Constantin Călin continuă să-şi publice Cărţile din ziar. Un al doilea masiv volum din seria cu acest titlu, apărut recent la Editura Babel din Bacău, cuprinde, aşa cum se precizează în subtitlu, Pagini de critică şi istorie literară, ordonate în trei secţiuni. Prima este rezervată Raftului de critici, istorici literari, eseişti, unde sunt înşiruiţi 36 de autori. Este o secţiune mai omogenă valoric decât următoarea, cea a Poeţilor şi prozatorilor, unde, pe lângă nume de prim-plan sau cel puţin onorabile ale literaturii noastre contemporane, este şi destulă caracudă, şi nu neapărat în sens junimist. N-aş vrea să se înţeleagă că îi fac lui Constantin Călin prin aceasta un reproş, de vreme ce el şi-a propus să dea seamă în Cărţile din ziar de întreaga-i prestaţie publicistică întinsă pe mai multe decenii. În fine, a treia şi ultima secţiune grupează sub titlul Varia microeseuri, profiluri, însemnări pe diverse teme. A rezultat o carte de peste 600 de pagini ce se constituie, prin apelul la memoria din ziare, într-un raport – fatalmente incomplet – al criticului privind fenomenul literar românesc de după anii ’60 ai secolului trecut. Ceea ce-i conferă unitate şi acestui al doilea volum este stilul sobru, elegant şi, nu în ultimul rând, judecăţile de valoare, în majoritatea lor formulate „la cald“, unele, fireşte, nevalidate pe deplin în timp. Sunt texte apărute în reviste de cultură precum, Ateneu, cele mai multe, Cronica, Tomis, Caiete botoşănene, Sinteze, Vitraliu şi în gazete locale: Steagul roşu, Monitorul de Bacău, Deşteptarea, Ziarul de Bacău. Autorul a introdus în carte şi un text scris pentru Ateneu, dar nepublicat, fără a preciza din ce motive, şi un altul respins de un ziar local, tot fără divulgarea motivelor. Încât, s-ar putea spune că textele nu sunt chiar în totalitatea lor „din ziar“. Există şi câteva intervenţii polemice pe care autorul le expediază la subsol, probabil pentru a sublinia şi în acest mod, şi pe bună dreptate, precaritatea intelectuală sau veleitarismul celor vizaţi. Este remarcabilă hărnicia condeiului lui Constantin Călin ilustrată de „cărţile din ziar“ şi, mai ales, e remarcabil faptul că autorul lor a respectat şi respectă cu stricteţe principiile pe care însuşi le enunţă în exercitarea „unei «critici mărunte», directe, explicite, îndrumătoare“ ce presupune „să scrii simplu, agreabil, dezinvolt, dar nu superficial; să nu te transformi în agent publicitar“ şi să-i respecţi codul etic care „interzice laudele pentru prostie şi denigrarea frumosului“. Criticului şi eseistului, mereu preocupat să releve şi figura omului care a scris cartea sau cărţile comentate, îi reuşesc, aşa cum am observat şi cu alte prilejuri, inclusiv în comentariul la primul volum, expresive şi uneori memorabile schiţe de portret, datorită talentului narativ şi indubitabilei sale vocaţii de moralist. Apoi, Constantin Călin este dintre cei ce par să confirme o idee a lui Eugen Simion: „Au dreptate totdeauna cei care scriu bine şi sub veghea conştiinţei morale“. Pentru că veni vorba, iată cum îl caracteriza pe autorul vastei panorame Scriitori români de azi, în 1985: Eugen Simion este „în ciuda înfăţişării sale zvelte, o natură puternică şi rezistentă, în plus el pare convins că, pentru a intra în conştiinţa publicului, un autor contemporan trebuie să scrie mult. Nu ştiu exact ce rol au pentru dânsul voinţa, disciplina, presupun totuşi că abundenţa textelor sale nu se datorează în primul rând acestora, ci uşurinţei de a scrie, care rezultă din fericita adecvare a mijloacelor de expresie cu natura sa. Dacă talentul său ar fi fost orientat spre lucrări de detaliu ori de sinteză, atunci, desigur, opera sa ar avea proporţii mai reduse. A prevalat însă vocaţia de constructor, care exclude modestia şi reţinerea în faţa materialelor“. Au trecut de la producerea acestui text treizeci de ani, timp în care opera lui Eugen Simion a căpătat noi dimensiuni, ea îmbogăţindu-se şi cu importante „lucrări de detaliu ori de sinteză“. În consecinţă, portretul criticului conţine şi alte multe linii ce trebuie subliniate şi chiar au fost relevate, cel mai recent într-un eseu monografic al lui Mihai Cimpoi, intitulat Modelul de existenţă, Eugen Simion, despre care am scris aici la momentul apariţiei. Oricum, criticul de la Bacău a văzut bine, relevând una din trăsăturile definitorii ale personalităţii celui ce, la data comentariului lui Constantin Călin, tocmai ne oferise prilejul să retrăim Dimineaţa poeţilor – o dimineaţă fastă, una dintre puţinele noastre dimineţi neratate –, şi anume vocaţia de constructor. În acelaşi „raft“ al lui Călin este prezent istoricul Alexandru Zub, al cărui stil – scrie criticul – „e suma unor însuşiri eminente: erudiţie, memorie asociativă, spirit critic, talent narativ. Ele funcţionează grupat, simultan, armonios, la nivelul fiecărui paragraf, al fiecărei fraze. Stilul se întinde de la tematică la limbă; se vede în adecvarea la subiect, în lărgimea orizontului ştiinţific şi cultural, în diversitatea analogiilor, în coerenţa judecării faptelor, în acurateţea generală. Cunoscător deplin al «secolului istoriei» (secolul XIX), dar, prin figurile cele mai importante, şi al secolului XX, istoriograful impresionează prin seriozitatea demersurilor (…) În concepţia sa, istoriografia e mai mult decât o trecere prin cărţile de istorie: e «lectură a lumii» (…) Emanaţie a unei personalităţi complexe, superior dotate, stilul lui Alexandru Zub şi-a găsit ilustrarea şi în activitatea sa de conferenţiar: vorbeşte precum scrie, adică oficiază cu demnitate, păstrând ţinuta reflexivă şi distincţia“. Nu putea lipsi, fireşte, din „raft“ Nicolae Manolescu, pe care, mărturiseşte Constantin Călin, l-a întâlnit numai de vreo 4-5 ori, schimbând cu el doar câteva fraze convenţionale, de fapt nişte simple saluturi. L-a urmărit însă, cum precizează, de la distanţă şi l-a ascultat vorbind în cadrul unor reuniuni şi colocvii scriitoriceşti. Profilul pe care i-l trasează mi se pare admirabil: „Din figura sa cu un început de ascetizare, ochii, profunzi şi neliniştiţi, îi exprimă, mi s-a părut, cel mai bine, mobilitatea gândirii şi a umorilor. Într-adevăr, el nu confundă importantul cu seriosul, se concentrează şi se deconectează rapid, trece cu o uluitoare uşurinţă de la starea polemică la amuzament, schimbă grimasa în zâmbet, sau invers. Văzându-l cum imediat după o dispută cu unul din cei mai obstinaţi adversari ai săi se relaxa chicotind subţire la gluma nu ştiu cui, mi-a venit în minte una din remarcile pe care le făcea Anatol France în legătură cu Jules Lemaître: «Ce lettré, qui a pris tous ses grades, jette volontiers en l’air son bonnet de docteur et s’amuse çà et là des espiègleries d’écolier». Ca şi autorul seriilor de studii şi figurine Les contemporains, cu care se aseamănă în unele privinţe, Nicolae Manolescu manifestă în comportamentul şi în activitatea sa literară o supleţe şi o varietate extraordinare“.
Alţi critici, istorici literari şi eseişti despre care Constantin Călin a scris la gazetă în diferite momente ale evoluţiei lor sunt, din generaţia anterioară celei căreia îi aparţine: Perpessicius, Vladimir Streinu, Al. Piru, Constantin Ciopraga, I. Negoiţescu sau Ştefan Augustin Doinaş, iar dintre congeneri: Laurenţiu Ulici, Al. Călinescu, Theodor Codreanu, pentru a menţiona doar câteva nume. Criticul constată nu fără o undă de regret că I. Negoiţescu nu s-a bucurat de popularitatea cuvenită. Spre deosebire de alţi critici din generaţia sa, precum, de pildă, Al. Piru şi Adrian Marino, Negoiţescu „s-a menţinut la latitudinea unei nobleţi vecine cu nepopularitatea“. Citatele pe care I. Negoiţescu – critic care „oficiază la cota solemnităţii“ – le dă din opera lui Lovinescu, el fiind, de fapt, aşa cum s-a remarcat, un călinescian în ceea ce priveşte arta şi plăcerea de a cita, ca, de altfel, şi „continuator al unora dintre interpretările călinesciene“, îl fac pe Constantin Călin să se gândească „la felul în care ar arăta o antologie a poeziei româneşti“ alcătuită de analistul postumelor lui Eminescu: „Ar fi – îmi permit să cred – o operă ireproşabilă sub raport estetic“. În 1970, comentând volumul Însemnări critice, cronicarul revistei Ateneu scria fără ezitare că „critica lui I. Negoiţescu reprezintă o orientare de avangardă şi relevă un alt destin literaturii autohtone“, apreciind că: „Examenul suprem al acestei orientări îl va da o operă de sinteză“. După 45 de ani de la formularea acestei prezumţii, putem lesne constata că, prin cărţile sale, rafinatul critic a dat doar fragmente disparate dintr-o originală Istorie a literaturii române pe care, neîndoios, a avut-o în vedere.
Unul dintre criticii contemporani despre care Constantin Călin scrie cu vădită simpatie intelectuală este Gheorghe Grigurcu. Ceea ce admiră, între altele, criticul băcăuan la confratele său dintr-un alt târg, unul de mai la sud, este portretistica. Citează, de pildă, cu voluptate „tabloul“, cu termenul pus, fireşte, în ghilimele, pe care Grigurcu i-l pictează lui Andrei Pleşu. O face „încântat de tehnica în care este executat“ şi de „materialul“ folosit: „un amestec subtil de uleiuri şi acizi“. Nu mă număr printre simpatizanţii lui Grigurcu, altfel critic, nu şi poet, de mare talent şi condei adesea sclipitor, fiindcă nu-mi plac deloc procurorii literari şi detractorii marilor scriitori români, dar portretul nu doar moral, deşi în primul rând moral, pe care i-l face lui Pleşu, reprodus in extenso de Constantin Călin, este antologic. Îmi pare rău că nu dispun de spaţiul necesar pentru a-l cita şi eu aici in integrum, căci fragmentar nu şi-ar avea rostul. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu toate tuşele din acel portret. Caracterizarea lui Pleşu ca „legatar“ al lui Ralea, Călinescu sau Camil Petrescu, chiar dacă numai dintr-o perspectivă morală – oportunism, tranzacţionism etc. –, mi se pare exorbitantă. Grigurcu îşi împinge personajul prea sus, la nivelul ameţitor al unei elite intelectuale autentice şi, mă tem, irepetabile.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 529