Repetabila circoteca

– Doresti, tinere al meu prieten, sa continuam azi dialogul despre Razvan Lucescu si problemele echipei nationale de fotbal? Parca acolo ramaseseram saptamâna trecuta…
– Cred ca va bateti joc de mine! Pai, cui îi mai arde de treburile astea când la Urziceni s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat?! Vorba lui Tache Farfuridi: Urla târgul, domnule!…
– Quod erat demonstrandum…
– Pardon?
– A fost o provocare si, cu parere de rau, trebuie sa-ti spun ca ai cazut senin în plasa, ceea ce dovedeste ca esti un adevarat român.
– Magistre, va rog eu sa nu ma fierbeti la lumânare: ce-are a face Nationala si Razvan cu faptul ca eu sunt român adevarat ori un surogat de mioritism expirat?! Nu mai ramâne decât sa-mi trântiti acum si un spici bine simtit despre sentimentul românesc al fiintei, despre Noica si Cioran sau mai stiu eu despre ce chestii etno-filozofice abisale…
– Ba, tocmai asta voi face, dar scurtissim, sa nu te plictisesti, cumva, mititelul de tine. Dupa care, desigur, ne vom întoarce repede la Urziceni pentru ca, nu-i asa, sunt cestiuni arzatoare la ordinea zilei…
Cineva spunea odata ca, de regula, oamenii sacrifica lucrurile importante pe altarul lucrurilor urgente, chiar daca ultimele sunt, cel mai adesea, minore si nesemnificative. Iar dintre toti oamenii, s-ar parea ca românii sunt cei mai sensibili la farmecul discret al imediatului, ignorând cu nonsalanta sinucigasa perspectiva. Noi nu ne asumam proiecte mari, care necesita rabdare, tenacitate si perseverenta în timp; la noi totul se consuma sub zodia febrila a lui hic et nunc. N-avem organ pentru viitor; timpurile gramaticale ale conjugarii noastre existentiale sunt prezentul continuu si  trecutul (dar numai în masura în care al doilea îi serveste primului drept argument). Daca e nevoie sa-ti traduc, îti stau la dispozitie cu placere…
– Înteleg sa ma subestimati, magistre, dar nici chiar asa. Uite, recunosc: problema Nationalei e mult mai importanta decât misculatiile paguboase ale lui Gigi Becali, dar recunoasteti si dumneavoastra ca la Urziceni s-a consumat o circoteca senzationala si de tot hazul. Daca mai punem la socoteala si episodul Bunica – Buzau de acum trei ani am putea vorbi chiar despre o repetabila circoteca fotbalistico-becaliana.
– Formula suna interesant si, mai presus de toate, adevarat. Cu mentiunea ca hilarul bâlci al desertaciunilor prin care pluteste de ani de zile personajul cel mai strain de fotbal care a aparut vreodata în peisajul sportiv românesc a avut, de fapt, doua acte, meciul propriu-zis fiind precedat de alte câteva scene demne de o antologie a umorului absurd universal.
S-o luam pe rând. Adept al stilului haiducesc în „fotbalul de târla“, cum inspirat l-a numit recent prozatorul Constantin Stan, Gigi Becali a izbutit, ajutat de lacunele si ambiguitatea regulamentelor F.R.F. în vigoare, o exhibitie abracadabranta în urma careia o formatie divizionara a fost devalizata, pierzându-si cei mai buni sapte jucatori, înregimentati instant de Steaua. si asta în plin campionat, în contul nu stiu caror datorii ale patronului de la Unirea Urziceni catre omologul sau din Ghencea. La schimb, Becali, om cucernic si cu frica lui Dumnezeu, cum îl stim, a expediat la Urziceni un pachet jerpelit cu fotbalisti de la Steaua II. Asta dupa o prealabila reprezentatie demna de carnavalurile medievale, în care bietii refuzati au trebuit sa patruleze dezorientati si stingheri pe la portile închise ale Palatului (b)oieresc si apoi sa semneze în saloanele gazdei contractele cu… Urzicenii. si-o fi închiriat, poate, Becali o parte din imobil Ligii Profesioniste sau clubului Unirea – locatii, orisicât, mai potrivite pentru solemnitatea încheierii unor documente de transfer, dupa parerea mea.
– O.K., toate astea se stiu. Eu va întrebam cum a fost posibil ca Steaua, la care au jucat cinci dintre titularii din urma cu câteva zile ai formatiei ialomitene si pe care guralivu-i patron o decreta aprioric câstigatoarea meciului cu scorul de 75 – 0, sa se-mpiedice de-un ciot: trei-patru rataciti din fosta echipa, plus câtiva juniori proprii si alti câtiva divizionari B de împrumut? Asta as vrea sa-mi explicati, daca poate încapea vreo explicatie la un asa miracol desucheat, se-ntelege…
– Întotdeauna, inclusiv în împrejurari cu totul neobisnuite – aberante , chiar – exista  o ratiune ascunsa a lucrurilor. Pseudo-miracolul de la Urziceni are, în fond, câteva explicatii dintre cele mai terestre si mai la îndemâna.
Prima priveste cea mai proasta achizitie pe care a facut-o Steaua în acest sezon: antrenorul. Ilie Dumitrescu este un tehnician caracterizat de o perfecta mediocritate, pe care a etalat-o generos de-a lungul si de-a latul întregii sale cariere de coach la formatii de club – românesti sau elene. Cu parere de rau pentru fotbalistul care a fost, el nu lasa deloc sa se întrevada ca ar avea stofa de antrenor de calibru, asa cum reclama aproape obligatoriu prezenta pe banca tehnica a unei formatii cu background-ul si pretentiile gruparii din Ghencea. În box, s-ar spune ca sunt categorii diferite, iar lucrul acesta s-a vazut limpede si la Zürrich, si la Urziceni unde Ilie Dumitrescu a fost total depasit de evenimente, fara inspiratie, fara idei si fara reactie. Nu mai vorbesc ca gestul de a titulariza 4 fotbalisti (+ 1 introdus ulterior) care abia daca învatasera sa deschida usa vestiarului noului lor club, si asta împotriva si pe terenul echipei pe care tocmai o parasisera în conditii cel putin dubioase, denota o naivitate sora cu ignoranta si o conceptie functionareasca despre sportul-rege. Sa nu stie Ilie Dumitrescu dupa atâtia ani ca o echipa nu e doar o reunire aleatorie a 11 fotbalisti cu tricouri si jambiere în aceeasi culoare, ci un grup omogen si coerent în exprimare, animat de un anume spirit si o anume mentalitate edificate în timp, care nu se pot schimba peste noapte decât cu riscul unor fracturi si derapaje greu de evitat? Daca nu antrenorul, atunci omul inteligent care este Ilie Dumitrescu n-a intuit, oare, ce gafa monumentala reprezinta aruncarea în lupta a unor jucatori deveniti frati cu Baraganul împotriva formatiei lor de pâna ieri, în fata unui public frustrat si ostil pe buna dreptate si pe un teren în care râul, ramul le fusesera în urma cu câteva zile prieteni, iar acum se preschimbasera subit si inexorabil în dusmani? Dificil de crezut si, mai ales, de admis. Atunci?!…
În al doilea rând, în povestea asta a survenit o treaba de mental – acea dimensiune esentiala a prestatiei oricarui sportiv pe care noi o neglijam sistematic, fie eludând-o cu totul, fie marginalizând-o cu suficienta sau strivind-o cu tembelism sub ironii minimalizatoare deplasate. S-au intersectat acum, la o rascruce de destine, grando-mentalul militarilor inflamat cu asupra de masura de declaratiile necontrolate ale patronului si de infatuarea fara acoperire cu care Ilie Dumitrescu s-a pronuntat ca el nu concepe decât o Steaua campioana si câstigatoare a Cupei României, iar de partea cealalta, mentalul infinit mai determinat si mai consistent al celor care n-aveau nimic de pierdut pentru ca deja pierdusera totul – echipa, statutul personal, apetitul pentru performanta… Totul, în afara mândriei calcate în picioare cu cisme butucanoase si rapace de indivizi care nu vedeau în ei decât simple numere vopsite grosolan pe niste tricouri date la remaiat. Steaua a platit cu o înfrângere umilitoare degringolada din creierele usuratic-înfierbântate ale echipierilor sai derutati ca „pregatirea psihologica“ administrata înainte de meci de niste papagali cu creasta multicromatica, dar atât, nu se potriveste de nici o culoare cu realitatea de pe teren; Unirea a facut înca o data dovada faptului ca fotbalul se joaca, uneori, cu mintea si cu inima. Am spus „uneori“ si regret amarnic ca nu se întâmpla mereu. Calitatile jucatorilor români vor fi amplificate într-o progresie incredibila atunci când ei vor fi facuti sa înteleaga adevarul profund al truismului care spune ca sportul lor preferat nu se practica doar cu picioarele, oricât ar fi ele de îmbelsugat daruite cu har de la Cel de Sus…
– Eu înteleg din tot ce-ati spus ca, pâna la urma, am avut de-a face cu o întâmplare fericita pentru dezastrul care mai ramas din Unirea Urziceni si de un neplacut accident de parcurs pentru Steaua, dar ca lucrurile ar putea reveni curând în matca lor fireasca daca în Ghencea se vor gasi resursele de competenta manageriala, de abilitatea tehnica si finete psihologica necesare. Pentru ca, slava Domnului, bani au, conditii de pregatire au, lot – ce  sa mai vorbim…
– Sorry, n-ai înteles foarte bine! Sau ai memorie scurta. Îti amintesc ca în finalul articolului cu dialogul nostru, aparut în „Cultura“, din 9 septembrie a.c., spuneam urmatoarele: „Este posibil – ba, chiar foarte probabil – ca, odata ajunsi la Steaua, Apostol, Galamaz, Bilasco, Gomez si alti corifei ai Unirii sa gliseze (aparent, fara motiv) în anonimatul din care i-a extras o întâmplare providentiala. Amplele si cam subversivele miscari de trupe efectuate pe traseul Ghencea – Urziceni si retur, s-ar putea dovedi, în pofida optimismului dezlantuit al lui Gigi Becali, o inconsistenta tiribomba publicitara si un fiasco sportiv.“
Nu m-am razgândit între timp.