Reguli de buna comunitate

Horia-Roman Patapievici,  Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 248 p.

Dupa faza de paroxism negator, cioranian, din „Politice“ (1996) si cea de reducere metodica la absurdul contemporan din problema numita „Omul recent“ (2001), Horia-Roman Patapievici intra, prin „Despre idei & blocaje“, pe o spirala „constructiva“ a edificarii institutional-culturale.
Am pus constructiva intre ghilimele nu pentru ca as minimaliza si as ironiza aceasta componenta spirituala (dimpotriva!), ci pentru ca la noi, dupa cincinalele ceausiste si jemanfisismul postrevolutionar, ideea de constructie suna rau. Aceasta se vede si din receptarea destul de anemica a volumului de fata, cu un impact academic si cultural sensibil diferit de al celor precedente. Un acelasi autor, foarte bine mobilat intelectual, cu un orizont larg, umanist, si cu o argumentatie de multe ori ireprosabila, e pe buzele tuturor atunci când aplica sanctiuni excesive spiritului românesc ori când deconstruieste omul vidat interior al postmodernismului caricatural; si este mult mai putin citit, comentat si analizat când pune in discutie blocajele, neputintele si disfunctionalitatile spatiului nostru public. Asimetria confirma una dintre tezele cartii, potrivit careia diferenta dintre piata ideilor de specialitate si spatiul mai vag delimitat al culturii generale poate fi urmarita si prin elementul de schimb specific. Astfel, daca la nivelul pietei de idei „elementul de schimb este argumentul, facultatea maitresse este inteligenta, iar mediul de cultivare este gândirea“, la nivelul culturii generale, „elementul de schimb este emotia, facultatea maitresse este sensibilitatea, iar mediul de cultivare sunt starile de constiinta.“ (p. 64). In consecinta, „din cultura, publicul cultivat ramâne cu stari de constiinta si cu emotii culturale. In schimb, din comertul de idei, publicul avizat ramâne cu informatii, cunostinte si structuri argumentative (la rigoare, cu teorii).“ (p. 65).
In chip ironic, centralitatea si chiar autoritatea simbolica a lui Horia-Roman Patapievici au fost consolidate pe exact acest palier al culturii generale si al unui public autohton mai larg respirând – si receptând – in interiorul ei. Emotia cititorului generic a fost mult mai importanta, in ecuatie, decât grila de lectura, evaluare critica si acceptare/ respingere a unor structuri si complexe argumentative. Facând aceasta separatie, pledând, adica, pentru o agregare a ideilor speciale si pentru standarde disciplinare (mai e un pas pâna la ISI…), autorul merge nu numai impotriva cursului obisnuit al culturii române, ci si impotriva firului propriului succes. Simplu spus, H.-R. Patapievici vrea, pe lânga un spatiu românesc al culturii generale, spatiu care in deceniul trecut l-a consacrat, unul al culturilor de specialitate, (pe) care sa-l chestioneze.
Din aceasta perspectiva, valentele si dinamica individualitatii febrile, expansive, explozive, cu un apetit gnoseologic iesit din comun (de revazut „Zbor in bataia sagetii“, 1995), se inscriu intr-o logica de sistem cultural in care protagonistul inerent subiectivat este mai putin important decât regulile de buna comunitate. In lumea inchisa si osificata a socialismului real, solutia de supravietuire moral-intelectuala era anume retransarea intr-un spatiu liber al interioritatii individuale. Rezistenta, când voia sa fie, se organiza si se consolida pornind de la constiinta, inca neaservita, a unui subiect refuzând sa devina un obiect social de serie. Accentul se schimba acum spectaculos, de pe exceptionalitatea (reala ori iluzorie) a subiectului pe configurarea unui spatiu public autonom care „poate face comune si unifica infinitatea experientelor cognitive individuale“. Pornind de la C.S. Peirce si de la existenta realitatii „independent de capriciile tale si ale mele“ (dar depinzând de „deciziile fundamentale ale comunitatii“), H.-R. Patapievici pledeaza pentru, horribile dictu!, consensul comunitar: „Arbitrarul in constituirea realitatii (…) este eliminat prin numarul mare de oameni care participa la schimburile intersubiective. Ca sa poata juca rolul transcendental in constituirea realitatii pe care ar trebui sa il joace, schimburile intersubiective trebuie sa fie continue, multiple, permanente si libere. Altfel spus, pentru ca o realitate sa se instaleze intre oameni (iar oamenii sa se poata instala liberi in ea), trebuie ca mai intâi intre oameni sa se instaleze un consens privind lucrurile care ii tin laolalta, ii fac sa traiasca impreuna, ii fac sa impartaseasca scopuri comune – pe scurt, e nevoie de consensul care ii face sa fie comunitate.“ (p. 77).
In intreaga carte, autorul desprins cumva de propria persoana si transformat intr-un observator rece al spatiului in care actioneaza va analiza compartimentarea deficitara si generalizarea amatoristic-abuziva din câmpul unei culturi nationale deloc lipsite de individualitati exceptionale, dar care nu pot face impreuna sistem. Substantialul eseist nu alege vectorul etno-psihologic in judecarea si justificarea situatiei (asa-i românul, astia suntem, n-avem nemti etc.), ci priveste in sectiune evolutia culturii române, observând si notând de unde vin carentele comunitatii si blocajele pietei de idei. H.-R. Patapievici nu ezita sa abordeze critic chiar tipul intelectualului umanist cu care, in nume propriu, se identifica. Prestigiul „imperial“ al culturii generale dateaza la noi din secolul 19 si este practic conditionat de intelectualii ilustrati in varii domenii, asociati politic (la centrul legitimator, daca nu la vârful decizional) cu procesul modernizarii Principatelor. Intelectualul nostru umanist a creat o prima piata interna a schimbului intelectual, oferindu-i regulile si criteriile, amprentându-le decisiv cu modelul sau cultural integrator. Tiparul creat atunci va supravietui, in contexte istorice atât de diferite, pâna astazi. El asociaza un enciclopedism real ori vizat cu o modernizare facuta din afara (copiata, implantata), iar nu obtinuta procesual, din interior. Cu termeni apropiati de ai lui Sorin Antohi (argumentele acestuia vor fi de altfel reluate, pe larg, in Anexa V), Horia-Roman Patapievici puncteaza pre-conditiile acestui model de performanta culturala ce nu facea – si nici astazi nu face – o distinctie ferma intre profesionalizare/ specializare si asa-numita cultura generala. Dat fiind ca modernizarea a venit ca un retetar, din exterior, aceiasi intelectuali umanisti care ne-au dat cursul „au impamântenit ca norma exogenia si recesivitatea mediului cultural si profesional in raport cu pietele culturale externe“ (p. 56).
Liberal prin convingeri, eseistul se dovedeste maiorescian prin reactii. Unele dintre cele mai bune fragmente ale cartii sunt acelea in care urmarirea cursului socio-cultural e dublata de o amara, dar exacta diagnoza. In câmpul accidentat (nici bine integrat, nici bine specializat) al culturii române, nu exista filiatie de idei, ci hiatus; nu apare o insumare a contributiilor intr-un domeniu, ci o aceeasi anomalie de non sequitur; nu se contureaza o traditie de cercetare, cu tratari succesive si un fir neintrerupt, ci asistam la reluarea fiecarei discutii de la un punct zero, obtinut nu altfel decât prin ignorarea tuturor precursorilor. In general se citeste, dar nu se citeaza; se „inoveaza“, dar nu se mentioneaza; se incepe, dar nu se continua. A scrie, bunaoara, o istorie a filozofiei românesti devine o problema insurmontabila, prinsa intr-un moto sugestiv din Marta Petreu („Cercetarea istoriei filozofiei românesti este, pentru majoritatea filozofilor si specialistilor români in filozofie, neinteresanta. In cultura româna, cei care s-au bucurat de existenta filozofiei românesti au fost in primul rând literatii“) si intr-un intreg capitol din „Despre idei & blocaje“. Intorcându-se de la Marta Petreu la… Aristotel, H.-R. Patapievici pune din nou punctul pe i. Nu „insumarea paratactica“ a contributiilor individuale da rezultanta cunoasterii, ci „raportarea succesiva a tuturor la fiecare“. Diferenta introdusa de un gânditor va conta in masura in care ea va fi evaluata si preluata critic. Ruptura de nivel, deodata cu inregistrarea ei, ar presupune un continuum al cunoasterii – si al interogarilor ei diferite.
E mai mult decât o pledoarie aici, o „modesta propunere de a regândi cultura româna pornind de la ceea ce ii lipseste, fara a renunta la ceea ce, in aparenta, ii prisoseste“, cum swiftian isi subintituleaza autorul volumul. Este demonstratia atenta si irefutabila a manifestarii unor vicii de structura si carente comunitare. Acestea nu pot fi indreptate inainte de a fi corect identificate si explicate. Extrem de interesant (un fel de provocare colaterala a cartii de fata) e ca aceasta reconsiderare a propriilor traditii si scoli de gândire, laolalta cu constiinta complementaritatii si insumarii lor, il apropie pe Horia-Roman Patapievici de cel putin doi intelectuali cotati ca fiind in grupari antagonice fata de cea a paltinisenilor. Unul este Adrian Marino, aproape disperat, in autobiografia postuma recent aparuta, de lipsa de continuitate româneasca si de mimetismul nostru occidentalizant. Un altul este Eugen Simion care, pornind de la Ortega y Gasset, a scris in repetate rânduri despre adamismul românesc, deplângând in solidar zeflemeaua dâmboviteana. Intelectualii nostri „de dreapta“, de „a treia cale“ sau „apolitici“ pot fi astfel vazuti, cu toate diferentele, intr-o directie comuna: a unei gândiri critice desfasurate in evantai, insa in interiorul paradigmei organiciste. Diferenta reala si acuta va fi, in aceasta schema de rearticulare, cea inregistrata in raport cu stânga marxista si multiculturala, in care modelul extern, rasaritean sau vestic, se insurubeaza in realitatea autohtona in aplauzele unei categorii autoconsiderate avansate, de progresisti. Pentru ca H.-R. Patapievici a fost adesea redus la un citat infamant din el, fie cel cu românii gregari (intr-adevar, luat in sine, ingrozitor), fie cel cu scheletul eminescian din dulap (complet distorsionat fata de original), sa mai ofer inca unul, decupat dintr-o nota a volumului si aducând aminte de exercitiile de demnitate nationala ale lui Octavian Paler: „Nu pun in discutie necesitatea sincronizarii cu civilizatia Europei si Statelor Unite, la care nu exista alternativa rationala si in care vad singurul lucru bun, politic vorbind, care ni se intâmpla azi. Ceea ce pun in discutie este servilismul nostru cultural si lipsa noastra cronica de imaginatie institutionala. Noi ne integram in genunchi, ignorând cu totul si ce suntem, si de unde venim, si ce putem, si ce vrem, si ce am vrea sa putem. Desi de raspunsul adecvat la aceste intrebari atârna nu doar supravietuirea noastra in istorie, ci si eficacitatea proceselor in care pretindem ca ne angrenam cu tot sufletul, noi, pur si simplu, nu ridicam niciodata aceste probleme.“ Urmeaza o taxare a oportunismului „cras, gros si gretos“ din lumea noastra politica, dupa care vine delimitarea neta de pe piata noastra de idei, atâta câta este ea in prezent: „La noi, postmodernii sincronisti au transat chestiunea: cine pune in discutie spiritul lumii in care ne integram e fascist; cine atrage atentia asupra rolului traditiei e fundamentalist; iar cine arata ca democratia nu trebuie sa fie tratata ca o religie e legionar.“ (p. 241). Q.E.D.
Inchei cronica la aceasta carte atât de densa si stimulativa intelectual formulând un mic paradox. Explozivul si paroxisticul, in siaj cioranian, H-R. Patapievici al primului deceniu postrevolutionar a devenit in ultima decada mult mai echilibrat, mai moderat si mai constructiv decât adversarii sai care, inertial, continua sa-i caute excesele.