Roland Garros, mon amour (19)

Dupa-amiaza zilei de vineri, 31 mai 1991, se anunta una fierbinte. Si asta nu neaparat din pricina temperaturii pariziene, înca nu sufocante la acea data, ci gratie unei partide din turul III al turneului de la Roland Garros, meci ce opunea doi ianchei, pe veteranul Jimmy Connors si pe mult mai tânarul Michael Chang. Doua glorii ale tenisului american si mondial, doua stiluri diferite, doua personalitati accentuate, doua personaje care provin din timpuri istorice distincte. Într-un sens, pe Centralul parizian se înfruntau trecutul si viitorul, miza fiind indiscutabil monopolul asupra prezentului…
Connors, „batrânul leu“ din Illinois, are deja 39 de ani. Pozitia sa în clasamentul computerizat ATP este jenanta, dar logica: undeva, dincolo de pragul primilor o suta de tenismani ai lumii. La limita, fostul lider mondial anuntase ca are de gând sa se retraga, în virtutea vârstei (incredibil de) înaintate la acest nivel de performanta, dar si a unei operatii la poignet-ul mâinii stîngi – Jimbo fiind unul dintre marii stângaci ai istoriei tenisului, alaturi de Mc Enroe, Vilas si Nadal. Autor al unei reveniri spectaculoase si miraculoase dupa 1981, când Borg pierduse prim-planul în favoarea stelei americane în ascensiune, John „Bad Boy“ Mc Enroe, Jimmy redevenise number one în 1982, cu victorii la Wimbledon si Flushing Meadows. Dupa aceea, gasise forta sa ramâna în Top Ten mai multi ani, în ciuda schimbului de generatii, el facând fata asaltului unor „titani“ tineri, în genul lui Lendl, Edberg, Becker etc. La debutul anilor ’90 Jimbo este însa martorul aparitiei unor noi materiale tehnologice si a generalizarii suprafetei rapide a „hardului“, iar viteza cu care se joaca acum începe sa-l depaseasca pe incredibil de longevivul tenisman. El este dominat de pusti-minune precum Agassi, Courier, Sampras si se gândeste din ce în ce mai serios la retragere. Roland Garros-ul, editia 1991, este una dintre ultimele sale aparitii în turneele de Grand Slam, cu toate ca Connors va mai zabovi în circuit pâna în 1996, participând pentru ultima oara la turneul de la Atlanta, borna maxima a unei cariere neverosimile, începuta în 1972, în cursul careia a câstigat opt competitii de Mare Slem, 109 turnee ATP la simplu si 21 la dublu, petrecând pe prima treapta ATP 268 de saptamâni la total, fiind decretat campion mondial cinci ani consecutiv.
Înaintea partidei de la Porte d’Auteuil contra lui Chang, Jimmy Connors se prezenta ca un „patriarh“ în viata al istoriei tenisului, având aura unui zeu si parfumul unei legende. Chino-americanul nu era însa nici el fitecine, caci jucatorul de numai 1,75 metri înaltime triumfase la Roland Garros în 1989, la vârsta de 17 ani si 110 zile, fiind cel mai tânar câstigator al unui turneu de Mare Slem all time. Atunci, el îl umilise pe Ivan Lendl în optimi de finala, servindu-i triplului campion de la Roland Garros inclusiv din banduliera, eliminându-l pe „Ivan cel Groaznic“ al ATP-ului dupa o partida-maraton, de mai bine de patru ore si jumatate. În finala, Chang gasise resursele sa-l domine si pe superbul tenisman suedez Stefan Edberg, un adevarat arbitru al elegentei pe court, în cinci seturi disputate, fiind primul american care triumfa la Paris din 1955. (Michael avea sa mai dispute înca o finala la Roland Grros, în 1995, pierduta în fata unui adevarat maître sur terre, austriacul Thomas Muster.)
Publicul francez are, de regula, presimtiri bune. Stadionul era plin-ochi în acea dupa-amiaza târzie de mai 1991, cu prelungiri de umbre rosietice, caci parizienii se asteptau la un meci pe muchie de cutit. Si, în fond, Jimbo Connors a fost mai mereu favoritul lor, insurgenta pariziana manifestându-se inclusiv contra unui tenisman francez ce-l înfrunta pe iancheu în 1980, Jean-François Caujolle, fluierat copios de acest public mare cunoscator al tenisului, dar si teribil de cârcotas. Intuitia si asteptarile spectatorilor aveau sa fie 100% acoperite, rezultând o partida nu numai spectaculoasa, dar si de un extraordinar nivel tehnic. Despre tensiunea sa dramatica nu mai trebuie adaugat nimic…
Asadar, Connors, extravertit, isteric, mare actor, exuberant, expresiv si cabotin, contra unui solitar si autist oriental, ale carui emotii nu se puteau ghici nici în cele mai acute împrejurari. Stilul de joc? Flamboaiant, generos, deschis si ofensiv, de o bravura frizând sinuciderea, în cazul lui Connors, contra unei defensive ermetice si fanatice, unei rabdari slefuite în milenii si unei tarii psihice netulburate de nimeni si nimic. Pe Centralul de la Porte d’Auteuil se ciocneau nu numai doua generatii, doua mentalitatii si doua paradigme culturale diferite, ci si doua orgolii ascutite: cel al unui campion care refuza sa moara, cel al unui tânar flamând de glorie.
Meciul începe, ritmul partidei este îngrozitor de rapid, se joaca pe viata si pe moarte, nici unul dintre tenismani nu ramâne dator, evantaiul de lovituri etalate este complet, atacul si apararea se succed în ambele tabere, iar majoritatea punctelor se câstiga, nu se rateaza. Spectatorii sunt în delir, se aplauda ca la fotbal, în timpul schimbului de mingi, oamenii sar în picioare si uita sa mai ia loc. Primul set îi revine veteranului Connors cu 6-4. Mansa a doua este împinsa în prelungiri, Jimmy are sansa lui doi la zero, o rateaza, iar Chang egaleaza la unu. Setul trei nu are istoric, desi calitatea jocului nu scade o iota. Pe Connors pare ca-l lasa suflul, Michael se impune la doi. Mansa a patra aduce publicul pe pragul infarctului, parizienii asista la schimburi de o intensitate incredibila pentru lentoarea zgurei, aplauzele si aclamatiile fac sa se cutremure gradenele batrânului Roland Garros. Autodepasindu-se, „batrânul“ campion îsi adjudeca setul la patru, egalând situatia la doi. Limbile de foc ale înserarii îsi fac din ce în ce mai insistent aparitia, vizibilitatea scade, dar meciul merge mai departe, nici arbitrul, nici publicul negândind sa întrerupa aceasta batalie de proportii epice.
Începe setul decisiv. Jimmy Connors câstiga un prim punct extrem de disputat si spectaculos, aflându-se în avantaj, apoi se apropie cu mersul lui taraganat de arbitrul de scaun, experimentatul francez Bruno Lebeuh, pentru a-i spune cu voce sfârsita: „Bruno, prietene, gata, nu mai pot sa îndur, m-au lasat puterile, ma opresc aici!“. Rebeuh, categoric surprins, nu se grabeste sa anunte abandonul veteranului, încercând sa mai negocieze cu cel pe care-l stie drept un luptator magnific: „Hai, Jimmy, nu mai e mult, eu cred ca poti!“. Connors ramâne ferm: „As vrea, dar m-a lasat de tot trupul!“. Jimbo spune adevarul, el s-a prevalit pe scaun, fiind evident ca muschii lui uzati nu mai raspund comenzilor emise de creier. Connors e la pamânt, oboseala l-a rapus. Bill Norris, kinetoterapeutul turneului, si medicul de serviciu îl sustin pe sportivul de aproape patruzeci de ani, care paraseste terenul pe brate, sub privirile neputincioase si siderate ale lui Chang si ale spectatorilor. Si câstigatorul, si parizienii martori ai acelei dramatice partide înteleg ca au avut rarul privilegiu de a asista la unul dintre marile momente ale sportului alb: cel când un campion cum n-a mai fost altul paraseste câmpul de lupta, dovedit fiind nu de adversar, ci de prea multii ani pe care-i duce în spate.
Si totusi, partida aceasta, aparent lipsita de miza, dintr-un obscur tur III al unui Grand Slam, are o semnificatie speciala – cel putin pentru Jimmy! Orgoliosul veteran a dorit sa întrerupa partida ce-i ameninta sanatatea în clipa în care el se gasea în avantaj… Mândrul campion iancheu n-a vrut sa se spuna ca a abandonat lupta atunci când era dominat. Pare stupida o asemenea ambitie, dar cine joaca tenis stie ca lucrurile nu stau deloc asa!