Dificultatea de a intra în biografia postbelica si în exegezele de dupa 1963 referitoare la Lucian Blaga tine de câteva aspecte contextuale: cazul complicat al schimbarilor guvernamentale de dupa 1947, accentuarea directionismului intelectual si dezghetarile ideologice ulterioare. Receptarea lui Lucian Blaga, departe de a avea un traseu uniform, a tinut mereu de conjuncturile în care filosoful, scriitorul si eseistul „convenea“ sau nu aparatului administrativ si de celebritatea ajunsa la cote fulminante în perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, interzicerea treptata a distribuirii operei lui dupa 1948, încercarile de reintroducere a acestuia în literatura vremii de catre contemporani si, în final, recuperarea partiala a operei sale de catre critica anilor ’60. Pentru ca, fiind probabil unul din cei mai importanti autori ai secolului XX românesc (discutia va ajunge pâna la selectarea autorului pe lista premiilor Nobel în jurul anului 1959, sugestie facuta de Mircea Eliade), Lucian Blaga este cazul reprezentativ pentru ceea ce a însemnat discretia în fata presiunilor aparatului de stat în perioada imediat urmatoare a razboiului.
Despre transformarile dogmatice din perioada postbelica (termenul de realism-socialist fiind de departe cel mai uzitat concept al momentului) în ultimii ani au aparut tot mai multe studii românesti extrem de importante. Nu doar deschiderea arhivelor si implementarea unui sistem institutionalizat de studiere a Arhivelor Securitatii au deschis apetitul pentru trecutul opac al perioadei comuniste si au oferit bazele documentare solide pentru analiza pertinenta a perioadei (legea prin 187/1999 este punctul de pornire al C.N.S.A.S.), ci si faptul ca istoriile literare existente (în afara studiilor monografice individuale) nu au creat un panopticon solid pentru ceea ce a însemnat, în istoria literaturii române, exercitiul cenzurii si lipsa de discernamânt literar valid pentru literatura postbelica. Mai mult, preocuparea occidentala permanenta pentru acest subiect nu doar ca sporeste, în ultimul deceniu, atât acuratetea studiilor si largeste posibilitatile de cercetare, dar si ascute limbile comentatorilor. Astfel, atinse tangential de istoriile literare arhicunoscute, subiectele acestea au trebuit sa astepte pâna (orientativ) în 2004, când a aparut lucrarea „Explorari în comunismul românesc“ (cele trei volume au fost finalizate în 2008 – Paul Cornea, Ion Manolescu – primele doua volume, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir). În 2008 apare monografia despre G. Calinescu a criticului literar Andrei Terian – indispensabila autopsie (si demitizare) a perioadei si a miscarilor alunecoase ale reprezentantilor literaturii vremii. Apoi, în 2010, Eugen Negrici publica o lucrare speculativa (un fel de eseu documentat pentru ceea ce a însemnat perioada ’48-’64, care însa lucreaza mai mult cu influentele rusesti si teoriile estice decât cu aplicarea conceptelor în spatiul românesc). În 2011 este publicata „Critica în transee“ a lui Alex Goldis, fundamentala pentru întelegerea „la rece“ a schimbarilor paradigmatice ale perioadei, iar 2012 o aduce în prim plan pe Sanda Cordos cu lucrarea „Lumi din cuvinte“, de unde, pentru aceasta tema a subminarii operei lui Blaga ne intereseaza doar primele capitole (teoretizari ale conceptelor de realism socialist si autonomia esteticului). Astfel, cazul Blaga este astazi ajutat (si îmi cer scuze daca am omis câteva studii importante) de o viziune mult mai aplicata a ceea ce înseamna primele decenii de dupa razboi.
Încercând sa traseze (din avion) un parcurs al literaturii române, de la începutul secolului pâna în contemporaneitate, Paul Goma trage urmatoarele linii istorice: „Miracol, în continuare, pentru ca, în primele patru decenii ale acestui secol, literatura româna ajunsese sincrona cu literaturile occidentale, în special cu cea franceza – coabitând, fireste, cu scoli, curente traditionaliste. Miracol, mai departe: vine razboiul (al II-lea Mondial), ocupatia sovietica si cade noaptea stalinista: biblioteci arse, carti interzise, scriitori întemnitati, multi dintre ei asasinati, câtiva «maestri» recuperati si pusi sa spuna si sa scrie contrariul a ceea ce scrisesera ei, contrariul bunului-simt si al adevarului, al frumosului. Si brusc, «din nimic», la începutul anilor ’60, o explozie a poeziei, a dramaturgiei, a eseului, apoi, a prozei… Pâna în iulie 1971, când Supraveghetorul a strigat: «Recreatia s-a terminat!»“ (Paul Goma, „Amnezia la români“). Am preluat acest citat pentru ca se suprapune cronologic evolutiei receptarii lui Blaga: cunoscut în Occident în perioada interbelica (cu studii în filozofie la Viena, fiind apoi atasat cultural la Varsovia, Praga, ministru plenipotential la Lisabona, atasat de presa în Berna si Viena), publica scrierile la edituri importante („Cartea Româneasca“) si este premiat de Academia Româna si tradus în germana. „Arta definitiva“ de carte vobea Lovinescu, la publicarea „Nebanuitelor trepte“, cuprinsese deja constiinta literara generala (lirica specifica). Este ales membru al Academiei Române în 1937 si devine profesor de filozofia culturii apoi la Universitatea din Cluj. Toate acestea însa au luat o turnura neasteptata odata cu schimbarile politice din ultima jumatate a anilor patruzeci. Pentru ca, în contextul istoric al instaurarii unui regim pro-sovietic, activitatea lui Lucian Blaga în vechiul regim (zone neacceptate de doctrina si aparatul comunist) va începe sa fie catalogata permanent cu unele clisee mobilizate deja în ceea ce va fi „limbajul de lemn“ al sistemului administrativ si politic – infiltrat total în discutia literara. Aceasta transformare este descrisa de Eugen Negrici astfel: „Poetul devine dusman al poporului daca ignora principiul accesibilitatii absolute, al exprimarii simple, populare, naturale si cedeaza tentatiilor livrescului, ermetismului, formalismului sau lasa loc, fie si din neputinta, unei singure secvente obscure. Tot ce depaseste puterea de întelegere a poporului (care e echivalat cu masa minim scolarizata) este sau devine conspirativ“. (Eugen Negrici, „Literatura româna sub comunism: 1948-1964“). Însa, în cazul lui Blaga, acesta nu este exclusiv motivul principal pentru care imaginea sa a fost lasata în umbra pentru cincisprezece ani, ci mai ales stigmatul care nu putea fi întors: nici macar poemele ne-“subversive“ (în acceptiunea relativa a termenului), poemele lipsite de orice urma de livresc sau ermetism, erau deturnate de imaginea fostului colaborator al „regimului burghez“. De altfel, ridicolul abordarii sta în caracterul mensevic al acuzatiilor. Încetul cu încetul, demontând o logica a meritocratiei, regimul îsi alege noii reprezentanti culturali nu prin valoarea intrinseca a acestora, ci prin felul în care, dornici de colaborare, noii „intelectuali“ se vor putea plia pe mecanismele de îndoctrinare si propaganda: „Ceea ce îi caracterizeaza pe intelectuali – si asta o stia bine N.K.V.D.-ul – e faptul ca, la ei, frica biologica e însotita si întetita si de frica pierderii vizibilitatii. Dupa 1948, autoritatile si-au putut însa permite sa-si aleaga slugile. s…t Numele semnatarilor erau fie ale unor veleitari interbelici, niciodata intrati în atentia reala a criticii, fie ale unor tineri ce voiau sa ocupe fulgerator locurile de sus ale ierarhiilor literare si care prinsesera, la fel de repede, gustul gloriei oficiale si a banului“.
Astfel ca, în anii urmatori, atitudinea oficiala a statului va continua cu tot mai multe acte scandaloase: excluderea lui Blaga din Academie, înlaturarea sa de la Facultatea de Filozofie (care, încet-încet îsi va schimba profilul si propedeutica pentru a încadra exclusiv o programa marxist-leninista) si interzicerea publicarii textelor proprii. Însa, departe de a anunta de la început schimbari atât de radicale, metodele regimului erau subtile: lucrând cu legiferari constante, ele au creat metodic imposibilitatea de acces la functii a acestor personaje – acum – ingrate: „În dreptul numelor fiecaruia era notata cu creion negru specialitatea. La D.D. Rosca fusese trecut «pedagogie», ceea ce însemna ca, la nivel politic superior, s-a decis ca nu poate preda filosofia. Pe acelasi stat de functiuni, numele lui Lucian Blaga era sters cu creion rosu“. (Ion Balu, „Viata lui Lucian Blaga“). Însa, ca semnale de atentie, textele redactate în „Monitorul Oficial“ mizau pe intimidarea prin atitudinea agresiva directa: „sa se ocupe de gândirea mediocra a altora, ca sa nu mai aiba timp de a gândit pe cont propriu“ („Monitorul Oficial“, 6 decembrie 1948, decizia nr. 301.520).
Cea mai grava acuzatie care i se aducea scriitorului, dincolo de textele sale – asa-zis – fasciste, era simpatia fata de Miscarea Legionara. Realitatea acestei colaborari însa este redata în jurnalul sotiei acestuia, publicat de Dorli Blaga, fiica scriitorului. Aici este anexata o scrisoare trimisa de Lucian Blaga redactiei revistei „Astra“, dupa ce publicatia a predat la tipar un articol în care, vorbindu-se despre o carte de-a sa, se fac – în interiorul recenziei – aluzii extremiste: „Este conducerea «Astrei» de parere ca astfel se promoveaza creatiile de cultura? Veti întelege atunci, Domnule Presedinte, ca locul meu nu mai poate fi nici o singura clipa în cadrele Asociatiei“. (Cornelia Blaga-Brediceanu – „Jurnale – 1919; 1936-1939; 1939-1940; 1959-1960“). Prin aceste cuvinte Lucian Blaga îsi da demisia din cadrul „Asociatiei de prietenie româno-germane“, lucru cu atât mai important cu cât reprosurile noului regim de dupa ’46 vor fi legate (nu ca situatia lui Blaga ar avea nevoie de empatie anacronica, din moment ce el însusi refuza colaborarea cu Partidul) si de aceasta implicare a scriitorului la asocierea cu Germania din timpul razboiului. Caracterul germanofil al constitutiei lui Blaga era legat preponderent de cultura germana, si nu de tendintele naziste ale ultimilor ani. Aceste categorisiri însa nu tineau cont de conditia si autoritatea culturala a lui Blaga: în construirea comunismului sovietic, dusmanul de clasa trebuia eliminat din lumina publica. Cu toate acestea, aparatul avea o problema: nu se putea descotorosi de scriitor atât de usor din cauza prestigiului sau international.
În 1947, Blaga încearca sa publice „Hronicul si cântecul vârstelor“ la Publicom. De aici încep, de fapt, semnele interzicerii. În contextul falsificarii alegerilor din noiembrie ’46 si subminarea partidelor existente (începutul „vânatorii de anticomunisti“), editorul se teme de cenzura si Blaga este amânat constant, pâna reuseste sa ofere manuscrisul editurii Boema. De la „Revista Fundatiilor Regale“ nu mai primeste niciun semn de la Al. Rosetti în legatura cu publicarea câtorva poeme. („Îngrijorat de tacerea editurilor bucurestene unde avea manuscrise depuse, în vacanta de primavara, în ciuda lipsei de bani s-a încumetat sa plece la Bucuresti. La Fundatiile Regale nu l-a gasit pe Al. Rosetti si nimeni nu i-a putut da nici o lamurire în legatura cu volumul de poezii. s…t“ – Ion Balu, „Viata lui Lucian Blaga“, vol. III, Libra, 1997) Mai mult, refuzurile fara nota directa devin o constanta. Însa cu adevarat bizar în acceptiunea scriitorului în epoca este faptul ca autori ca Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu si Tudor Arghezi continua sa publice. Aici, înainte ca Blaga sa poata face vreo alegere, îi este pus numele mereu în opozitia partidului, iar membrii lumii literare evita sa se asocieze cu numele stigmatizat. Aceste acte descurajatoare îl împiedica pe Blaga sa gaseasca în 1948 o editura pentru Melania Livada, care scrie o monografie despre el. Ceea ce va face ca, la rândul lui, atunci când îi este solicitata o audienta la Lucretiu Patrascanu de catre Rosetti, acesta sa o refuze, motivând ca nu ar avea ce discuta cu „ideologul partidului comunist“. Aceasta atitudine transanta va fi însa domolita pe parcursul anilor, pâna în 1955 când dizidenta sa va fi pusa serios la îndoiala de câteva porniri asociative.
În 1948, Blaga este dat afara din Academie (desi termenul este dur pentru maniera subtila si „politic corecta“ în care se realizeaza despartirea). Fara preaviz individual, regulile institutiei sunt schimbate de aparatul de stat si comunicate prin „Monitorul Oficial“: „Nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Române persoane care, prin activitatea lor, s-au pus în umbra fascismului si sat reactiunii, daunând prin aceasta intereselor tarii si ale poporului“. („Monitorul Oficial“, nr. 132 bis, la 8 iunie – semnat de Avram Bunaciu, noul ministru de Justitie). Prin aceasta mutare strategica de excludere (schimbarea numelui si, implicit, a functiei Academiei Române în Academia Republicii Populare România – organ al aparatului comunist), structura îi va include doar pe intelectualii care au facut pactul cu serviciile comuniste: G. Calinescu, Gaäl Gabor, Iorgu Iordan, Emil Petrovici, Al. Rosetti, Mihail Sadoveanu si A. Toma. Ies din componenta Academiei Lucian Blaga, Adrian Marino si Serban Cioculescu. În acelasi an, restructurarile universitare de care vorbeam mai sus îl scot pe Blaga din circuitul academic. Singura functie (si aceasta „faible“) ramâne cea de secretar al Uniunii Scriitorilor din Cluj. Prezenta sa la cenaclul „Poezia noua“, unde îl va cunoaste pe Baconsky, este de complezenta. Activitatea literara este diminuata radical (chiar de socul excluderii), iar publicarea poemelor este interzisa. Acuzat de misticism, de simpatie burgheza, de fascism etc., autorul va trebui sa se multumeasca pâna în 1955 în anonimat, cu slujba de la biblioteca. Citit pe ascuns, el ramâne în constiinta tinerilor autori, însa acestia nu pot exersa discipolatul. Câteva momente de jurnal anexe îl înfatiseaza pe Blaga mereu înconjurat de tineri studenti care vor sa fie în preajma sa: „Barbu si Blaga – netipariti si nereeditati (dar cititi pe ascuns) au devenit modele pentru poetii nostri aflati la început de cariera“ (Eugen Negrici).
Situatia însa pare sa se schimbe în prima jumatate a anilor cincizeci. Eforturile lui Calinescu de a relua publicarea lui Blaga (câteva scrieri originale, alaturi de Arghezi si Phillipide) într-o sedinta a Ministerului Culturii (numita „consfatuire de creatie“) din 1954 (dupa ce Baconsky a publicat în „Almanahul literar“ poemul „Noapte“), insistentele aceluiasi Calinescu în 1955 pentru reprimirea în Academie a scriitorului (dupa ce iese traducerea sa pentru „Faust“) sunt însa sortite esecului: raspunsul Academiei este clar – „fost subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe în guvernul Goga-Cuza si membru în Asociatia Româno-Germana“. La acel consiliu, în lipsa lui Sadoveanu si Petru Groza, decizia a fost luata de Miron Constantinescu si Gheorghe Gheorghiu-Dej. Au intrat atunci doar Arghezi, Bogza, Perpessicius, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Tudor Vianu.
Autor: STEFAN BAGHIUApărut în nr. 446