza tenisul ofensiv si rapid al Martinei. Scorul, desi indica o anumita disputa, este totusi vizibil în favoarea sportivei de peste Ocean: 2-6 6-3 6-3. Acolo, pe Centralul parizian, Chrissie îsi traieste cântecul de lebada, în locurile unde a fost cea mai îndragita si în turneul pe care l-a iubit cel mai mult, poate chiar mai mult decât cel „de casa“, de la New York (unde a triumfat „doar“ de sase ori!). Si poate ca niciodata o jucatoare de tenis nu a fost mai aplaudata si mai ovationata decât în acea seara de mai 1986…
P.S. Da, stiu, într-un articol de „istorie“ a tenisului nu se cuvine sa inserez racursiuri la prezent, într-un text despre Roland Garros nu are ce cauta un comentariu despre Flushing Meadows. Si totusi…
Si totusi nu ma pot împiedica sa nu deplâng înfrângerea lui Roger Federer si a lui Rafael Nadal de catre sârbul Novak Djokovici, cel care a facut vid anul acesta, realizând un Mic Slem si câstigând alte sapte finale! Nu iau în discutie calitatea exceptionala a tenisului practicat de balcanic, fapt indiscutabil, ci fair-play-ul din spatele acestui nemaiîntâlnit nivel tenisistic. Iata argumentele:
1. Si la Roland Garros, si la Wimbledon, si la US Open sârbul a fost huiduit, el având mai mereu probleme cu reactia unei parti semnificative a publicului (va amintiti frecventele gesturi de ducere a mâinii la ureche, dupa câte o lovitura reusita, un fel de „acum ce mai spuneti?“). Cunoscatorii de tenis care participa de decenii la cele trei Grand Slam-uri intuiesc, percep, simt si stiu ca lucrurile nu sunt comme il faut. Iar reactia sârbului la aceasta apriorica respingere spune si ea multe. Este reactia unui „rege“ ilegitim, ajuns pe „tron“ prin „frauda“.
2. Dupa Australian Open, Djokovici si-a argumentat grozava forma din 2011 pornind de la dieta noua, bazata pe evitarea glutenului. Acum, dupa Flushing Meadows, explicatia e alta: sportivul foloseste capsula CVAC Pod, care, spre deosebire de capsulele hiperbare normale, are un sistem care foloseste o valva controlata prin computer, scopul fiind simularea conditiilor de altitudine înalta si de comprimare a muschilor la intervale regulate. Producatorul acestui dispozitiv care costa 75 000 dolari US a declarat ca douazeci de minute petrecute în capsula de trei ori pe saptamâna pot îmbunatati performantele sportive. Acest tratament nu este (înca) interzis de institutiile sportive. Însa el poate explica oare formidabila conditie fizica si psihica de care se bucura, practic peste noapte, Nole-de-la-Belgrad? Cine stie ce explicatie ne va oferi peste câteva luni noul star ATP?
3. Stiu, multi îmi vor spune ca elevul lui Vajda s-a maturizat, ca la 24 de ani s-a copt la minte, ca face cel mai bun tenis al lui. De acord, dar nu despre asta discutam, ci despre o dominare fara precedent în tenis, în conditiile în care Federer si Nadal înca sunt activi, înca se afla în forma, pâna acum ei dominându-l pe alocuri copios pe sârb. Unde a fost Djokovici vreme de cinci ani? Cum de-a explodat abia acum, el având un fizic fragil si un psihic friabil? Ce miracol s-a petrecut între timp, ce experienta cruciala a trait belgradeanul încât „sa se schimbe la fata“ atât de radical? Fireste, sunt întrebari retorice.
4. Unii comentatori explica aceasta „minune“ prin sporirea capacitatii de rezistenta si viteza. Despre „rezistenta“ ciclistilor si a atletilor din China stim destul de multe. Asiaticii apareau la o singura competitie majora, luau totul, faceau record, apoi dispareau „în ceata“ si nimeni nu mai afla nimic despre ei. Daca în ciclism s-a facut ordine, priviti la rezultatele din Turul Frantei, Il Giro si La Vuelta… Apa de ploaie în comparatie cu vremurile romantice prilejuite de bunul doctor Fuentes. Apoi, e lucru stiut ca viteza este singurul dat natural care se diminueaza pe masura cu înaintarea în vârsta. Novak e mai rapid astazi ca la 18 ani. Miracol, nu? Siguuur! Haide brate!
5. Chiar nu va întrebati cum se explica incredibilul progres înregistrat în 2011 de cei trei titulari de simplu din echipa de Cupa Davis a Serbiei, câstigatoare a Salatierei de Argint în noiembrie 2010, la Belgrad? Nici unul dintre ei nu s-a bucurat ever never de clasamentul pe care-l au în acest an: dupa US Open, Djokovici are 4000 de puncte fata de numarul doi, Nadal; Tipsarevici e pe 13; Troicki pe 16 (a fost în iulie si pe 12). Nu contesta nimeni talentul si combativitatea lor, dar toti trei aveau probleme fizice si mai ale psihice majore, erau incapabili sa reziste fara caderi mentale frecvente, fara abandonuri generate de sufocare. Azi, culmea coincidentei, au „explodat“ toti trei, toti Doamne, toti! Mai sa fie, ce mirobolanta întâmplare!
6. Apoi, se stie prea bine ca tenisul e sport de stereotip, ca si gimnastica. Pentru un forehand performant, exersezi de milioane de ori pâna formezi arcul reflex, asa încât sa nu mai gândesti ce sa faci, cum sa lovesti în timpul partidei – ca sa câstigi timp. De aceea, progresul tehnic, dincolo de vârsta junioratului, e pura parabola pentru majoritatea tenismanilor! Pâna si în cazul noului „tar“ al ATP-ului, încercarea de a-si reforma serviciul alaturi de Todd Martin s-a soldat cu faptul ca a uitat si vechiul serviciu, asa cum era el, dar nu a izbutit sa-si procure nici unul nou, mai bun! L-a rechemat pe Marian Vajda pentru reparatii urgente… Oare cum de joaca astazi Djokovici un tenis incredibil, progresând halucinant între noiembrie 2010 (când l-au învins si Federer si Nadal la Londra) si ianuarie 2011, data la care s-a produs practic decolarea sa catre glorie? Ce-a facut? Aaah, stiu, a munciiiit… Ca sa vezi, e singurul ce munceste serios în ATP! Asta da singularitate!
7. L-ati privit pe „noul“ Nole? Înainte, acum zece luni, era „haios“, zâmbaret (cam exagerat de clovn, totusi!), simpatic si „papagal“ (adica îsi imita colegii de circuit). În prezent, de când e mare campion, a dat râsul pe grimasa si zâmbetul pe rictus. Oare de ce?
8. În fine, ca ultim argument… Sophie Dorgan, probabil cel mai avizat comentator de tenis al jurnalului „l’Équipe“, cea care an de an monitorizeaza la fata locului cele patru turnee de Grand Slam, a ales ca subtitlu la articolul sau dedicat finalei de la US Open urmatoarea formula: „Robocop contra Rahan“. Adica: un extraordinar atlet, cu muschi, tendoane si sânge, dar om ca orice om, pâna la urma, versus un android a carui performanta consta în functionarea circuitelor electronice! Comentariu mai sugestiv decât acesta nu exista. Ah, sa nu-mi spuneti ca metafora e metafora, iar rezultatele sunt rezultate! Fireste, asa e. În absenta unui control antidoping complex, Djokovici este marele si inegalabilul lider mondial în sportul alb. Nimic de zis. „Hotul neprins e negustor cinstit“, spune un proverb românesc. Oare l-or avea si sârbii? Oricum, nu conteaza! Sa-l salutam asadar pe noul „rege“ al circuitului…